Cursul de fundamentele psihopedagogiei speciale

Evaluarea copiilor cu dizabilitati si alte cerinte speciale

Structura

Introducere si context

Atitudini gresite, discriminatorii in abordarea evaluarii

Principiile evaluarii copilului cu dizabilitati

Evaluarea - proces continuu si complex

Etape ale evaluarii

Tipuri de abordari ale evaluarii

Evaluarea dizabilitatii la copii

Introducere si context

Identificarea si evaluarea complexa a copiilor cu dizabilitati si alte cerinte speciale reprezinta o problematica foarte complexa si aflata in plina dinamica. Din perspectiva istorica modul de identificare si evaluare s-a legat fundamental de viziunea si terminologia utilizata de o societate sau alta. Aparitia si dezvoltarea modelului medical - care a dominat in ultimele 2-3 secole atitudinile si practicile fata de persoanele cu dizabilitati - a determinat si modul de evaluare - puternic medicalizata, de echivalare practic a unei dizabilitati cu o boala sau deficienta.

Evolutiile de dupa anul 1970, legate de promovarea drepturilor si demnitatii persoanelor cu dizabilitati au condus la elaborarea unui model nou, cel social. Acest model, reflectat in buna masura de definitia dizabilitatii data de OMS in 2001 (CIF) deplaseaza accentul de la viziunea medicala (medicalizata) la una multidisciplinara (bio-psiho-sociala) si multisectoriala de abordare, de responsabilizare a tutoror actorilor sociali (profesionisti si copii) si a comunitatii, pentru a se adapta la necesitatile acestor persoane. Acest model si mai ales reflectarea lui in politici si practici se afla inca intr-o faza incipienta in multe tari, inclusiv in tara noastra.

In Romania pana in anul 2002 (la copii) si (2007) la adulti criteriile de incadrare a unei persoane intr-un grad de handicap (expresie oficiala larg utilizata administrativ), erau practic o lista de boli si probleme de sanatate. Aceasta incadrare, odata indeplinita, permite anumite facilitati (servicii si prestatii) cu scopul esential de egalizare a sanselor.

In anul 2002, in urma unei colaborari fructuoase dintre Autoritatea Nationala de Protectia Copilului, Ministerul Educatiei, Autoritatea Nationala pentru Persoane cu Handicap si Ministerul Sanatatii, la care au contribuit UNICEF si RENINCO, a fost adoptat, odata cu noile criterii, prin ordin comun un GHID METODOLOGIC PENTRU EVALUAREA COPILULUI CU DIZABILITATI SI INCADRAREA INTR-UN GRAD DE HANDICAP.

Aceste criterii, urmate de cele aprobate in 2007, pentru adulti, de Autoritatea Nationala pentru Persoane cu Handicap, reprezinta o prima deschidere a modelului traditional (medical) spre cel nou, social. Criteriile noi tin seama nu numai de conditiile de sanatate, structurile si functiile organismului afectate (prin boli sau deficiente), ci si de activitati si de participarea sociala, de factorii personali si de facilitatorii si barierele existente in mediul de viata.

Cursul care urmeaza este o selectie si sinteza a Ghidului mai sus mentionat.

"Dizabilitatea face parte din experienta umana, fiind o dimensiune a umanitatii. Ea este cea mai puternica provocare la acceptare a diversitatii pentru ca limitele sale sunt foarte fluide. In categoria persoanelor cu dizabilitati poate intra oricine, in orice moment, ca urmare a unor imprejurari nefericite, cum sunt unele boli si accidentele.

Sarcina evaluarii copiilor cu dizabilitati nu este una usoara. Rolul evaluatorului este sa stie exact ce este dizabilitatea, care sunt coordonatele sale, dar si s-o recunoasca ca experienta unica, ca o dimensiune a diversitatii umane. Numai astfel se poate aprecia corect daca serviciile si programele de interventie si sprijin pe care le propune, le evalueaza si revizuieste raspund necesitatilor celor carora le sunt adresate.

Evaluarea trebuie sa se realizeze intr-un cadru empatic si de pe pozitii de compatibilitate culturala cu beneficiarii ei. Aceasta presupune facilitarea accesului persoanelor cu dizabilitati si participarea acestora si a reprezentatilor legali la toate nivelurile evaluarii. Parteneriatul in evaluare este esential; parintii au dreptul sa fie consultati, sa participe la luarea deciziilor consecutive evaluarii, sa cunoasca planurile si programele de interventie si progresele pe care le realizeaza copilul.

Evaluarea este un act de mare responsabilitate pentru toti factorii implicati: copii, parinti, specialisti evaluatori".

Atitudini gresite, discriminatorii in abordarea evaluarii

a) Evaluarea centrata numai pe dizabilitatea (deficienta) copilului, din perspectiva predominant medicala, defectologica si/sau psihologica traditionala. In practica evaluarii, adesea, singurele instrumente de care dispun evaluatorii sunt testele psihologice si cele medicale de laborator si paraclinice si, in consecinta, dificultatile cu care se confrunta copilul la un moment dat sunt atribuite exclusiv unor disfunctii somatice sau psihice, ignorandu-se posibilitatea inducerii lor pe cale educationala; de exemplu, lipsa de stimulare, metode pedagogice gresite.

b) Evaluarea redusa la diagnoza. Evaluarea nu inseamna numai diagnoza, constatare, clasificare si nu este o eticheta, uneori definitiva, pusa pe un destin uman. Cunoastem copiii pentru a le intelege si stimula dezvoltarea prin interventii adecvate, deci cu rol formativ, constructiv.

c) Evaluarea tardiva. Este nevoie de instrumente de identificare a decalajelor in dezvoltarea copilului, de tip screening, cat mai devreme posibil, care sa evalueze principalii parametri ai dezvoltarii si sa dea posibilitatea specialistilor, educatorilor si parintilor sa intervina pe segmentele cu deficit de dezvoltare cat mai timpuriu. Trebuie promovate activ depistarea precoce si interventia timpurie.

d) Evaluarea partinitoare, raportata la statutul economico-social al familiei copilului cu dizabilitati, fiind semnalate cazuri de evaluare incorecta a copiilor proveniti din medii defavorizate.

e) Stilul inadecvat al unora dintre evaluatori in administrarea  instrumentelor de investigare, cum ar fi: asumarea rolului de persoana inaccesibila, judecator si arbitru al destinului copilului; nu se admite accesul parintilor la evaluare; nu se motiveaza suficient copilul, in vederea anihilarii inhibitiilor, inerente situatiei de evaluare; atitudini manipulatorii; timp redus de evaluare.

Principiile evaluarii copilului cu dizabilitati:

I.     Evaluarea trebuie sa fie subordonata INTERESULUI  SUPERIOR al copilului - cresterea nivelului de "functionalitate", de implicare activa in planul vietii individuale si sociale.

II.       Evaluarea trebuie axata pe POTENTIALUL de dezvoltare a copilului.

III.     Evaluarea necesita o abordare COMPLEXA si COMPLETA a elementelor relevante (sanatate biopsihica, nivel de instructie si educatie, grad de adaptare psiho-sociala, situatie economica s.a.) precum si a interactiunii dintre acestea.

IV.    Evaluarea trebuie sa fie UNITARA, sa urmareasca si sa opereze cu aceleasi obiective, criterii, metodologii, pentru toti copiii.

V.      Evaluarea trebuie sa aiba un caracter MULTIDIMENSIONAL, altfel spus sa determine nivelul actual de dezvoltare, pentru a oferi un prognostic si  recomandari privind dezvoltarea viitoare a copilului, in integralitatea sa.

VI.    Evaluarea presupune o MUNCA IN ECHIPA, cu participarea activa si responsabilizarea tuturor specialistilor implicati (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, sociologi, asistenti sociali, logopezi etc.).

VII.  Evaluarea se bazeaza pe un PARTENERIAT autentic cu beneficiarii directi ai acestei activitati: copilul si persoanele care il au in ocrotire."

Evaluarea - proces continuu si complex

Reforma din protectia copilului, educatie si sanatate atinge in desfasurarea ei si domeniul evaluarii copiilor. Se afirma reconsiderarea actului evaluarii, din perspectiva necesitatii includerii si a unor grupuri vulnerabile de copii in actiunea evaluativa.

Evaluarea trebuie privita ca proces complex, continuu, dinamic, de cunoastere si estimare cantitativa si calitativa a particularitatilor dezvoltarii si a capacitatii de invatare a copilului.

Evaluarea presupune colectarea de informatii cat mai complete, interpretarea de date, punerea si rezolvarea de probleme in scopul orientarii deciziei si interventiei.

Evaluarea este o parte dintr-un proces si nu demers ulterior si exterior diverselor tipuri de interventii: educationale, de protectie, de tratament si recuperare etc. Demersul evaluativ nu se rezuma la o activitate constatativa, ci investigheaza potentialul de dezvoltare si invatare si sugereaza programe ameliorativ-formative pe anumite paliere de dezvoltare.

Evaluarea statica, in care se punea accent pe ceea ce poate face efectiv copilul, pe abilitatile pe care le are la un moment dat si nu pe capacitatile sale de dezvoltare a fost inlocuita cu evaluarea dinamica, prin care se estimeaza potentialul de invatare in scopul folosirii lui ca suport in formarea abilitatilor necesare dezvoltarii plenare a copilului.

Probele si testele de evaluare au drept obiectiv determinarea abilitatilor si a disponibilitatilor

imediate pentru dezvoltare. O asemenea abordare exclude definitiv teza "caracterului irecuperabil" al copilului cu dizabilitati.

Evaluarea stabileste elementele pozitive din dezvoltarea copilului, ca punct de plecare in activitatea de recuperare (reabilitare). Evaluarea fara masuri de interventie este un nonsens, ca si interventia fara evaluare si monitorizare continua. Sistemul de interventie in care este cuprins copilul cu dizabilitati  trebuie sa cuprinda obligatoriu urmatorii pasi: identificare - diagnoza - orientare - masuri si servicii de interventie (de exemplu recuperare si reabilitare) si suport - reevaluare -- integrare si includere sociala.

In consecinta, evaluarea este un proces continuu, de planificare si programare care orienteaza elaborarea planului de servicii personalizate si programele de interventii personalizate.

Evaluarea parametrica implica utilizarea unor teste sau probe. Insa evaluarea trebuie sa includa si observatia directa si sistematica, istoricul dezvoltarii copilului (anamneza), date socio-culturale, analiza produselor activitatii, analiza erorilor, analiza de sarcini, inventarele de abilitati, chestionare, interviul, dialogul cu parintii etc. Aceste metode de evaluare permit monitorizarea copilului in contexte naturale de viata, iar informatiile culese prin intermediul lor ne ofera o adevarata "harta" a evolutiei copilului si a comportamentelor sale in domenii fundamentale, precum relatiile cu activitatea si cu mediul, relatiile cu ceilalti, relatiile cu sine.

Etape ale evaluarii

Demersul evaluativ in cazul copiilor cu dizabilitati parcurge urmatoarele mari etape:

I.     Evaluare initiala - constatativa, ale carei obiective sunt:

II.       identificarea, inventarierea, clasificarea, diagnosticarea;

III.     stabilirea nivelului de performante sau potentialul actual al copilului;

IV.    estimarea/prognoza dezvoltarii ulterioare, bazata pe potentialul individual si integrat al copilului;

V.      stabilirea incadrarii: pe grad sau nivel, educational etc;

VI.    stabilirea parametrilor programului de interventie personalizata

VII.  Evaluarea formativa este un tip de evaluare continua care evidentiaza nivelul potential al dezvoltarii si urmareste initierea unor programe de antrenament a operatiilor mintale. Ea nu este centrata pe deficit, ci evidentiaza ceea ce stie si ce poate copilul, ce deprinderi si abilitati are intr-o anumita etapa a dezvoltarii sale.

VIII.    Evaluarea finala are ca obiective:

IX.    estimarea eficacitatii interventiei sau a programului;

X.      modificarea planului sau a programului, in raport de constatari;

XI.    reevaluarea copilului si reconsiderarea deciziei.

Evaluarea trebuie sa fie complexa si sa evite formalismul. Evaluarea complexa presupune o abordare multidisciplinara - medicala, psihologica, pedagogica si sociala - complementara, uneori inter-institutionala, iar din analiza si sinteza tuturor datelor rezultate reies si trebuie sa se propuna solutii de orientare a copiilor catre serviciile adecvate.

Tipuri de abordari ale evaluarii

In definirea indicatorilor care structureaza tipul de evaluare a nevoilor si progreselor in dezvoltarea copilului, exista trei abordari majore: abordarea prin raportare la standarde, abordarea prin raportare la criterii si abordarea prin raportarea la individ.

a) Evaluarea prin raportare la standarde sau norme

Aceasta masoara performantele unui copil intr-o anume arie de dezvoltare, pornind de la un standard stabilit prin testarea unui esantion reprezentativ pentru copii. Fiecare copil evaluat este comparat cu standardul aplicat, de regula cu punctajul mediu, si astfel se poate determina performanta particulara a copilului respectiv. Un exemplu ilustrativ de masurare a performantelor pe baza unor standarde prestabilite este coeficientul de inteligenta, realizat prin metode specifice psihodiagnozei.

Pentru a include in evaluare si alte perspective asupra dezvoltarii individuale a fiecarui copil (de exemplu, perspectiva holistica), specialistii apeleaza din ce in ce mai mult la acele abordari care nu se mai bazeaza exclusiv pe teste si raportare la standarde. S-a pus problema daca, prin definitie, acest tip de abordare, prin comparatie cu performante standard, nu conduce de fapt la etichetarea copiilor cu dizabilitati, ca fiind copii cu deficiente sau anormali, si daca nu reproduce stereotipurile culturale ale dizabilitatii.

In concluzie, evaluarile prin raportare la standarde sunt adecvate pentru a compara, un anume copil, cu un grup standard, prestabilit, cu scopul de a determina o intarziere sau o neconcordanta fata de respectivul standard. De asemenea, aceste masuratori sunt adecvate si pentru a determina alegerea sprijinului si a serviciilor necesare.

b) Evaluarea prin raportare la criterii

Aceasta este utilizata pentru a determina punctele forte si punctele slabe ale dezvoltarii unui copil, nu prin a-l compara cu alti copii, ci prin raportare la un set de deprinderi prestabilite si validate, presupuse a fi esentiale pentru dezvoltarea plenara a copilului. Avantajul acestor abordari consta in utilitatea lor ca instrumente de documentare a progresului realizat de copil, stabilind eficienta interventiilor si pregatind terenul pentru insusirea unor deprinderi ulterioare. Un exemplu al acestui tip de abordare il constituie evaluarea prin raportare la curriculum. Aceasta foloseste obiectivele curriculare ca baza de evaluare, respectiv ce anume se preda la clasa. Accentul se pune, in cea mai mare masura, pe deprinderile de studiu teoretic si de citit. Astfel, activitatile curriculare functioneaza ca obiective ale instructiei, precum si ca evaluari care privesc stadiul si progresul.

Desi testele prin raportare la criterii nu compara copiii cu nici un standard, ci stabilesc deprinderi si comportamente-tinta, pe care copiii urmeaza sa le realizeze, se creeaza, totusi, ca si in cazul evaluarii prin raportare la standarde, aceeasi dilema: stabilirea de criterii sau norme de dezvoltare care nu permit masurarea unui proces de dezvoltare individual, unic si divers.

In concluzie, evaluarile prin raportare la criterii sunt adecvate pentru evaluarea punctelor forte si a deprinderilor unui copil, precum si pentru identificarea nevoilor acestuia. Pot ajuta la elaborarea planului de servicii personalizat, precum si a diverselor planuri de interventie personalizate.

c) Evaluarea prin raportare la individ

Aceasta masoara progresul copilului pe parcursul procesului sau unic de dezvoltare si invatare.  Evaluarile pornesc de la a recunoaste ca orice copil se modeleaza prin interactiunea dintre aspectele biologice si cele de mediu, precum si prin ceea ce asteapta ceilalti de la viata si viitorul sau. Evaluarile se fac in contextul particular de viata si in functie de calitatile unice ale copilului. Nu se urmareste numai simpla evaluare a copilului, ci si calitatea relatiilor acestuia cu ceilalti, modul in care dezvoltarea sa este influentata si modelata de familie, scoala, servicii de sprijin, comunitate, precum si de valorile culturale, legile si politicile sociale dominante.

Desi acest tip de abordare ofera posibilitati de depasire a dilemelor ridicate de cele expuse anterior, chiar si aceasta evaluare poate fi restrictiva, daca setul initial de obiective este stabilit prin raportare la standarde sau la criterii si nu la abilitatile si potentialul unic al copilului. Daca insa aceste obiective se stabilesc pentru fiecare copil in parte, se va putea determina in ce masura interventiile ajuta copilul sa-si dezvolte potentialul individual, sprijina ajustarea interventiilor pentru a satisface cel mai bine necesitatile acelui copil.

Totodata se poate face o analiza a punctajelor individuale, pentru a stabili unde se situeaza fiecare individ sau sub-grup de indivizi, comparativ cu restul copiilor evaluati. In acest fel, se pot identifica si corecta problemele sistematice care ii aduc pe unii copii, sau grupuri de copii in dezavantaj.

De asemenea, evaluarile prin raportare la individ sunt adecvate pentru implicarea familiei in luarea deciziei privind necesitatea, tipul si eficienta interventiei si modul in care familia este multumita de respectiva interventie, cat si pentru imbunatatirea comunicarii cu parintii si a colaborarii cu profesionistii.

Evaluarea dizabilitatii la copii

Cadrul metodologic propus de ghidul din 2002 se raporteaza la Clasificarea Internationala a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii, realizata de Organizatia Mondiala a Sanatatii in 2001. Conform acestei rezolutii, statele membre au fost chemate sa utilizeze Clasificarea amintita in cercetare, supraveghere si raportare.

Evaluarea copilului cu dizabilitati trebuie sa raspunda la urmatoarele intrebari si sa urmeze pasii propusi de aceste raspunsuri, indiferent ce profesie are evaluatorul:

Ce evaluam?

Pentru ce evaluam?

Pe ce baza evaluam?

Cum si cu ce evaluam?

1) Obiectul evaluarii

In momentul in care specialistul se afla in situatia de a evalua un copil cu (posibile) dizabilitati, acesta trebuie sa stie de la  inceput ca demersul sau nu poate fi singular, ci complementar cu al altor specialisti si corelat cu actiuni de pe alte nivele de evaluare. Se abordeaza si se analizeaza urmatoarele aspecte pe care le implica evaluarea unui copil cu dizabilitati:

I.     medicale,

II.       psihologice,

III.     educationale,

IV.    sociale.

Specialistilor, care evalueaza diferitele paliere/ aspecte ale dezvoltarii copilului, li se recomanda sa utilizeze, in paralel cu terminologia specifica domeniului fiecaruia, si noua terminologie a Clasificarii Internationale a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii (CIF).

Tipuri de evaluare

Sunt in principal 4 domenii majore in care se desfasoara evaluarea, abordate separat numai dintr-o perspectiva didactica. Se recomanda realizarea tuturor celor 4 tipuri de evaluari, pentru a avea un tablou complet al functionarii caracteristice copilului cu dizabilitati in cauza.

Evaluarea medicala presupune examinarea clinica si efectuarea unor investigatii de laborator si paraclinice, in vederea stabilirii unui diagnostic complet (starea de sanatate sau de boala si, dupa caz, complicatiile si consecintele bolii), care va conduce, alaturi de rezultatele celorlalte tipuri de evaluare, la determinarea tipului de afectare (deficienta). Evaluarea medicala este coordonata de catre medicii de specialitate.

Evaluarea psihologica se realizeaza prin raportare la standardele (normele) existente, prin teste specifice validate, in vederea stabilirii unei diagnoze care arata apropierea sau departatea fata de normele statistice stabilite. Acest tip de evaluare este coordonat de catre psihologi.

Evaluarea educationala se refera la stabilirea nivelului de cunostinte, gradul de asimilare si corelarea acestora cu posibilitatile si nivelul intelectual al copilului, precum si identificarea problemelor si cerintelor (necesitatilor) educative speciale. Acest tip de evaluare este coordonata de catre psihopedagogi.

Evaluarea sociala presupune analiza, cu precadere, a calitatii mediului de dezvoltare a copilului (locuinta, hrana, imbracaminte, igiena, asigurarea securitatii fizice si psihice etc.), a factorilor de mediu (bariere si facilitatori) si factorilor personali. Acest tip de evaluare este coordonat de catre asistentul social.

In vederea stabilirii calitatii si gradului functionarii, definita conform CIF presupune:

a.  interpretarea unitara a rezultatelor evaluarii initiale medicale, psihologice, educationale si sociale;

b. investigatii suplimentare pentru a stabili:

i.   calitatea activitatilor copilului si evidentierea limitarilor in  activitate;

ii. participarea copilului la viata societatii, comunitatii in care traieste, cu alte cuvinte, implicarea sa in situatiile vietii reale; in acest caz trebuie evidentiate restrictiile de participare.

Se urmareste, in perspectiva dinamica, evaluarea progresului in recuperare (reabilitare), compensare si educatie. Aceasta se realizeaza prin raportarea la obiectivele vizand compensarea si recuperarea, precum si la cele educationale, obiective stabilite in urma actului de evaluare. Evaluarea progresului presupune comparatia intre o stare initiala si alta finala si poate viza:

- progresele in gradul de autonomie;

- progresele in limitarea efectelor secundare ale deficientei si in prevenirea secundara si tertiara;

- progresele in antrenarea potentialului restant;

- progresele in compensare;

- stagnarea, regresul - cauze, evolutii s.a.

2) Scopul evaluarii

Obiectivul imediat al evaluarii complexe a copilului cu dizabilitati, conform CIF, il constituie stabilirea functionarii, adica a nivelului calitatii structurilor anatomice, functiilor organice, activitatilor si participarii acestuia la viata societatii, tinand cont de mediul in care traieste si daca beneficiaza sau nu de servicii si interventii adecvate: protezare, ortezare, mijloace tehnice, ingrijire, recuperare, educatie s.a.

Autonomia personala in viata cotidiana a copilului cu dizabilitati reprezinta unul dintre principalele nivele de calitate ale functionarii care trebuie atins. De nivelul autonomiei depinde  accesarea serviciilor de interventie si sprijin: asistent personal, resurse financiare, recuperare si reabilitare etc.

In functie de nivelul la care are loc evaluarea copilului cu dizabilitati, exista obiective diferite care trebuie atinse, insa obiectivul final al tuturor tipurilor de evaluare este includerea sociala a acestor copii.

3) Baza evaluarii

Evaluarea are loc pe baza cunoasterii complexe in plan medical, psihologic, educational si social a copilului cu dizabilitati si a problematicii sale in mediul sau obisnuit de viata. Subliniem inca o data ca evaluarea este un proces continuu si nu o fotografiere instantanee, solicitand un contact prelungit, diferentiat al echipei de evaluatori cu copilul cu dizabilitati.

Baza evaluarii contine cateva elemente importante, care se regasesc in contextul actual:

I.     filozofie a evaluarii

II.       politica coerenta in domeniul evaluarii

III.     legislatie moderna si flexibila

IV.    constructie unitara a continutului evaluarii

Criteriile de evaluare sunt de mai multe tipuri:

a) specifice fiecarui domeniu in parte (medicale, psihologice, educationale si sociale);

b) specifice incadrarii intr-un grad de handicap (bio-psiho-sociale);

c) specifice orientarii scolare si profesionale (cu dominanta psihopedagogica).

Toate aceste tipuri de criterii se completeaza unele pe celelalte si, in consecinta, evaluatorii trebuie sa aiba in vedere toate aspectele evaluarii.

Un exemplu al complementaritatii tipurilor de criterii si multiplelor fatete ale evaluarii este urmatorul: Sensibilitatea absoluta si diferentiata a analizatorilor este un criteriu psihologic pentru evaluarea tipului de handicap si a gravitatii deficientei (hipoacuzie, surditate,). Insa evaluarea nu este completa, daca nu vizeaza calitatea functionarii cu sau fara proteza auditiva, nivelul comunicarii nonverbale (limbaj mimico-gestual, dactileme, limbaj Makaton), nivelul structurarii limbajului verbal (al demutizarii) si eficienta reala a comunicarii in cercul apropiat de prieteni sau cu persoane necunoscute, personalul institutiei.

4) Metodologia evaluarii

A fost dezvoltata in domeniu o diversitate de metode si instrumente, cum sunt cele medicale si psihologice, validate stiintific, aplicabile in situatii formale (de exemplu, in cadrul serviciului de evaluare complexa, comisiei pentru protectia copilului sau comisiei de evaluare continua), dar si informale (in situatiile concrete ale vietii copilului).

Ordinul din 2002 obliga ca aplicarea lor sa se realizeze intr-o anume perioada si cu precautii adaptate situatiei particulare fiecarui copil.

Instrumentele, fisele de observatie, testele de evaluare vor fi selectate de profesionisti, in

acord cu situatia copilului in cauza si cu respectarea normelor profesionale deontologice. Majoritatea testelor nu au mai fost etalonate pe populatie, ultimele etalonari datand din anii '60 si de aceea se va urmari (re)etalonarea de catre institutiile abilitate in acest sens. Pana atunci se recomanda utilizarea celor etalonate, insa se permite utilizarea celor neetalonate pentru cazurile in care nu exista teste etalonate.

Testele care pot fi utilizate pentru evaluarea psihopedagogica sunt cele prevazute in

Hotararea Guvernului nr.218/2002 privind aprobarea Metodologiei pentru utilizarea setului de instrumente de expertizare si evaluare a copiilor/elevilor in vederea orientarii scolare a acestora. Drept manual de descriere si utilizare a instrumentelor de expertizare si evaluare prevazut in hotararea precizata anterior, se recomanda utilizarea Setului de instrumente, probe si teste pentru evaluarea educationala a copiilor cu dizabilitati, editat de Asociatia RENINCO sub egida UNICEF.

Referitor la conditiile in care are loc evaluarea propriu-zisa, se recomanda ca fiecare locatie, inclusiv cea in care se desfasoara activitatea comisiei pentru protectia copilului, sa fie dotata cu sala de asteptare adaptata nevoilor copilului si persoanei cu dizabilitati, sali de joc si sali neutre. Este foarte important sa nu se aduca copilul cu dizabilitati in fata comisiei pentru protectia copilului (CPC), decat in acele cazuri cerute expres de catre aceasta, conform prevederilor legale in vigoare.

In mod curent evaluarea copiilor cu dizabilitati este realizata de:

- serviciile de evaluare complexa (din cadrul CPC), pe baza recomandarilor medicale sau de alta natura; serviciul are o componenta complexa, multidisciplinara (medic, psiholog, asistent social, psihopedagog);

- comisia de evaluare continua din cadrul scolilor speciale (pentru copii cu dizabilitati si cu dificultati de invatare);

- consilierii scolari - pentru copii cu dificultati de invatare si/sau tulburari de comportament);

- logopezii interscolari (pentru copii - de varsta prescolara sau din ciclul primar - cu tulburari de limbaj).