Normalitate si sanatate

Normalitate si sanatate

Prima perspectiva, cea a normalitatii ca sanatate este una traditionala cei mai multi medici si printre acestia si psihiatri echivaland normalitatea cu starea de sanatate careia i se atribuie caracterul unui fenomen universal.

Daca toate comportamentele ar fi inscrise pe o scala, normalitatea ar trebui sa cuprinda portiunea majoritara dintr-un continuum iar anormalitatea sa reprezinte mica portiune ramasa.

Normalitatea, adica sanatatea, in cazul nostru cea mintala pare a fi o vasta sinteza, o rezultanta complexa a unei multimi de parametri ai vietii organice si sociale, aflati in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional si morfologic, in istoria sa vitala.

Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului introversie-extroversie.

Desigur limita normal-patologic este extrem de complicata, interferentele si imixtiunile celor doua domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este mai greu de analizat decat psihismul si nici o nebuloasa mai complicata decat individul, orice incercare de standardizare, asa cum aratam, lovindu-se de un previzibil esec. Ne aflam in prezenta unor nisipuri miscatoare pe care este schitata fragila granita dintre doua sisteme, unul cautand sa-si creasca, celalalt sa-si scada in permanenta nivelul organizational sau poate entropia informationala.

Daca boala este "viata ingradita in libertatea ei", (Marx K) intelegand prin aceasta, nu numai aspectele strict biologice, ci si pe cele sociale si existentiale acest lucru isi gaseste o ilustratie particulara in psihiatrie magistral formulata de Henri Ey care arata ca bolnavul mintal este privat atat de libertatea exterioara cat si de cea interna.

Orice boala nu este decat o greseala in organizarea terenului pe care se inscrie textul vietii in plus boala mintala dezorganizeaza individul in propria sa normativitate constrangandu-l la pierderea din aceasta cauza a directiei existentiale.

Faptul psihopatologic este, desigur, mai greu sesizabil decat o plaga sau o anomalie biochimica, dar perceptia lui de catre specialist se va face dupa aceleasi reguli ale cunoasterii diferentiale, impunandu-se de asemenea, ca o tulburare a organizarii, ca o descompunere.

Patologic implica "patos", sentiment direct si concret al suferintei si neputintei, sentimentul unei vieti nemultumitoare.

Semnul patologic este totdeauna diferential marcand o ruptura sincronica intre bolnav si nebolnav dar si o ruptura diacronica intre prezent si trecut. Ionescu G considera sanatatea ca o stare ideala, ca un deziderat, pe cand boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului.

Nu se poate vorbi despre boala dintr-un singur punct de vedere. Nu orice suferinta este patologica. Exista o tendinta care ar vrea sa aboleasca orice criteriologie psihiatrica, lasand subiectul insasi sa-si defineasca normalitatea sau boala. Nu orice tulburare, orice nefericire, orice drama sau orice conflict este boala psihica in ciuda unor opinii destul de raspandite uneori adoptate chiar de psihiatri.

Boala psihica se obiectiveaza prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existente, conduite, idei, credinte, ce contrasteaza cu uniformitatea si conformismul celor ale comunitatii, aparand si celorlalti, nu numai psihiatrului, ca deosebite. Din acest fond comun de fapte, psihiatrului ii revine dificila sarcina de a alege pe cele apartinand sferei psihiatriei. Facandu-si descifrabile semnele dezorganizarii vietii psihice, psihiatrul trebuie sa caute in paralel sa descopere gradul lor de semnificatie, profunzimea acestei destructurari. Mai mult, boala poate apare ca o paradoxala organizare, in sensul dezorganizarii, o reorganizare la un nivel inferior a psihismului. Ansamblul acestor dezorganizari care proiecteaza fiinta dincolo de limitele normalitatii sunt realitati obiective, ca oricare alte "semne patologice". O fiinta desprinsa de real, invadata de imagini nelinistitoare sau inspaimantatoare, lipsita de puterea de a discerne sau prabusita in abisul depresiei, lipsita de libertatea fundamentala si elementara a realitatii, reprezinta punctul in care conceptul devine realitate clinica.