Factorul pregatirii tehnice - antrenament

Factorul pregatirii tehnice - antrenament

Acest factor este reprezentat de ansamblul mijloacelor cu o structura identica sau apropiata de actiunile (gesturile) motrice prevazute de regulamentul de concurs, prin care sportivul sau echipajul, insusindu-si-le, concretizeaza performanta diferentiata specific. Sau, mai simplu, spus, totalitatea mijloacelor care, prin forma si continutul lor specific, permit practicarea unei ramuri de sport in conformitate cu regulamentul concursului si alcatuiesc tehnica ramurii de sport respective.

Unii specialisti considera esentiale aceste mijloace pentru procesul de antrenament, intrucat ele au o structura biomotrica stricta si unica, contribuind la realizarea scopului - obtinerea unei performante. De aceea, autorii respectivi le mai denumesc exercitii de concurs.

Conceptele cu care se opereaza in cadrul pregatirii tehnice sunt elementele si procedeele tehnice. Primele sunt structurile fundamentale prin care se obtine performanta, cele care compun tesatura concursului si constituie obiectul principal al procesului de invatare si perfectionare. Pentru jocurile sportive, de exemplu, pasa, driblingul, serviciul, fenta, acrosajul, aruncarea la cos, la poarta, lovirea mingii cu capul, cu piciorul - toate alcatuiesc elemente tehnice prin care se urmareste obtinerea unei superioritati concretizate prin gol sau punct sau doar prin posesia mingii, ca premisa a declansarii atacului ori contraatacului. In schimb, procedeele tehnice reprezinta actiunile motrice concrete prin care elementul tehnic se valorifica in desfasurarea jocului. Creativitatea antrenorului, a jucatorului, disponibilitatile lui biologice si psihice, particularitatile (fizice si tehnico-tactice) adversarului, calitatea inventarului de concurs, toate acestea favorizeaza aplicarea elementelor tehnice. Practic, aruncarea la poarta in handbal, care este un element tehnic, poate fi realizata printr-o multitudine de procedee - aruncarea de pe loc, din saritura, prin evitare, din plonjon, cu bolta, cu pirueta etc. Deci, din punct de vedere teoretic, elementul tehnic poate fi realizat printr-un numar mai mare de procedee tehnice. Finalitatea lor este aceeasi, difera doar detaliile biomecanice care isi pun amprenta asupra invatarii. Deci, procedeul tehnic constituie obiectul invatarii in jocurile sportive si nu elementul tehnic, care este doar un concept, o generalitate. In sporturile individuale, de cele mai multe ori elementul tehnic se confunda cu procedeul tehnic, iar uneori este sinonim cu conceptul de stil, care reprezinta maniera proprie a unui atlet, halterofil, gimnast, tenisman de a efectua un procedeu sau altul. Acest concept este acceptat pentru eficienta, accesibilitate si expresivitate sau eleganta (de catre o anumita ramura de sport interesata de o caracteristica sau alta a procedeului), cum este, de exemplu, stilul "flop" la saritura in inaltime, care a devenit unprocedeu tehnic, generalizat datorita randamentului sau sporit.

Evident, specificul oricarei probe sau ramuri de sport rezida in structura elementelor tehnice, numarul, complexitatea, spectaculozitatea, originalitatea, frecventa si eficienta lor in concurs. In toata evolutia de mai bine de un secol a ramurilor de sport, elementele tehnice au ramas aproximativ aceleasi , cu exceptia celor din gimnastica, sarituri in apa si patinaj artistic, ale caror diversitate si complexitate au crescut considerabil. Dar procedeele tehnice si-au modificat considerabil numarul (complexitatea si viteza) si implicit eficienta. Acestea sunt formate din actiuni motrice legic inlantuite, care angreneaza deopotriva aparatul locomotor si marile functiuni organice intr-o finalitate susceptibila de perfectionare pana la nivelul de virtuozitate tehnica intr-o anumita ramura de sport. Lungimea parghiilor, numarul si calitatea fibrelor musculare, deschiderea unghiurilor de executie, amplitudinea, directia, forta, viteza de executie si puterea, ca si planurile si axele de realizare in raport cu centrul de greutate corporala, cu forta gravitationala etc., toate acestea determina eficienta procedeelor tehnice.

Se disting urmatoarele metode biomecanice de cercetare aplicabile in domeniul antrenamentului:

a) Metoda cinematografica se bazeaza pe inregistrarea actelor motrice ale sportivului cu ajutorul unor aparate de filmare ultrarapide. Evolutia miscarilor in raport cu timpul si spatiul este inregistrata cu un analizator de film prevazut cu un dispozitiv de codificare numerica. Datele se prelucreaza pe baza unui program de calcul si se afiseaza pe un dispozitiv de iesire (care este si de afisare si imprimare a coordonatelor). Parametrii evidentiati sunt urmatorii: timpul folosit pentru diferitele faze ale actului motric, marimi spatiale pe o cinematograma, traiectorii relative si absolute ale centrului de greutate al corpului sportivului si punctele reale, modificarea absoluta si relativa a vitezei punctelor reale si a centrului de greutate, date unghiulare privitoare la tehnica, modificarea vitezei unghiulare a unor parti ale corpului, a corpului in totatlitatea lui, a axelor, modificarea intensitatii miscarii, schimbarea marimii cantitatii de miscare - miscarea oscilatorie, lucrul mecanic si efectul lui (putere sau randament), energia cinetica, modificarea marimii momentului de inertie, coeficientul de siguranta a pozitiei initiale etc.

b) Metoda stereografiei asigura inregistrarea tehnicii sportive cu ajutorul a doua camere de videocaptare cu semnale infrarosii. Efectuarea masuratorilor este in totalitate automata, metoda fiind extrem de precisa si laborioasa (masuratorile pot fi bi si tridimensionale). Printre parametrii reliefati in plus fata de cei enumerati la metoda cinematografica, se constata modificarea intensitatii acceleratiei liniare si unghiulare.

c) Metoda dinamografiei permite inregistrarea modificarii in intensitate a fortei cu ajutorul dispozitivului de reglare a tensiunii (tensoplatform), al dispozitivului de urmarire (tensotractor) si al unor senzori special adaptati telemetric la echipamentul sportivului. Parametrii cercetati: modificarea intensitatii fortei - F, Fx, Fy, Fz, marimea  unghiului de intrare a fortei, marimea momentului de rotatie pentru axele de miscare, marimea oscilatiei fortei, marimea lucrului mecanic si a energiei cinetice.

d) Metoda statikinezimetriei (stabilimetriei) ajuta la determinarea capacitatii de mentinere a echilibrului in diferite conditii (dupa efort, la o modificare de temperatura, dupa vibratii etc.). Cu ajutorul unui dispozitiv de reglare a tensiunii (tensoplatform) se inregistreaza coordonatele punctului de intrare a fortei (Ax, Ay).

e) Metoda accelografiei asigura inregistrarea modificarilor in intensitate a acceleratiilor punctelor reale ale aparatului locomotor al sportivului. Masuratorile se fac prin releu sau telemetric.

f) Metoda electromiografiei se bazeaza pe inregistrarea biocurentilor in muschii care efectueaza un lucru mecanic. Electrozii de suprafata fixati pe sportiv transmit semnale electrice de la muschi la circuitele de inregistrare (osciloscop, oscilograf, magnetofon) sau direct la computer. Parametrii evidentiati: intervalul dintre momentul miscarii initiale si cel al aparitiei biocurentilor, durata activitatii bioelectrice, succesiunea activitatii si inactivitatii anumitor grupe de muschi in cursul executiei elementului sau procedeului tehnic.

g) Metoda goniografiei - cu ajutorul unor senzori speciali atasati in proiectia corpului articulatiei - permite inregistrarea variatiilor unghiului intre doua puncte ale corpului sportivului in cursul miscarii lui. Parametrii reliefati: amplitudinea miscarii in grade, modificarea vitezei unghiulare si a acceleratiei unghiurilor, oscilatiile unghiului in unitatea de timp.

Utilizarea acestor metode in cadrul analizei biomecanice n-a fost intotdeauna corecta. Evident, analizele biomecanice ale tehnicii sportive sunt in curs de perfectionare, dar ele sunt adesea tributare modelelor din fizica si din disciplinele inrudite. Ca atare, se constata adesea interpretari gresite ale datelor si utilizari improprii in domeniul sportului. Aplicarea unilaterala, tinand seama numai de legile mecanicii si masuratori ori analize "oarbe" ale parametrilor pot directiona cercetarea tehnicii sportive pe cai gresite sau indepartate de conditiile reale ale concursului.

Consideram ca in completarea analizei biomecanice ar mai putea fi introduse urmatoarele elemente:

- proprietatile mecanice ale oaselor, articulatiilor si muschilor;

- tipurile de eforturi musculare: efortul static, activ si pasiv, contractia concentrica si excentrica, contractia balistica;

- analiza musculara a amplitudinii miscarilor de baza ale sportivului, fapt ce justifica importanta anatomiei functionale;

- cunoasterea amplitudinilor miscarilor in articulatii si, pornind de la aceste valori, optimizarea prin antrenament a miscarii in raport cu valorile normale (tabela Rostandt);

- cunoasterea conceptelor si legilor fundamentale ale mecanicii.

Pornind de la cunoasterea acestor elemente, in metodologia analizei biomecanice se impune parcurgerea urmatoarelor etape:

1) analiza mecanica ce poate fi divizata, la randul ei, intr-o analiza descriptiva cu ajutorul careia se determina baza de sustinere a corpului, pozitia diferitelor segmente unul fata de celalalt, fortele exterioare ce trebuie invinse (rezistentele exterioare, greutatea segmentelor conditionate si pozitia lor in spatiu etc.) si una critica, ce evidentiaza abaterile de la legitatile biomecanice, care se repercuteaza nefavorabil asupra actului sau actiunii motrice (procedeului tehnic) si sugereaza adaptarile ce se impun;

2) analiza musculara se refera, pe de o parte, la legile contractiei musculare, iar pe de alta parte la actiunile motrice impuse de fortele exterioare si de mentinerea echilibrului. Reamintim ca actiunea musculara poate fi statica sau dinamica;

3) analiza functionala, care dezvaluie modul de participare a celorlalte sisteme si aparate, in afara celui locomotor, in conditiile efectuarii unui procedeu tehnic (irigatia mai bogata a unui muschi angajat in miscare, comanda nervoasa, hiperfunctiune glandulara etc.).

Cuplarea calculatorului programat pe parametrii biomecanicii serveste la eliminarea eforturilor inutile si a greselilor tehnice, contribuind la scurtarea duratei antrenamentului si orientarea eforturilor in directia imbunatatirii performantei in concurs.

Dar ce se intampla cand unui atlet, de exemplu, nu i se descopera nici un defect, nici o eroare tehnica ? Se conchide ca el a atins perfectiunea executiei si, ca atare, dispare orice sursa de progres ? Practic, sunt rarisime cazurile de sportivi fara nici o defectiune tehnica, oricat de neinsemnata. Dar intr-o asemenea situatie unica, analiza biomecanica ar putea depista o insuficienta putere a sportivului, o informatie de insemnatate majora pentru selectia si programarea corespunzatoare a mijloacelor de antrenament recomandabile in ciclurile saptamanale ulterioare. Cand si acest neajuns (situat in zona factorului fizic sau tehnic) va fi eliminat, atunci sportivul va atinge limita superioara de adaptabilitate genetica si de perfectionare a pregatirii, care ar putea explica fenomenul de plafon maxim atins.

Viziunea biomecanica este prezenta si in momentul selectiei primare, dar si mai tarziu, la alcatuirea echipelor reprezentative. Cu ajutorul biomecanicii, in unele ramuri de sport in care stabilirea performantelor este conditionata de zestrea genetica pe plan motric si de gradul de perfectionare tehnica, s-au facut calcule cu privire la limitele performantei umane, reprezentate de acele recorduri absolute pe care sportivul nu le poate atinge fara sa-si pericliteze viata.

Metoda de insusire si perfectionare asambleaza atat componentele biologica, psihologica si biomecanica, cat si pe cea pedagogica, didactica ce definitiveaza si delimiteaza procesul. Schema insusirii tehnicii sportive, presupune parcurgerea urmatoarelor etape: mai intai, formarea reprezentarii motrice, apoi transpunerea ei in practica pe cale teoretica si practica si transformarea ei - ca urmare a repetarii - in pricepere, nucleul deprinderii motrice. Omul dispune de mecanisme neuromusculare pentru continuarea si coordonarea miscarilor. Dar miscarile voluntare se insusesc prin invatare, proces impus de viata, de relatia omului cu mediul inconjurator.

Sistemul legaturilor nervoase interdependente, care conditioneaza reflectarea realitatii in constiinta si comportamentul  uman se imprima pe baza mecanismului memoriei in celulele nervoase ale marilor emisfere. Pe baza aceluiasi mecanism se imprima legaturile nervoase care conditioneaza efectuarea miscarilor voluntare primare (mersul, alergarea, aruncarea, saritura, echilibrul, catararea etc.) si a gesturilor motrice (tot voluntare) specifice concursului in toate ramurile si probele sportive. Corectitudinea unui act motric efectuat pentru prima data este cu atat mai mica cu cat creste gradul sau de complexitate. Bazandu-se insa pe memorie si pe experienta motrica dobandita anterior, omul va executa miscarea din ce in ce mai bine. Se si spune ca "pentru un adult, nici o deprindere nu este absolut noua". Repetarea continua si multipla intareste legaturile nervoase, indispensabile formarii stereotipurilor dinamice. In aceasta consta esenta transformarii priceperii in deprindere motrica. Stereotipia interioara a deprinderii impune stereotipia exterioara a repetarii ei, cel putin in faza de consolidare. Deprinderea motrica specifica competitiei sportive, adica procedeul tehnic, este efectul cumulat al legaturilor nervoase care conditioneaza nu numai coordonarea miscarilor, ci si angajarea simultana, in proportii diferite, a vitezei, fortei, rezistentei.

Etapele invatarii au fost stabilite de metodologie, care a preluat critic si a corelat informatia pedagogica. Principalul in invatare il constituie reprezentarea vie si corecta a miscarii prin repetare mentala, concomitent cu efectuarea ei propriu-zisa sub control. Folosirea cuvantului adecvat, a sprijinului concret in efectuarea procedeului tehnic, concomitent cu utilizarea benzilor video contribuie la marirea eficientei procesului de invatare, concretizata in cresterea gradului de automatizare a miscarilor corect insusite in prealabil. Actul de vointa ramane permanent prezent. Cu cat procedeul tehnic este mai bine insusit, cu atat se supune mai usor controlului vointei. Dominatia acesteia se exercita in momentele de inceput si de incheiere a procedeului respectiv.

In concluzie, invatarea si perfectionarea tehnicii sportive trebuie sa se bazeze pe puterea de sesizare, informare si sinteza a tuturor analizatorilor, pe relatia didactica intre primul si al doilea sistem de semnalizare adica pe relatia dintre comanda, cuvantul adecvat care sugereaza plastic sportivului cum, cand si cat sa actioneze, si semnalul (vizual, sonor) care directioneaza actiunea motrica. Cele doua laturi ale tehnicii sportive - cea externa (forma) si cea interna (continutul) sau structura cinematica si cea dinamica - reprezinta continutul procesului didactic. De aici rezulta si relatia dintre demonstratie si explicatie, ca si necesitatea formarii reprezentarilor care il ajuta pe sportiv sa vizualizeze propria actiune motrica (chinograma, imaginea video) pentru a-i surprinde neajunsurile. Astfel, prin repetarea exercitiilor si compararea atat a senzatiilor kinestezice proprii cat si a rezultatelor concrete redate in imagine se constientizeaza diversitatea comenzilor de autoreglare. Exersarea poate fi fragmentata sau globala. Dar procesul perfectionarii se bazeaza indeosebi pe exersarea globala, in conditii apropiate de cele de concurs.

Rezultatul sintezei aferente determina functia efectorilor.

Pe plan psihologic, sinteza aferenta se termina atunci cand apare dorinta, intentia de a actiona. Anohin si colaboratorii au constatat ca terminarea operatiei de sinteza asupra tuturor excitantilor aferenti si realizarea actiunilor reflexe corespunzatoare de catre partea efectorie a sistemului nervos coincid cu crearea unui aparat special, denumit acceptor de actiune. Acesta preia toate excitatiile aferente care iau nastere din rezultatul actiunilor. Acceptorul de actiune compara rezultatele sintezei aferente cu actiunea efectuata. Daca ele se afla in concordanta, atunci ciclul se reactie se incheie. Daca nu, iau nastere noi reactii care, pana la urma, trebuie sa duca la o reactie reflectorie corespunzatoare modelului de actiune sau acceptorului de actiune. In fond, acceptorul de actiune care constituie esenta reaferentatiei nu este altceva decat aferentatia inversa (circuitul invers) atat de propriu gandirii cibernetice.

Reaferentele, in cazul actiunii motrice, se subimpart in doua grupe:

a) aferente de dirijare a miscarii, reprezentate exclusiv de impulsurile proprioceptive ale muschilor efectori;

b) aferente rezultative, care cuprind toate informatiile (indicii de aferenta) referitoare la efectele miscarii realizate. De fapt, Anohin atribuie conceptul de reaferenta numai celei de-a doua forme (aferenta rezultativa) deoarece ea are o mare influenta organizatorica asupra desfasurarii miscarii.

Asadar, principiul reaferentei in invatarea si perfectionarea tehnicii sportive presupune existenta a doi factori:

1) sinteza aferenta, care intareste considerabil importanta exercitiilor mediului inconjurator in vederea insusirii actiunilor motrice, cum sunt, de exemplu: motivatia (de esenta psihologica), necesitatea cunoasterii celei mai adecvate si eficiente tehnici (de esenta biomecanica), conditiile antrenamentului (de esenta metodologica), natura cerintelor (psiho-pedagogice) etc.;

2) acceptorul de actiune, care accentueaza importanta planului de actiune, concretizat in proiectarea, imaginea corecta si rapida a tehnicii sportive. De retinut insemnatatea actiunilor deja insusite ca baza si legatura pentru invatarea celor noi.

O serie de autori disting mai multe grupe de sport:

- o prima grupa, in care performanta depinde de insusirea unui singur procedeu tehnic, cu o structura constanta, conditionata, la randul sau, de stabilitatea cadrului competitional, de absenta influentelor pozitive (a transferului) sau negative (a interferentei) ale altor miscari. Din aceasta grupa fac parte atat spoturile aciclice, bazate pe forta exploziva (haltere) cat si cele ciclice, rezistenta (caiac-canoe, canotaj, alergarile atletice, ciclism) in care performantele se exprima in kilograme, ore, minute , secunde;

- o a doua grupa, in care performanta rezulta dintr-o suita de procedee tehnice, dar cu compozitii neschimbate. Sub aspectul structurii cinematice se constata asemanari intre tehnicile respective. Si in aceasta grupa se manifesta constanta tehnica; difera doar nivelul de executie, expresia miscarilor. In aceasta categorie se include ramurile de sport aciclice in care departajarea se face prin note (gimnastica sportiva, ritmica sportiva, patinaj artistic si sariturile in apa);

- cea de-a treia grupa, care include ramurile de sport cu o mare variabilitate a procedeelor tehnice grupate pe situatiile destinate (desi corelate) atacului si apararii si in care conditiile concursului se modifica frecvent si imprevizibil. Diferenta de valoare in planul maiestriei sportive se masoara (in arbitraj) prin puncte. Din aceasta grupa fac parte sporturile aciclice, caracterizate prin adversitate directa: lupte, judo, box.