Randamentele de scara si problema dimensiunii firmei

Randamentele de scara si problema dimensiunii firmei

Analiza pe termen lung (cu toti factorii de productie variabili) a comportamentului producatorului capata o semnificatie speciala atunci cand firma doreste sa-si extinda scala de operatii, sa intre in afaceri intr-un anumit domeniu de activitate sau sa patrunda pe alte piete de desfacere. In aceste situatii, capata relevanta efectele produse de cresterea dimensiunii factorilor de productie asupra rezultatelor firmei, respectiv cunoasterea asa-numitelor randamente de scara.

Deciziile firmei referitoare la extinderea afacerilor sale sunt luate, desigur, in limitele constrangerilor date de resursele disponibile. In conditiile in care producatorul dispune de un volum sporit de resurse, activitatea firmei tinde, in mod firesc, sa se extinda pentru a-si mari profiturile obtinute. Aceasta relaxare a constrangerii de buget va deplasa linia izocostului spre dreapta si paralel cu cea initiala. Evident ca o diminuare a resurselor (o accentuare a constrangerii de buget) va deplasa linia izocostului spre stanga.

Ansamblul liniilor de izocost reprezentate intr-un singur grafic alcatuiesc o familie sau o harta a izocosturilor. Folosind rationamentul cunoscut, putem defini, pentru fiecare nivel al resurselor (bugetului) ce pot fi investite, echilibrul producatorului in punctul de tangenta al izocuantei cu linia izocostului corespunzatoare. Daca unim toate aceste puncte care definesc echilibrul producatorului, obtinem ceea ce se numeste calea de expansiune a firmei sau linia de scara a acesteia.

In procesul expansiunii firmei, sporurile de productie inregistrate pot fi diferite in raport cu cresterea dimensiunii factorilor de productie in care s-a investit. Astfel, sporuri de productie de marimi egale (rate egale de crestere a productiei) presupun cantitati constante, descrescatoare sau crescatoare din factorii de productie utilizati, dupa cum randamentele acestor factori sunt constante, crescatoare sau descrescatoare.

Randamentele de scara sunt constante atunci cand modificarea dimensiunii factorilor de productie determina o modificare in aceeasi proportie a volumului productiei; in aceasta situatie, o dublare a volumului productiei necesita o dublare si a cantitatii factorilor utilizati. Randamentele de scara sunt crescatoare daca cresterea factorilor de productie determina o crestere intr-o proportie superioara a volumului productiei; in acest caz, dublarea nivelului productiei necesita cresterea intr-o proportie mai redusa a factorilor de productie. Invers, in cazul randamentelor descrescatoare, volumul productiei creste intr-o proportie mai redusa decat cresterea factorilor utilizati; de exemlu, o dublare a volumului productiei implica o crestere mai mare (mai mult decat dublu) a cantitatii factorilor de productie. De retinut faptul ca, randamentele de scara descrescatoare reprezinta o problema diferita de ipoteza randamentelor marginale descrescande pe termen scurt. Dupa cum se cunoaste, legea randamentelor descrescatoare arata ca sporurile de productie ale intrarilor din factorul variabil (tehnologia si capacitatea de productie ramanand nemodificate) se vor diminua in cele din urma. Pe termen lung, cand toti factorii de productie sunt variabili, este posibil ca randamentele in scadere sa nu se produca atata timp cat firma poate ajusta intrarile din toti factorii utilizati.

In consecinta, randamentele de scara reprezinta o problema distincta de ipoteza randamentelor (sau productivitatii) marginale descrescande. Cheia intelegerii lor se refera la distinctia intre termenul scurt si termenul lung in analiza comportamentului producatorului.

Legea randamentelor de scara se refera la scara de activitate sau dimensiunea  firmei si releva efectele cresterii simultane a factorilor productiei. Importanta ei consta in faptul ca, in cazul randamentelor crescatoare se produc economii de scara (de crestere, de dimensiune). Cresterea dimensiunii firmei poate spori profitabilitatea acesteia ca urmare a economiiilor realizate in procesele de aprovizionare, desfacere, transport, a economiilor tehnologice, de marketing, de publicitate etc. Dimpotriva, extinderea dimensiunii firmei este limitata in conditiile unor randamente de scara descrescatoare, care conduc la cresteri de costuri si pierderi de eficienta - asa-numitele deseconomii de scara. Se explica, astfel, cauza faptului ca intr-o serie de domenii de activitate unde posibilitatile realizarii economiilor de scara sunt in general limitate, predomina firmele mici si mijlocii.

Rezulta ca exista o dimensiune optima a firmei, care poate fi o intreprindere mica, mijlocie sau mare. Dimensiunea optima a firmei poate fi considerata acea marime care se adapteaza cel mai bine la realizarea scopului sau, astfel incat sa-i asigure stabilitate si un grad normal de profitabilitate pe o perioada cat mai indelungata de timp. Potrivit definitiei echilibrului producatorului, dimensiunea firmei este optima cand realizeaza un anumit volum al productiei cu cele mai mici costuri.