Mecanismul stabilirii responsabilitatii individuale

MECANISMUL STABILIRII RESPONSABILITATII INDIVIDUALE.

1. Infractiunea internationala ca infractiune de grup.

Infractiunile internationale prin natura presupun participarea unui numar mare de persoane la savarsirea lor.

Intr-o atare situatie, se pune problema stabilirii responsabilitatii penale a faptuitorului si operatiunea consta, in primul rand, in disocierea vointei infractionale, prin separarea elementelor obiective de cele subiective ale infractiunii savarsite.

Intentia infractionala trebuie sa fie precis stabilita si mai ales sa fie libera. Intentia infractionala a autorului material nu este neta atunci cand actul infractional comis de acesta aduce la savarsirea  infractiunii internationale o contributie atat de modesta, incat - in ansamblul activitatii infractionale - actiunea sa individuala nu prezinta relevanta.

Dar nu toate comportamentele individuale prezinta in ele insele o neutralitate intrinseca, pentru a putea fi astfel calificate. Exista comportamente care poarta in ele un caracter ilicit pana la punctul la care autorul intelege fapta si consecintele ei.

In acest caz insa, executantul va invoca drept cauza de impunitate faptul ca vointa sa nu a fost libera si a actionat sub ordin.

Subordonarea in act izvorata din ordinul legii sau ordinul ierarhic superior nu poate constituii cauza exoneratoare de raspundere, deoarece legea justificativa este o ordine interna si nu poate fi opusa ordinii juridice internationale.

Responsabilul va fi identificat la nivelul persoanei care a avut libertatea de decizie. Decizia acestuia este rezolutia criminala care pentru a putea fi pedepsibila trebuie transpusa in practica. Unitatea infractionala trebuie imputata global tuturor celor care au contribuit la savarsirea infractiunii. Infractiunea trebuie privita global, intentia infractionala reprezentand un element constitutiv al infractiunii care leaga toate actele individuale intr-o unitate infractionala.

Genocidul nu reprezinta o atingere adusa persoanei privita individual, ci ca membra a unei colectivitati sau grup national, etnic, rasial ori religios si nu poate fi privit ca reprezentand o omucidere, vatamare corporala, lipsire de libertate, infractiuni distincte impotriva persoanei, deoarece acestea se absorb - ca element material - in continutul diferitelor variante ale infractiunii de genocid.

Rezolutia infractionala, daca nu apartine unei singure persoane trebuie, in mod necesar, sa fie impartasita de participantii la proiectul infractional.

Teoria actului de stat are ca temei fictiunea reprezentarii din dreptul civil, care ar exonera de raspundere penala individul prin transferul responsabilitatii personale catre statul pe care il reprezinta si in numele caruia a actionat. Autorul unei infractiuni isi declina responsabilitatea personala, adapostit in spatele functiilor sale. Interesul transferului responsabilitatii este de a lasa infractiunea imputabila doar statului, cel care ar fi responsabil penal. Insa statul nu raspunde penal si deci ar rezulta impunitatea autorilor infractiunilor internationale.

Satul ar fi singurul responsabil pentru ca numai acesta dispune de mijloacele materiale si umane pe care le presupune anvergura infractiunii internationale.

A gandi in acest mod inseamna a identifica aparatul de stat cu aceia care il utilizeaza si a ignora rolul celor care exercita efectiv puterea politica. De asemenea, inseamna a nu distinge vointele si actele individuale care incearca a se dilua si a-si disimula responsabilitatea sub emblema acestei entitati care este statul.

2. Dinamica responsabilitatii

A. Responsabilitatea guvernantilor

Competenta guvernamentala pe care o persoana o detine in virtutea dreptului intern, folosita ilicit in relatiile internationale publice, furnizeaza natura infractiunii internationale savarsite de guvernanti.

Statutul Tribunalul Militar International de la Nürnberg a consacrat principiul irelevantei juridice a scuzei indeplinirii unui act de stat:" Situatia oficiala a acuzatilor ca sefi de state sau ca inalti functionari nu va fi considerata nici ca o scuza absolutorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei ", respingandu-se apararea guvernatilor fundamentata pe mandatul primit de agent din partea statului, atata vreme cat insusi statul a depasit puterile recunoscute de dreptul international.

Statutele tribunalelor internationale pentru fosta Iugoslavie si Ruanda au reafirmat acea responsabilitate, ca si Proiectul Codului Crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii, care in articolul 7 dispune ca "Pozitia oficiala a unui individ care comite o crima impotriva pacii si securitatii si omenirii, chiar daca a actionat ca sef de stat sau de guvern nu-l absolva de raspundere penala si nici nu-i atenueaza pedeapsa". In consecinta, s-a refuzat pozitiei oficiale a guvernantului posibilitatea invocarii acesteia ca o cauza de exonerate de raspundere penala sau de atenuare a pedepsei. Autoritatea si puterea de decizie exercitate de guvernanti le confera posibilitatea ca, prin folosirea ilicita a puterii incredintate de stat, sa initieze planuri sau strategii criminale de amploare, in care sa implice mijloace esentiale de distrugere, precum si sa mobilizeze personalul necesar, in vederea savarsirii unei crime internationale.

Acestea sunt persoanele care au cea mai inalta putere de decizie si care antreneaza puterea si autoritatea cu care au fost investite in actiuni criminale, peste limitele impuse respectului valorilor fundamentale ale societatii internationale, prin incalcarea obligatiilor impuse statelor pe care le reprezinta.

De asemenea, Statutul Curtii Criminale Internationale in articolul 27 dispune:

1. Acest Statut va trata in mod egal persoanele, fara nici o diferenta bazata pe functia oficiala, in particular, functia oficiala de sef de stat sau de guvern, membru al guvernului sau parlamentului, reprezentant electoral sau oficial al guvernului nu va fi scutita in nici un caz de responsabilitatea criminala conform acestui Statut si  nici nu va constitui in sine un motiv pentru reducerea pedepsei.

2. Imunitatea sau legile procedurii speciale care insotesc functia oficiala a persoanei sub legea nationala sau internationala nu vor constitui vreun obstacol pentru exercitare de catre Curte a jurisdictiei asupra unei astfel de persoane.

In concluzie, Curtea isi exercita jurisdictia asupra oricarui delincvent international pentru infractiunile supuse competentei sale, neinteresand calitatea sau pozitia oficiala a persoanei care a savarsit infractiunea.

Sub aspect intentional, nu este relevant daca individului ii apartine initiativa deciziei criminale sau s-a raliat la un plan de acest gen. Actul sau este intrinsec ilicit, iar pentru guvernant este suficient sa cunoasca aceasta ilicealitate, fara a fi necesar sa cunoasca toate detaliile.

In acest mod se separa activitatea infractionala a guvernantului de  caracterul global al infractiunii, responsabilitatea penala a fiecaruia urmand a fi stabilita in functie de gradul de participare la activitatea criminala, dupa criterii materiale.

Proiectul Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii fixeaza raspunderea individuala a oficialitatilor guvernamentale sau a comandantilor militari; infractiunile incriminate in Cod, prin natura lor, presupun formularea unui plan sau a unei strategii sistematice si de anvergura.

Un asemenea plan sau strategie impune pregatirea minutioasa a unor persoane aflate in pozitii intermediare in ierarhia guvernamentala sau structura de comanda militara care sunt raspunzatoare pentru ordonarea derularii planurilor si strategiilor generale elaborate de inalte oficialitati.

Implicit, o asemenea strategie sau plan necesita si un numar de indivizi aflati in pozitii subordonate care le executa, a caror raspundere penala a fost stabilita in articolul 2 paragraf a din Proiectul de Cod.

Coroborand dispozitiile citate, cu mentiunea ca raspunderea penala astfel configurata se aplica pentru infractiunile incriminate de Proiectul de Cod, rezulta principiul raspunderii penale personale a tuturor persoanelor din cadrul ierarhiei de comanda, care contribuie in vreun fel sau altul la comiterea unei crime prevazute de Proiectul de Cod.

Statutul Tribunalul International Militar de la N rnberg incrimina ca o infractiune distincta apartenenta la o organizatie internationala.

Declaratia de criminalitate a organizatiei are lasata in competenta tribunalului, care ii stabilea acestei infractiuni unul din elementele fundamentale - caracterul criminal al organizatiei. Au fost declarate criminale S.S., Gestapo, S.D. si Corpul sefilor de partid nazisti.

Declaratia de criminalitate primea insa efecte foarte extinse din partea statului, deoarece pe baza ei, care avea autoritate de lucru judecat, puteau fi urmariti si pedepsiti in fata jurisdictiilor straine toti indivizii care apartineau unei astfel de organizatii.

Tribunalul a restrans efectele statutului in aceasta privinta, alaturand declaratiei sale de criminalitate o definire a grupului criminal. Aceasta estre forma in interiorul organizatiei si se refera, in exclusivitate, doar la participarea constienta si dorita la actele criminale din partea persoanelor astfel circumscrise, si nu la intreaga organizatie.

Ca efect al principiului raspunderii personale pentru savarsirea infractiunilor internationale prin natura a fost stabilita si raspunderea penala a comandantilor militari sau a persoanelor asimilate lor, pentru infractiunile de aceeasi natura comise de persoanele aflate in subordine.

Articolul 6 al Proiectului Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii prevede: " Faptul ca o crima impotriva pacii si securitatii omenirii a fost comisa de catre un subordonat nu ii scuteste de raspundere penala pe superiorii sai, daca acestia au cunoscut sau trebuiau sa cunoasca ca subordonatul comite sau intentioneaza sa comita o astfel de crima si daca nu au luat toate masurile practic posibile pentru a preveni sau reprima acea crima . ".

Statutul Curtii Criminale Internationale, in articolul 28, stabileste in sarcina comandantilor si a altor superiori aceeasi responsabilitate, referitoare la infractiunile supuse jurisdictiei Curtii.

Raspunderea penala a unui comandant militar, care nu a reusit sa previna sau sa reprime comportamentul infractional al subordonatilor sai, apare ca element de noutate a responsabilitatii individului, care realizeaza conditia impusa pentru a fi subiect activ al infractiunii astfel configurata.

Astfel, superiorul este considerat vinovat de savarsirea uneia dintre crimele impotriva pacii si securitatii omenirii, reglementate de Proiect, sau a uneia dintre crimele internationale aflate sub jurisdictia Curtii Criminale Internationale, comise de un subordonat, in ipoteza in care acesta nu si-a executat obligatia de preventie sau de reprimare a crimei. Obligatia superiorului de a reprima actiunile infractionale ale subordonatilor impune, dupa caz, obligatia acestuia de a initia actiunea disciplinara sau penala impotriva unui subordonat care a comis o crima internationala.

Comandantul militar sau persoana asimilata acestuia trebuia sa cunoasca sau sa aiba temeiuri de a cunoaste ca un subordonat comite sau intentioneaza sa comita o crima.

In situatia in care a cunoscut efectiv despre comiterea sau intentia de a comite o crima de catre un subordonat, superiorul poate fi considerat complice la crima, potrivit regulilor referitoare la complot. In a doua ipoteza incriminatoare, superiorul nu are cunostinta efectiva despre comiterea sau intentia de a comite o crima de catre subordonat, insa incalca obligatia de preventie si reprimare a unei asemenea conduite, prin neintreprinderea actiunilor potrivite in vederea obtinerii informatiilor necesare despre aceste situatii, care i-ar fi permis luarea masurilor de preventie si reprimare. Conduita sa neglijenta trebuie sa fie extrem de grava pentru a fi asimilata intentiei.

Pe de alta parte, superiorul, care nu a luat toate masurile necesare de care dispunea pentru a preveni si reprima actele criminale ale subordonatilor sai, va raspunde penal numai daca ar fi putut lua masurile necesare de preventie si represie a actelor infractionale ale subordonatilor sai, dar nu le-a luat. Atragerea raspunderii penale in aceasta situatie presupune ca superiorul avea competenta legala si posibilitatea efectiva de a intreprinde aceste masuri.

In nici una din aceste situatii superiorul nu poarta raspunderea penala pentru neexecutarea unei obligatii imposibil de executat.

B. Responsabilitatea executantilor

Infractiunile intentionate savarsite de executanti sunt autonome si se stabilesc prin separarea activitatii infractionale a executantilor, de decizia politica infractionala.

Infractiunea executantului nu devine o infractiune de drept comun, supusa represiunii sistemelor de drept intern ale statelor, ci isi pastreaza caracterul de infractiune internationala executantul ramanand subiect al acesteia.

Tribunalele Internationale au judecat numai guvernantii, dar in realitate puteau judeca si infractiunile executantilor. Acordul de la Londra insa a stabilit competenta jurisdictiilor nationale de a judeca infractiunile savarsite de executanti. 34

Sistemele represive interne au preluat in sarcina lor misiunea de aparare a ordinii juridice internationale, devenind sisteme de represiune internationala. Infractiunea executantului este incriminata printr-o noua norma de comportament internationala, sanctionata e un drept penal intern.

Competenta judiciara a jurisdictiilor interne a fost stabilita fie potrivit principiului personalitatii pasive (tribunalul tarii de unde proveneau victimele, articolul 229 al Tratatului de la Versailles), fie principiului teritorial (competenta tarii pe teritoriul careia a fost comisa infractiunea  (Preambulul Acordului de la Londra) sau sistemului competentei universale care rezulta din conventiile de la Geneva din 1949.

In afara acestei dispozitii conventionale, fiecare stat isi fixeaza criteriile represive potrivit propriei legi.

Daca norma de represiune este interna, se pune problema care va fi norma de comportament aplicata: cea a dreptului intern sau norma internationala.

Norma internationala se aplica direct intr-un sistem de drept intern numai daca incrimineaza precis determinat o infractiune, este integrata de sistemul represiv intern al statului care urmareste infractiunea si nu contravine ordinii publice a statului receptat. 35

C. Dreptul infractiunilor internationale in raport cu dreptul national al agentului

Dreptul national al executantului este cel al statului in numele caruia acesta actioneaza, deoarece, chiar simplu executant fiind, el exercita o competenta conferita de un stat.

Intereseaza conflictul de norme intre dreptul intern si norma internationala in situatia in care agentul este supus in acelasi timp legii statului care ii incredinteaza misiunea  si legii mediului international in care aceasta actioneaza.

Va trebui sa distingem in solutionarea conflictului dupa cum dreptul national este sau nu cel al forului care urmareste.

C₁. Urmarirea executantului in fata tribunalului national

Daca urmarirea se face in fata tribunalului national al agentului, se va aplica exclusiv dreptul sau national.

Aceasta solutie se fundamenteaza pe principiul coerentei ordinii juridice interne.36 Judecatorul represiv va aplica propria lege, pentru ca aceasta este, in acelasi timp, legea care reglementeaza si competenta executantului, refuzand sa pedepseasca agentul cand infractiunea internationala reprezinta un comportament autorizat de aceasta lege.

C₂. Urmarirea executantului in fata unui tribunal strain

In situatia in care urmarirea se face de un tribunal strain, sistemul national al agentului este o norma exterioara pentru acesta. Pe de alta parte, dreptul infractiunilor internationale se prezinta tot ca o norma exterioara. Deci, apare un conflict de norme.

Tribunalul nu va aplica dreptul strain ci norma internationala de comportament, deoarece el este un organ al represiunii internationale, iar conflictul de norme  consta in a sti daca infractiunea executantului incriminata de norma internationala de comportament este justificata de dreptul national al agentului.37

Din acest punct de vedere, va trebui sa distingem intre ordinul legii si ordinul autoritatii.

In prima situatie, permisiunea implicita rezultata din absenta incriminarii unui fapt considerat nu mai are efect justificativ ca in dreptul intern, deoarece nu se produce in dreptul intern, ci in dreptul strain, unde opereaza principiul indiferentei unui drept penal strain.38 Astfel, nu se pune problema  concilierii legilor care apartin unor ordini juridice diferite ce nu pot fi subordonate una alteia si nici aceea a principiului primordialitatii ordinii internationale.

In a doua situatie, dreptul national al agentului va prezenta interes daca nu este invocat direct, ci ca un fundament receptionat de la o autoritate legitima. Autoritatea trebuie sa se fi exercitat regulat asupra agentului. Autoritatea este legata de dispozitiile de drept care au instituit-o si trebuie sa presupunem prin ipoteza un ordin contrar dreptului international, dar licit potrivit dreptului intern.

Acest ordin este justificativ si deplaseaza responsabilitatea justificandu-l pe cel care l-a primit si nu pe cel care l-a dat.

Se face diferenta intre respectul direct al legii fara efect justificativ si respectul unui ordin care este conform legii cu acest efect, deoarece legea nu comanda trecerea la actul infractional, chiar daca permite in mod expres aceasta. Ramane agentului sa utilizeze, din initiativa sa, facultatea pe care legea o menajeaza, indiferent daca actioneaza el insusi sau determina un subordonat sa actioneze.

Nu exista ordin justificativ decat atunci cand executantul nu avea posibilitatea alegerii.

Acolo unde exista posibilitatea de alegere nu exista ordin. 39

Faptul ca cineva a actionat sub ordinele guvernului sau sau sub ordinul superiorului ierarhic nu-l apara de responsabilitatea sa in dreptul international, in conditiile in care ar fi avut posibilitatea morala de a alege.

Articolul 8 al Statutului prevedea ca : "Faptul ca acuzatul a actionat conform instructiunilor guvernului sau ori ale unui superior ierarhic nu-l va degaja de responsabilitatea sa, insa va putea fi considerat ca un motiv de diminuare a pedepsei, daca Tribunalul decide ca justitia o cere". 40

Acest principiu al dreptului de la Nürnberg ( nr.4 ) este precizat prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. nr. 95 din 1946, care arata ca ordinul superiorului ierarhic nu absolva de raspundere autorul unei infractiuni internationale, "daca a avut moralmente posibilitatea de a alege".

Statutele Tribunalelor Internationale pentru fosta Iugoslavie (articolul 7) si Ruanda (articolul 6) reitereza acest principiu, care a fost inserat si in articolul 5 al Proiectului Codului crimelor impotriva pacii si securitatii omenirii.

Astfel, potrivit articolului 5 din Proiect: "Faptul ca o persoana acuzata de o crima impotriva pacii si securitatii omenirii a actionat conform ordinului unui guvern sau al unui superior ierarhic nu-l scuteste de raspundere penala, dar poate primi o pedeapsa atenuanta daca justitia o cere".

Aceasta inseamna ca raspunderea penala este integrala si complexa, incluzand, fara exceptie, atat guvernantii, cat si executantii. De aici nu trebuie inteles ca simpla existenta a ordinului unui guvern sau superior determina in mod necesar o pedeapsa atenuata.

Ordinul superiorului trebuie sa micsoreze in mod efectiv culpabilitatea executantului care a actionat sub imperiul lui. Or, in situatia in care subordonatul participa la savarsirea unei crime internationale independent de ordinul superiorului, raspunderea executantului nu se plaseaza sub incidenta acestui text. Executantul trebuie sa comita o crima sub constrangerea ordinului, impotriva vointei sale, ramanand tribunalului competent aprecierea importantei consecintelor care au decurs din indeplinirea ordinului, pe de o parte, si rezultatul sau consecintele grave si imediate, riscul major la care s-ar fi supus executantul prin neexecutarea ordinului, pe de alta parte, pentru a se da semnificatie cauzei de reducere a pedepsei pentru infractiunea astfel savarsita.

Claude Lombois, op. cit., p. 102.

Stéphane Glaser, "L'acte d'État et le probléme de la responsabilité individuelle", Revue de Droit pénal et la criminologie,  Bruxelles, nr. 50/1951, p. 6.

Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Victor Rosca, Explicatii teoretice ale Codului Penal roman, Partea speciala, vol. IV, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1972, p. 927.

Grigore Geamanu, Drept international public, vol. II, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1983,  p. 542; Glaser, "L'acte d'État et le probleme de la responsabilité individuelle" , Revue de Droit pénal et la criminologie, Bruxelles, nr. 50/1951, p. 13.

Claude Lombois, op. cit., p. 106.

Grigore Geamanu, Drept international penal si infractiunile internationale, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1977, p. 43.

Rezolutia Consiliului de Securitate  nr. 827din 25 mai 1993.

Rezolutia Consiliului de Securitate  nr. 955 din 8 noiembrie 1994.

Articolul 2 paragraful a din Proiectul de Cod dispune: " Comit acele crime in mod intentionat", Doc. A/51/10, Roma, iulie 1996, p. 6,  of. 57.

Articolele 10 si 11 din  statutul Tribunalul International Militar, Dreptul international umanitar al conflictelor armate, Documente, Asociatia romana de drept umanitar, Casa de Editura si Presa "Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1993, p.361.

Acordul de la Londra, 8 august 1945, publicat in  Dreptul International umanitar al conflictelor armate, Documente, Asociatia romana de drept umanitar, Casa de Editura si Presa "Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1993, p. 358.

H. Lauterpacht, International law, 8^e ed., Longmans-Green, Londra, vol.I, 1995, p.39; C. Touffait si J.B. Herzog, Le conflict entre le droit international pénal et la loi pénale interne dans la répression des crimes de guerre, Mélanges Patin, Paris, 1965, p. 677.

Claude Lombois, op. cit., p. 116.

Ch. Rousseau, op. cit., 1968; Vellas, Droit international public, Paris, 1967. P. 13.

P. Guggenheim, Traité de droit international public, Genéve, 1953, vol. 1. p. 153.

Stéphane Glaser, "L'ordre hiérarchique en droit pénal international", Revue de Droit pénal et la criminologie, Bruxelles, nr. 52/1953, p. 283.

Statutul Tribunalului Militar International de la Nürnberg, in Dreptul international umanitar al conflictelor armate, Documente, Asociatia romana de drept umanitar, Casa de Editura si Presa "Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1993, p. 361.