Prezumtia de nevinovatie

Prezumtia de nevinovatie

Prezutia de nevinovatie depaseste limitele stricte ale incidentei sale judiciare constituind prin implicatii unui din drepturile fundamentale ale omului. Aceasta justifica inscrierea prezumtiei de nevinovatie in numeroase documente de drept international in care se consacra asemenea drepturi fundamentale apartinand oricarei persoane.

Prezumtia de nevinovatie este inscrisa pe plan international in art.11 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, in art.6 al Conventiei europene a drepturilor omului (1959), in art.14 al Pactului international asupra drepturilor civile si politice (1966).

Importanta prezumtiei de nevinovatie consacrata ca un drept uman fundamental a determinat legiuitorul constituant sa inscrie printre drepturile si libertatile cetatenesti si o teza care sa consacre acest principiu, ridicand prezumtia de nevinovatie la nivel de regula de baza a procesului penal. Art.23 alin.11 din Constitutie prevede ca pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare persoana este considerata nevinovata.

Art.5² introdus in Codul de procedura penala prin Legea nr.281/2003 prevede ca orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.

Prezumtia de nevinovatie trebuie privita in stransa legatura si cu principiul legalitatii. Obiectul sau principal este de a asigura protejarea individului impotriva oricarui arbitrariu prin garantarea libertatii individuale, stimularea cautarii adevarului in activitatea judiciara si evitarea riscurilor care inradacineaza cu usurinta credinta ca cel impotriva caruia se exercita o actiune penala este vinovat.

Mai trebuie aratat ca potrivit art.66 C.p.p. intitulat marginal "dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor" invinuitul sau inculpatul beneficiind de prezumtia de nevinovatie nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia, iar cand exista probe de vinovatie are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie. In procesul penal obligatia administrarii probelor si stabilirii vinovatiei revine potrivit art.65 C.p.p. organului judiciar.

Prezumtia de nevinovatie este strans legata si de aflarea adevarului si dovedirea corecta a imprejurarilor de fapt ale cauzei, in asa fel incat vinovatia sa fie stabilita cu certitudine. Problema are deosebita importanta teoretica si numeroase implicatii practice in legatura cu administrarea si aprecierea probelor.

Prezumtia de nevinovatie are caracter relativ in sensul ca poate fi rasturnata prin dovedirea vinovatiei invinuitului sau inculpatului.

Prezumtia de nevinovatie nu este anulata decat prin certitudinea dovedita a vinovatiei invinuitului sau inculpatului.

Daca aceasta certitudine nu se manifesta, prezumtia de nevinovatie triumfa si poate fi completata cu principiul "in dubio pro reo" (orice indoiala este in favoarea invinuitului sau inculpatului).

Regula "in dubio pro reo" se refera numai la stabilirea situatiei de fapt nu si la interpretarea normelor juridice.

Prezumtia de nevinovatie nu trebuie sa se opuna unei represiuni drepte si riguroase. Un corolar al tezei ca nici o persoana nevinovata sa nu fie pedepsita atrage orientarea ca nimeni nu trebuie sa scape rigorilor legii penale daca se face vinovat de incalcarea acesteia.

Codul de procedura penala, prezumand o persoana nevinovata cata vreme vinovatia sa nu a fost dovedita nu a inteles sa acorde o prima de incurajare celor care incalca legalitatea si nici sa duca la concluzia ca aceasta presupunere ar putea sa fie mentinuta impotriva unor situatii pe deplin dovedite in conditiile prevazute de lege.

Cu tot principiul prezumtiei de nevinovatie spiritul de dreptate si justitie impune ca odata vinovatia stabilita, sanctiunile sa fie aplicate cu toata fermitatea si severitatea, in raport de gravitatea infractiunilor savarsite.