Institutii procesuale legate de competenta

Institutii procesuale legate de competenta

I.   PROROGAREA DE COMPETENTA

Notiunea de prorogare

Prorogarea este o notiune intalnita frecvent in terminologia de specialitate din doctrina si practica judiciara dar pe care legea de procedura penala nu o intrebuinteaza.

Prin prorogare se intelege in general extinderea unei institutii peste limitele sale normale sau devierea prin prelungire a anumitor dispozitii legale dincolo de regulile obisnuite.

Extinderea competentei pe cale de prorogare se poate realiza doar in legatura cu aspectele care tin de competenta inferioara. Prorogarea competentei poate avea loc numai in favoarea unui organ de acelasi grad sau a unui organ superior in grad si niciodata in favoarea unui organ inferior.

In majoritatea opiniilor din literatura de specialitate notiunea de propogare a fost folosita in sensul sau larg traditional. Competenta se proroga in acest sens in cazul conexitatii si indivizibilitatii, in cazul schimbarii incadrarii juridice, in cazul rezolvarii unor chestiuni prealabile, in cazul stramutarii cauzelor penale etc.

Competenta in caz de conexitate

Notiunea de conexitate. Intre doua sau mai multe cauze penale poate exista o stransa legatura, care determina rezolvarea acestora prin reunirea lor intr-un cadru procesual unic in vederea unei solutionari multilaterale, complete si in conditiuni mai bune.

Cazurile de conexiune. Art.34 C.p.p. prevede urmatoarele situatii in care intervine conexitatea:

a) cand doua sau mai multe infractiuni sunt savarsite prin acte diferite de una sau mai multe persoane impreuna, in acelasi timp si in acelasi loc;

b) cand doua sau mai multe infractiuni sunt savarsite in timp ori in loc diferit, dupa o prealabila intelegere intre infractori;

c) cand o infractiune este savarsita pentru a pregati, a inlesni ori a ascunde comiterea alte infractiuni ori este savarsita pentru a inlesni sau asigura sustragerea de la raspundere penala a faptuitorului altei infractiuni;

d) cand intre doua sau mai multe infractiuni exista legatura si reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire a justitiei.

In general, doctrina a subliniat ca ipotezele legale de conexitate sunt indicate exemplificativ si nu limitativ. Aceasta explica opinia ca reunirea cauzelor in caz de conexitate este falcultativa si se apreciaza concret de organul judiciar.

Conexarea cauzelor. Cand cauzele intre care exista o stare de conexitate se afla in fata aceluiasi organ, nu se ridica probleme in legatura cu reglementarea competentei. In acest caz se procedeaza la conexarea cauzelor, urmarirea penala sau judecarea revenind aceluiasi organ.

Cand cauzele se afla in fata unor organe judiciare diferite pot interveni urmatoarele situatii:

a) cauzele conexe sunt de competenta unor organe de acelasi grad; in acest caz potrivit art.35 alin.1 teza I solutionarea lor intra in competenta organului care a fost primul sesizat (prioritate cronologica);

b) cauzele conexe sunt in competenta unor organe de grade diferite; competenta revine potrivit art.35 alin.1 teza II organului superior in grad (prioritate ierahica);

c) intre instantele competente exista si o instanta militara; competenta de rezolvare a cauzelor reunite apartine instantei militare (prioritate functionala); daca instanta civila este superiora in grad competenta revine instantei militare echivalente in grad cu instanta civila (prioritate ierarhica si functionala); daca instanta civila superioara este Inalta Curte de Casatie si Justitie competenta revine acesteia (art.35 alin.2, 3).

Intre o infractiune si tainuirea sau nedenuntarea acesteia precum si favorizarea infractorului exista de regula o stare de conexitate. Judecarea tuturor infractiunilor revine instantei competente in raport cu infractiunea la care se refera tainurea favorizarea sau nedenuntarea (art.35 alin. ultim).

Poatrivit art.35 alin.4 competenta de judecata a cauzelor reunite ramane dobandita instantei chiar daca pentru fapta sau faptuitorul care a determinat competenta acestei instante s-a dispus incetarea procesului penal ori s-a pronuntat achitarea. In cursul urmaririi penale aceste prevederi nu se aplica daca solutiile de neurmarire au fost date de un procuror militar (art.45 alin.2).

In conformitate cu art.36 reunirea cauzelor se dispune de organul caruia ii revine competenta solutionarii cauzelor reunite.

Conexitatea poate opera pe tot cursul procesului penal. Cazurile si regulile de competenta sunt aplicabile si organului de urmarire penala in virtutea art.45 C.p.p. potrivit caruia dispozitiile cuprinse in art.32-36 se aplica in mod corespunzator si in cursul urmaririi.

Disjungerea. Este operatiunea inversa conexarii si consta in separarea uneia sau mai multor cauze din complexul de cauze sau aspecte reunite in virtutea conexitatii. In interesul unei bune rezolvari se poate dispune disjungerea cauzei in asa fel incat solutionarea in raport cu unii din infractori sau unele dintre infractiuni sa se faca separat.

Disjungerea apare necesara de regula in legatura cu intervenirea unei imprejurari obiective (starea de boala a inculpatului, necesitatea de a rezolva cu precadere anumite aspecte).

Potrivit art.38 C.p.p., disjungerea este permisa in toate cazurile de conexitate si in cazul de indivizibilitate prevazut de art.33 lit.a.

In afara dispozitiilor generale din art.38 C.p.p. mai exista si alte dispozitii speciale cu privire la disjungere (exemplu disjungerea actiunii civile potrivit art.347 C.p.p., disjungerea in situatia prevazuta de art.293 sau art.478 C.p.p. etc.).

Competenta in caz de indivizibilitate

Notiunea de indivizibilitate. Ca si conexitatea, indivizibilitatea presupune o stare de legatura intre diverse aspecte ale unei cauze penale. In cazul indivizibilitatii legatura care impune reunirea intr-un singur tot a diverselor aspecte este mult mai puternica decat la conexitate.

Conexitatea se refera la reunirea mai multor infractiuni reprezentand obiectiv fiecare o unitate distincta. Rezolvarea infractiunilor deodata intr-o singura cauza penala este determinata de legaturile dintre acestea. Indivizibilitatea are in vedere legaturile interne ale cauzei caracterizate obiectiv de o singura fapta penala care reprezinta o unitate infractionala. Aspectele care se reunesc sunt parti indivize ale aceleiasi unitati faptice. Aceasta se reflecta chiar in denumirea institutiei denotand o legatura mai puternica si adanca decat in cazul conexitatii.

Cazurile de indivizibilitate. Enumerarea cazurilor de indivizibilitate se face in art.33 C.p.p. Potrivit acestui text este indivizibilitate:

a)  cand la savarsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane;

b)  cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite prin acelasi act;

c)  in cazul infractiunii continuate sau in orice alte cazuri cand doua sau mai multe acte materiale alcatuiesc o singura infractiune.

In caz de indivizibilitate reunirea cazurilor se impune in general in toate ipotezele. Reunirea intr-o singura cauza a aspectelor indivize se face potrivit regulilor stabilite pentru conexitate (art.35-36 C.p.p.).

In cazul indivizibilitatii legate de existenta unei infractiuni continuate (art.33 lit.c), reunirea cauzelor indivize este obligatorie si are loc indiferent de stadiu in care se afla procesul. In celelalte cazuri reunirea se face ca in cazul conexitatii, avand in vedere stadiul diferit de desfasurare a procesului penal.

Competenta in caz de schimbare a incadrarii juridice

sau a calificarii. Chestiunile prealabile

Competenta in caz de schimbare a incadrarii juridice sau a calificarii. Potrivit art.41 C.p.p. instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramane competenta chiar daca constata dupa efectuarea cercetarii judecatoresti ca infractiunea este de competenta instantei inferioare. Dispozitia are in vedere o mai mare operativitate pentru a nu obliga instanta superioara sa isi decline competenta intr-o asemenea situatie.

Prorogarea este posibila numai cand schimbarea calificarii intervine ca urmare a administrarii probelor in fata instantei.

Schimbarea calificarii faptei printr-o lege noua intervenita in cursul judecarii cauzei nu atrage incompetenta instantei de judecata afara de cazul cand prin acea lege s-ar dispune altfel. Daca procesul nu a ajuns in faza judecatii schimbarea calificarii faptei va atrage in toate cazurile trimiterea in judecata la instanta competenta potrivit calificarii date de legea noua.

Chestiuni prealabile. Pentru ca o chestiune sa fie considerata prealabila trebuie sa aiba caracterul de conditie de fapt sau de drept pentru solutionarea cauzei care face obiectul procesului penal.

Obiectul chestiunii prealabile trebuie sa se refera la cerintele esentiale din continutul constitutiv al infractiunii, inlaturarea caracterului penal al faptei, anumite cauze speciale de impunitate, orice alte aspecte care se refera la rezolvarea fondului cauzei. Nu pot forma obiectul unor chestiuni prealabile problemele ce s-ar pune, de pilda, in legatura cu competenta instantei (de exemplu: calitatea de militar a faptuitorului pentru stabilirea exacta a competentei organului judiciar).

Obiectul chestiunilor prealabile este variat si poate apartine oricarui ramuri a dreptului (dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul administrativ etc.). Este rational, juridic si practic ca instanta penala sa judece orice chestiune prealabila de care depinde solutionarea cauzei.

Spre exemplu, pot constitui obiect al unor chestiuni prealabile aspecte de drept civil cum ar fi cele referitoare la proprietatea sau posesiunea asupra obiectului material al unor infractiuni patrimoniale (furt, talharie) sau la existenta unor contracte de depozit, mandat, imprumut in cazul infractiunii de abuz de incredere.

Chestiunile prealabile pot fi chiar de natura penala. De exemplu daca in cazul unei infractiuni actiunea nu a mai fost pusa in miscare pentru ca faptuitorul a murit, in procesul penal privitor la rezolvarea nedenuntarii acelei infractiuni se poate pune in discutie orice problema in legatura cu infractiunea ramasa nesolutionata. Asemanatoare este situatia oricaror alte infractiuni corelative: infractiunea de tainuire, infractiunea de favorizare.

Prorogarea de competenta in aceste cazuri se manifesta cand competenta in cazul infractiunilor perechi este diferita. Instanta sesizata cu infractiunea conditionata (nedenuntare, tainuire, favorizare) este competenta sa rezolve chestiunea prealabila chiar daca infractiunea conditionata ar fi de competenta altei instante.

Principiul general inscris in art.44 C.p.p. este ca instanta care judeca aspectul principal rezolva si chestiunile prealabile. Chestiunea prealabila se judeca de catre instanta penala potrivit regulilor si mijloaceelor de proba privitoare la materia careia ii apartine acea chestiune.

Uneori problema care reprezinta o chestiune prealabila a fost rezolvata de o instanta civila. In acest caz hotararea definitiva a instantei civile asupra imprejurarii ce constituie chestiune prealabila in procesul penal are autoritate de lucru judecat in fata instantei penale.

Cazuri particulare de prorogare a competentei. Prorogarea de competenta poate interveni in cursul urmaririi penale sau al judecatii si in numeroase alte situatii cu caracter mai restrans si limitat.

Astfel, organul de cercetare penala proroga competenta in cazuri urgente cand efectueaza acte de cercetare ce nu sufera amanare intr-o cauza ce nu este de competenta lui (art.213 C.p.p.). Tot la o prorogare a competentei se ajunge in cazurile de trecere a cauzei de la un organ de cercetare penala la altul (art.217 C.p.p.).

Prorogarea de competenta poate ajunge in numeroase situatii si in cazul judecatii. Potrivit art.52 alin.5 cand abtinerea sau recuzarea priveste intreaga instanta va fi desemnata pentru judecarea cauzei o instanta egala in grad.

Stramutarea cauzelor penale

Orice cauza penala se judecata la instanta competenta. In mod exceptional e posibil ca o cauza sa fie luata de la instanta competenta si sa fie data spre judecare altei instante. Aceasta se realizeaza prin institutia stramutarii.

Stramutarea presupune o derogare de la competenta teritoriala. In acest mod competenta teritoriala legala se schimba cu una judiciara.

Art.55 C.p.p. prevede ca stramutarea devine posibila cand pe baza motivelor invocate se considera ca in felul acesta se asigura normala desfasurare a procesului penal. Principalul motiv de stramutare este bazat pe o prezumtie de suspiciune; suspiciunea priveste conditiile in care instanta in intregul ei judeca o cauza si este determinata de un climat neprielnic sau de o ambianta nefavorabila.

Stramutarea poate fi ceruta de partea interesata, de procuror sau de ministrul justitiei. Cererea se adreseaza Inaltei Curti de Casatie si Justitie si trebuie motivata.

Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie la primirea cererii sau instanta in cursul judecatii poate dispune suspendarea judecarii cauzei. Cererea facuta de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie suspenda de drept judecarea cauzei.

Procedura de judecata este reglementata de prevederile art.57-60 C.p.p.

Solutionand cauza Inalta Curte de Casatie si Justitie dispune fara aratarea motivelor, admirea sau respingerea cererii. Stramutarea cauzei nu poate fi ceruta din nou afara de cazul cand o alta cerere se intemeiaza pe imprejurari noi.

Reglementarea nu este aplicabila fazei de urmarire penala. Daca in cursul urmaririi penale se ivesc astfel de situatii se aplica prevederile art.217 C.p.p.