Reflectii asupra conceptului de suveranitate

Reflectii asupra conceptului de suveranitate

20. Preliminarii. Potrivit doctrinei clasice a dreptului international, odata cu aparitia statului a aparut si dreptul, ca instrument de impunere a puterii sale, putere denumita ulterior suveranitate.

21. In antichitate. Sub aspect teoretic, inca din antichitate, desi nu exista termenul de "suveranitate", continutul juridic al acestei notiuni a fost precizat. Mai intai in Grecia antica, Aristotel, in lucrarea "Politica", sustine suprematia legii, nu a unui om, indiferent de calitati si pozitie, intrucat acesta are pasiuni ce-i afecteaza sufletul. Pornind de la intelegerea aristotelica, mai apoi, elenistii au impus conceptia potrivit careia monarhul, situat deasupra comunitatii, este legea personificata. Depasind si aceasta intelegere, romanii vor plasa imparatul deasupra legii, considerand, cum sustine jurisconsultul Ulpian, ca vointa imparatului este sursa de lege. In plus, romanii aduc precizari si in ce priveste componenta externa a puterii statului. Pentru ei, sub aspect juridic, puterea suprema a statului se manifesta atat in interior (asupra teritoriului si a populatiei de pe acel teritoriu), cat si in exterior, ca independenta fata de orice autoritate straina.

22. Perioada medievala. Dezvoltarea prerogativelor juridice ale statului, inceputa in antichitate, va continua si in perioada medievala, intr-un mod specific. Pentru ca in noile conditii toate marile probleme ale vietii umane, inclusiv cea privind pozitia statului in societate, erau solutionate prin raportare la doctrina crestina, filosofic sintetizata, mai intai, in opera lui Augustin

Potrivit conceptiei lui Augustin (354-430), expusa in lucrarea "Cetatea lui Dumnezeu", existenta statului este consecinta pacatului originar. Fiind lumesc, statul este si necesar pentru a supraveghea comportamentul pacatosilor. Altfel spus, statul este vazut ca o adunatura de creaturi rationale asociate in functie de lucrurile pe care le iubesc. Dar lucrurile pe care le iubesc pot fi bune sau rele. Pornind de la acest criteriu, Augustin considera ca in orice societate exista doua cetati simbolice, respectiv cetatea celesta sau spirituala, guvernata de iubirea de Dumnezeu, si cetatea lumeasca, guvernata de iubirea de sine. Desi cele doua cetati simbolice nu pot fi echivalate cu biserica si statul, intrucat un individ poate apartine cetatii celeste si sa fie si slujitor al statului, din diviziunea lui Augustin deriva ideea ca pentru ca statul sa fie drept si moral, trebuie sa urmeze preceptele crestine ale iubirii de Dumnezeu. De aceea, misiunea bisericii este de a promova aceste precepte in activitatea statului. Astfel, biserica, fara a primi dreptul de a se amesteca in treburile lumesti, este creditata cu superioritate fata de stat. Si in felul acesta s-a nascut controversa medievala dintre biserica si stat, manifestandu-se timp de peste opt secole ca o polemica privind primatul puterii, intre sustinatorii autoritatii pontificale si sustinatorii autoritatii imperiale.

In contextul luptei dintre biserica si stat, o contributie importanta la dezvoltarea teoriei politice a adus si Toma dŽAquino (1225-1274), mai ales in lucrarea "De regimine principium" (Asupra domniei suveranilor) si in "Summa theologiae". Mare personalitate a gandirii medievale, Toma dŽAquino, revizuind conceptia augustiniana, a incercat sa armonizeze ideile rationale ale filosofiei antice grecesti cu adevarurile revelate ale crestinismului si a propus modelul unei societati patrunsa de idealurile crestine, pornind de la credinta ca orice putere vine de la Dumnezeu. In explicarea modului in care se exercita aceasta putere insa, ganditorul medieval se foloseste de conceptia aristotelica. In acest sens, el sustine ca statul este mai degraba un dat natural decat o consecinta a pacatului adamic, intrucat oamenii sunt animale sociale. Spre deosebire de animalele gregare, care actioneaza din instinct, oamenii, folosindu-se de ratiune, trebuie sa formeze o societate pentru a supravietui intr-o atmosfera preponderent culturala. Daca vointa omului a fost corupta prin caderea in pacat, ratiunea isi pastreaza integritatea. De aceea, potrivit conceptiei lui Toma dŽAquino, ratiunea trebuie sa calauzeasca vointa oamenilor, ceea ce inseamna ca politica implica responsabilitate morala. Altfel spus, omul este inzestrat in mod natural, de Dumnezeu, cu capacitatea de a cunoaste singur binele, chiar daca are inclinatii si spre eroare. Desi poate cunoaste binele, el nu uita ca pentru mantuire are nevoie de supranatural. De aceea, omul urmareste sa se implineasca, atat in calitate de bun cetatean, cat si in calitate de crestin. In politica, pe cale rationala, el intra in relatie cu statul, iar prin credinta, pentru mantuire, intra in relatie cu biserica. Ideea este ca, potrivit conceptiei lui Toma dŽAquino, statul si biserica au scopuri si roluri separate, ceea ce inseamna ca sunt si independente. Mai corect spus, filosoful asemuieste raportul dintre biserica si stat cu raportul dintre suflet si corp. Adica fiecare are de jucat un rol separat, dar, in final, rolul sufletului este superior. Atat unitatea de scop, cat si independenta dintre biserica si stat se manifesta prin statutul cetateanului, care are un tel, dar nevoi spirituale si materiale separate. Rezulta ca suveranitatea statului este naturala, o suveranitate care vine de la Dumnezeu prin poporul guvernat. In aceste conditii, cetateanul este subordonat statului asa cum partea este subordonata intregului. Aceasta nu inseamna ca statul are puteri nelimitate asupra cetatenilor, intrucat acestia nu sunt obligati sa respecte o lege care este contrara legii divine, adica legii naturii, caracterizata prin rationalitate si moralitate universale. Nu trebuie sa uitam ca pentru Toma dŽAquino legea naturii semnifica dreptatea cunoscuta pe cale rationala.

In Summa theologiae, el examineaza patru categorii de legi: a) legea eterna; b) legea divina; c) legea naturii; d) legea umana pozitiva. Legea eterna, ca plan de carmuire prezent in Dumnezeu, este prototipul legii din care deriva toate celelalte forme limitate de lege, in masura in care concorda cu dreapta ratiune. Legea divina, cuprinsa in Sfanta Scriptura, constituie un indrumar asupra felului in care pot fi cunoscute legile naturii pe cale rationala. Legea naturii reflecta principiile adevarului si moralei care reglementeaza comportamentul omului in general, ca fiinta interesata de cunoasterea adevarului despre Dumnezeu si de traiul in societate, invatandu-l sa invinga ignoranta si sa-si respecte semenii cu care convietuieste. In sfarsit, legea umana pozitiva este aceea care asigura educatia cetatenilor in vederea respectarii legii naturii. O astfel de norma este lege numai in masura in care este conforma cu legea naturala, adica are temeiuri rationale. In concluzie, chiar daca vede in stat si un instrument moral si natural de atingere a fericirii vesnice, Toma dŽAquino, prin conceptia sa, a contribuit la un salt in gandirea politica europeana, facand-o sa accepte ideea conducatorului statal independent, care sa carmuiasca rational.

O importanta contributie la fundamentarea doctrinara a conceptului de suveranitate a adus filosoful francez Jean Bodin (1530-1596). Un ganditor profund umanist, atras, pe de o parte, de conceptiile istorice si juridice clasice, iar pe de alta parte, de mistica descoperita in ideile iudaice, neoplatonice si tomiste. Asa se si explica dimensiunea metafizica a gandirii sale, angajata sa edifice un sistem complet de cunoastere, sprijinit pe istoria religiei, istoria naturii si istoria omenirii. Faima de teoretician politic o dobandeste prin lucrarea "Les six livres de la république" (Cele sase carti despre republica), publicata in 1576, unde analizeaza problematica statului. Potrivit conceptiei sale, comunitatea statala este modalitatea de organizare care asigura guvernarea dreapta. Aceasta deoarece suveranul, intocmai cum Dumnezeu carmuieste universul, trebuie sa carmuiasca pe calea dreptatii, pentru binele supusilor sai.

Cartea a devenit celebra mai ales prin definitia pe care o da "suveranitatii", inteleasa ca putere unica si neingradita de a emite legi cu caracter general. Suveranitatea este o putere absoluta si perpetua a statului, iar suveranul nu recunoaste nicio alta autoritate in afara de Dumnezeu. Ideea este ca, in absenta suveranitatii, nici nu poate fi vorba de existenta statului. Altfel spus, in intelegerea lui Jean Bodin, suveranitatea este data de competenta de a impune legi cu caracter general, fara a recunoaste supusilor dreptul de a se pronunta asupra lor, indiferent daca acestea sunt drepte sau nedrepte. Conform viziunii sale, suveranul are dreptul de a face orice, pentru a realiza planul divin.

In felul acesta, Bodin contribuie la intemeierea ideologica a doctrinei absolutismului monarhic. Mai mult, el deschide perspectiva utilitarista in definirea suveranitatii, perspectiva destul de familiara si in prezent. Cu toate acestea, nu este corect ca Jean Bodin sa fie considerat un partizan convins al doctrinei suveranitatii absolute, intrucat el a avut in vedere si elemente care limitau suveranitatea, precum autoritatea divina sau obligatiile rezultate din tratatele incheiate cu alte state. Oricum, din perspectiva doctrinei dreptului international, Jean Bodin este evocat si astazi ca actual, fiind considerat un teoretician al suveranitatii limitate.

24. Scoala moderna a dreptului natural. Pasul urmator, in directia clarificarii problematicii statului si a suveranitatii, este facut de filosoful olandez Hugo Grotius (1583-1649), intemeietorul scolii moderne a dreptului natural. Cea mai importanta lucrare a sa este De iure belli ac pacis (Despre dreptul razboiului si a pacii), publicata in 1625. In climatul spiritual oferit de Renastere, Hugo Grotius reinvie umanismul antic, pe taramul filosofiei politice si juridice. Astfel, preluand conceptia aristotelica, el considera ca omul este inzestrat de la natura cu instinctul vietii in comun, intr-un fel de compensatie pentru incapacitatea de a infrunta solidar vitregiile naturii. Altfel spus, omul este esentialmente un animal social. Pe nevoia omului de a trai in societate se intemeiaza si ideea dreptului natural, idee intalnita, de asemenea, inca din antichitate, potrivit careia dreptul natural, comun intregii omeniri, este vesnic si imuabil. Asumandu-si aceasta idee ca pe un principiu, Grotius considera ca regulile dreptului natural exista prin ele insele, fiind independente fata de orice vointa, fie ea umana ori divina. Dreptul natural, ca rationalitate a naturii, face posibila viata omului in societate. Asemenea instinctului social ce caracterizeaza omul, dreptul natural se manifesta ca un fel de rationalitate a naturii. Folosind cuvintele lui Grotius, aflam ca "dreptul natural consta in reguli ale dreptei ratiuni, care arata ca o actiune este din punct de vedere moral corecta sau incorecta, dupa cum corespunde sau nu cu insasi natura rationala"[1]. Inspirate de regulile dreptului natural, comunitatile umane instituie voluntar reguli de comportare cu caracter universal, ca reguli derivate din dreapta ratiune, adica reguli ale bunului simt. De aici consecinta ca regulile instituite de comunitatea umana corespund dreptului natural numai in masura in care ele sunt in conformitate cu dreapta ratiune, in masura in care apar ca norme de bun simt. In felul acesta, Grotius separa dreptul natural de dreptul divin, de dreptul voluntar uman si de morala.

In ce priveste conceptia despre stat, Hugo Grotius a fost adeptul teoriei contractului social, teorie care a facut trecerea de la conceptiile teocratice medievale, care considerau statul o creatie divina, la teoriile moderne, care considera ca statul este rezultatul vointei oamenilor. Convingerea lui Grotius era ca statul este o institutie pur omeneasca, faurita nu la porunca divina, ci ca o conventie intre oameni, prin care acestia cedau o parte din libertatile lor, pentru a castiga securitate in fata vitregiilor de orice fel. Prin vointa oamenilor, statul a fost autorizat, a fost imputernicit sa ia masuri pentru asigurarea linistii si a ordinii publice. Puterea suprema, fara de care statul nu exista, exprima suveranitatea. "Se numeste putere suprema cea ale carei acte sunt in asa masura independente de o alta autoritate, incat ele nu pot fi anulate prin hotararea unei alte vointe omenesti" .

Cu privire la posesorul suveranitatii, desi Hugo Grotius oscileaza in afirmatii, se poate conchide totusi ca, potrivit conceptiei sale, puterea suverana, desi este exercitata de rege, apartine poporului.

Oricum, virtutile conceptiei lui Grotius sunt incontestabile. Ele au determinat pe unii cercetatori romani sa formuleze urmatoarea observatie: "O idee, valabila si in zilele noastre, cu privire la suveranitate, este aceea conform careia Grotius afirma ca suveranitatea apare ca un element relativ care poate fi integrat in sistemul dreptului international care primeaza fata de dreptul intern. In relatiile intre state suverane, trebuie aplicat principiul egalitatii"[3]. Cert este ca orice abordare a suveranitatii castiga pornind de la conceptiile amintite.

25. Radacinile etimologice ale cuvantului "suveranitate" trimit la termenul latin superanus o derivatie de la super, care inseamna "peste", "deasupra", sens topografic folosit in documente incepand din secolul al XI-lea. Ulterior, incepand din secolul al XII-lea, termenul este folosit si cu sens politico-juridic, astfel ca in 1283, in "Cutumele din Beauvoisis", Philippe de Beaumanoir nota: cascuns barous est sovrains en sa baronnie ("fiecare baron este baron in baronia sa"). Catre sensul politico-juridic se indreapta si prezenta cercetare.

In general vorbind, intelesul clasic al termenului de suveranitate are radacini in dreptul roman si in dreptul canonic medieval. Iar sensul modern l-a dobandit acest termen ca urmare a negocierilor finalizate cu Pacea de la Westfalia (1648). S-a conturat, ca rezultat final al negocierilor, ideea ca prin suveranitate se intelege independenta statului fata de puterile externe si autoritatea sa suprema asupra grupurilor interne. O accentuare a acestei intelegeri este imprimata de spiritul Revolutiei franceze. In ce priveste consacrarea deplina a sensului termenului de suveranitate, inteleasa ca prerogativa de a impune o solutie avantajoasa, se realizeaza in secolul al XX-lea, sub presiunea influientelor determinate de procesul de globalizare. Tocmai procesul care stimuleaza si initiativa integrarii europene, cu efecte inverse asupra suveranitatii statelor nationale angajate la edificarea acestei comunitati continentale.