Politica nucleara NATO

Politica nucleara NATO

De la sfarsitul Razboiului Rece, Alianta a adoptat masuri cu un camp mare de aplicabilitate in vederea adaptarii politice si a dispozitivului sau de aparare a noului mediu de securitate. Strategia si dispozitivul fortelor nucleare ale NATO figureaza printre primele domenii supuse unei reexaminari si care au constituit obiectul unor anumite schimbari dintre cele mai radicale.

Intr-adevar, strategia si dispozitivul de forte nucleare al NATO ilustreaza perfect masurile concrete si pozitive adoptate de Alianta pentru a se adapta schimbarii. In noul mediu de securitate, ea a putut sa-si reduca in mod radical dependenta fata de fortele nucleare. Strategia ei se axeaza pe prevenirea razboiului, dar nu mai este dominata de posibilitatea unei escaladari care sa dispuna de arme nucleare. Aceste forte continua sa joace un rol important in prevenirea razboiului, dar in prezent, obiectivul lor este, in mod fundamental, politic. Ele nu mai sunt indreptate impotriva unei tari anume, nici impotriva unei amenintari precise. Ele exista pentru a mentine pacea si a evita orice forma de constrangere, iar situatiile in care folosirea lor ar putea fi posibila sunt considerate perspective foarte indepartate.

Fortele nucleare ale NATO contribuie la pacea si stabilitatea in Europa, evidentiind caracterul irational al unui razboi de mari dimensiuni in regiunea euro-atlantica. Comparativ cu fortele conventionale, fortele nucleare fac mai incalculabile si mai inacceptabile riscurile unei agresiuni indreptate impotriva NATO.

Ele descurajeaza orice tara care ar putea intentiona sa-si asigure un avantaj politic sau militar prin amenintarea cu folosirea sau utilizarea de arme nucleare, biologice sau chimice (NBC) impotriva Aliantei. Sprijinind stabilitatea europeana, contribuind la descurajarea atat a amenintarilor cu recurgerea la arme de distrugere in masa (ADM) cat si a utilizarii acestora, dispozitivul nuclear al NATO serveste nu numai interesele aliatilor, dar si pe acelea ale tarilor partenere si ale intregii Europe.

In timpul razboiului Rece fortele nucleare ale NATO au jucat un rol central in strategia de riposta flexibila a Aliantei. Pentru a impiedica, prin descurajare, un razboi de mare amploare in Europa, NATO a integrat armele nucleare in ansamblul structurii sale de forte si a mentinut o serie de planuri de desemnare a obiectivelor care pot fi puse in practica pe baza unui scurt preaviz.

Dependenta mai scazuta a NATO fata de fortele nucleare s-a manifestat prin reduceri importante ale acestor forte. In 1991, NATO a hotarat sa reduca cu mai mult de 80% comparativ cu nivelurile din timpul Razboiului Rece, numarul de arme alocate pentru fortele sale strategice din Europa. Aceasta reducere s-a incheiat in 1993. In consecinta, toate armele substrategice terestre (artileria nucleara, rachetele sol-sol si sol-aer) au fost eliminate, la fel si toate armele substrategice cu care erau prevazute armele navale de suprafata. Toate incarcaturile nucleare alocate initial fortelor substrategice au fost retrase din arsenalul NATO. Majoritatea acestor incarcaturi au fost deja distruse, si altele urmeaza sa fie distruse pe viitor. Aceste reduceri nu s-au tradus numai printr-o scadere spectaculoasa a numarului de arme nucleare stocate aflate in Europa, dar si printr-o diminuare semnificativa a tipurilor de sisteme de arme nucleare.

Pe langa micsorarea numarului de forte substrategice, reducerea fortelor strategice puse la dispozitia Aliantei este in curs. Prin Tratatul privind reducerea armelor strategice STAR I[1], numarul de arme strategice⁵ desfasurate de Statele Unite, care era mai mare de 10.000 va fi redus la 6.000. Tratatul STAR II va reduce si mai mult numarul de arme detinute de fiecare parte, la un nivel situat intre 3000 si 3500. SUA si Rusia s-au declarat dispuse, atunci cand Tratatul STAR I va intra in vigoare sa initieze negocieri cu intentia de a reduce nivelul de incarcaturi nucleare la un numar de 2000-2500 pentru fiecare. Franta si Marea Britanie au precedat la reduceri majore ale fortelor lor strategice.

Singurele arme nucleare terestre pe care NATO le mentine in Europa sunt bombele pentru avioane cu dubla capacitate. Aceste arme, al caror numar a fost de asemenea redus in mod considerabil, sunt stocate in conditii de maxima securitate intr-un numar redus de baze. Gradul de pregatire nucleara a avioanelor NATO cu dubla capacitate a fost progresiv redusa, o mai mare importanta fiind acordata functiilor conventionale. Nici una din armele nucleare ale NATO nu are drept tinta vreun stat.

Aliatii au considerat ca acest dispozitiv de forte "substrategice" poate, intr-un viitor previzibil sa raspunda cerintelor Aliantei. NATO a declarat de asemenea ca extinderea ei nu va presupune nici o modificare a actualului sau dispozitiv nuclear. Tarile membre NATO nu au nici o intentie, nici un proiect si nici un motiv de a desfasura arme nucleare pe teritoriul noilor membri, de a modifica vreun aspect din dispozitivul lor militar sau din politica lor nucleara si nici nu prevad aceasta posibilitate pe viitor.

Securitatea colectiva garantata de dispozitivul militar al NATO este asigurat de toti membrii Aliantei, acest lucru da un sentiment de siguranta tarilor care, astfel, ar putea sa se simta vulnerabile. Prezenta fortelor nucleare ale SUA in Europa, care sunt alocate NATO, creeaza o legatura politica si militara importanta destinate intre statele membre europene si nord-americane ale Aliantei. In acelasi timp, participarea tarilor nedotate cu arme nucleare la dispozitivul militar al Aliantei demonstreaza solidaritatea care exista intre aliati, atasamentul lor comun pentru a mentine securitatea si modul coerent in care acestia isi impart riscurile si responsabilitatile.

De asemenea, tarile membre NATO contribuie impreuna la supravegherea dispozitivului nuclear al Aliantei. Grupul de planificare nucleara a NATO este o instanta in cadrul careia ministrii apararii ai tarilor aliate dotate sau nu cu arme nucleare a Aliantei si la adoptarea de decizii relative la dispozitivul nuclear NATO.