Egalitatea de tratament

Egalitatea de tratament

Libera circulatie a persoanelor presupune pentru resortisantii statelor membre:

- dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul comunitar;

- dreptul de sedere in alte state membre decat patria lor de origine;

- dreptul de a avea aceleasi drepturi si obligatii ca si cetatenii statului de primire;

- dreptul de a accede la activitati economice in statul de primire (ceea ce presupune atat accesul la activitati salariate cat si accesul la activitati nesalariate).

Statele membre au fost obligate prin Tratatul CEE sa suprime toate restrictiile la libertatea de circulatie si este vorba, cu deosebire, de legislatiile care:

- rezervau accesul si exercitiul diferitelor activitati resortisantilor nationali;

- sau care impuneau alte conditii decat cele cerute nationalilor (art. 49, 52, 59 si 63 CEE).

Ca atare, principiul egalitatii de tratament apare ca un corolar al libertatii de circulatie, principiul fiind enuntat in art. 6 din Tratatul CEE: 'in domeniul de aplicare a prezentului tratat si fara a aduce atingere dispozitiilor particulare pe care le prevede, este interzisa orice discriminare bazata pe nationalitate.

Consiliul (hotarand conform procedurii prevazute in art. 251) poate adopta orice reglementare in vederea interzicerii acestei discriminari'.

Tratatul aduce - in art. 6A - o serie de precizari in sensul ca 'in limitele competentelor conferite, Consiliul - la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European - poate lua masurile necesare pentru combaterea oricarei discriminari bazate pe sex, rasa sau origine etnica, religie sau convingeri, cu handicap, varsta sau orientare sexuala'.

Acest principiu se sprijina, in aplicarea sa atat pe controlul legislatiilor nationale in raport cu institutiile comunitare cat si pe adoptarea textelor de armonizare a legislatiilor nationale sau pe punerea in practica a politicilor comune. Egalitatea de tratament implica pentru fiecare stat membru asimilarea cu proprii cetateni a strainilor comunitari, astfel incat acestia sa beneficieze - in alt stat membru - de aceleasi drepturi ca si cetatenii acelui stat. Sunt avute in vedere urmatoarele ipoteze:

- dreptul de reunire familiala (intregire a familiei) care vizeaza resortisantii comunitari, copiii mai mici de 21 ani aflati in grija parintilor; el se aplica indiferent de nationalitatea membrilor de familie (mai mult, copiii pot sa acceada la invatamantul general);

- dreptul de formare profesionala precizat de Curtea de Justitie in hotararea din 13 februarie 1975 (dos. nr. 293/83, Crovier vs. Ville de Liège, Rec. p. 593) conform careia toate formele de invatamant care dau o calificare sau o aptitudine pentru a exercita o meserie reprezinta invatamantul profesional[1]. In hotarare, Curtea preciza ca: 'accesul la formare nu poate fi inchis resortisantilor altor state membre sau subordonat unor conditii necerute nationalilor, care ar constitui astfel discriminari indirecte. Astazi exista, in aplicarea art. 127 din Tratatul CEE o politica comuna de formare profesionala prin programe de actiune ce sprijina in special schimbul de studenti dintre universitatile diferitelor state membre si care sunt finantate la nivel comunitar (cum este cazul programelor Erasmus, Leonardo da Vinci etc.) - egalitatea de remunerare, avantaje fiscale si sociale, protectie sociala si juridica identica. Cu privire la dreptul de protectie juridica, Curtea de Justitie s-a pronuntat(CJCE 2 februarie 1989, dos. 186/87, Covrone vs. Trésor public, Rec. p. 218) in special referitor la respectul principiului egalitatii de tratament, in ceea ce priveste indemnizatia victimelor infractiunilor prevazute de art. 706-3 din Codul francez de procedura penala. Acest text prevede dreptul unei indemnizari in favoarea victimelor agresiunilor care au antrenat o paguba corporala si de o anumita gravitate, cand o indemnizare efectiva si eficienta a prejudiciului n-a putut fi obtinuta, pentru ca autorul agresiunii este necunoscut sau insolvabil.

Acest text rezerva dreptul la o indemnizare in privinta strainilor sau celor care locuiesc pe teritoriul francez, cu excluderea turistilor(sau care sunt resortisanti ai unui stat membru care a incheiat un acord de reciprocitate cu Franta).

Urmare a unei cereri de indemnizare, prezentata de un resortisant britanic, victima a unei agresiuni violente in timpul unei scurte sederi la Paris, Curtea de Justitie - sesizata in baza art. 177[3] CEE - a estimat ca 'principiul nediscriminarii se opune ca un stat membru sa supuna acordarea unui drept resortisantului altui stat membru unor conditii (in special legate de resedinta) necerute nationalilor. Turistii sunt destinatarii serviciilor si au dreptul la aceeasi protectie ca si nationalii contra riscului agresiunii sau la compensatii pecuniare cand acest risc s-a realizat. De aceea, cat timp o armonizare a legislatiilor nationale nu a intervenit, statele membre reglementeaza liber diferitele sectoare de activitate, cu conditia de a nu introduce discriminari fata de resortisantii altor state membre si de a nu aplica reguli care creaza piedici in libera circulatie a persoanelor' .

Evident ca resortisantul unui stat membru nu poate sa se prevaleze de principiul liberei circulatii si de egalitate de tratament cu nationalii daca se gaseste intr-o situatie reglementata de dreptul comunitar (aceasta fiind o conditie amintita de Curtea de Justitie in mod ferm CJCE, 23 ianuarie 1986, dos. 298/84, Rec. p. 251; 23 aprilie 1991, dos. c41/90, Hefner si Eeser/Macrotron, Rec., p. 1979).

Dreptul comunitar nu se aplica intr-o situatie pur interna a unui stat membru, ca aceea a unui cetatean al unui stat membru care n-a locuit si n-a muncit niciodata pe teritoriul altui stat.

De asemenea, cetateanul unui stat membru care locuieste intr-un alt stat membru nu poate sa se prevaleze de mai multe drepturi decat cele ce sunt recunoscute nationalilor din tara de primire si aceasta chiar daca el dispunea in tara de origine de mai multe drepturi.