PARTIDELE POLITICE. DEFINITIE, CLASIFICARE, FUNCTII

Partidele politice, in sensul contemporan al notiunii, apar pe scena politica in a doua jumatate a secolului XIX. Exista trei teorii privind geneza partidelor , Teoria modernizarii politice sustine ca partidele apar in rezultatul evolutiei sistemului politic. Potrivit teoriei situational-istorice, partidele se afirma in urma unor crize social-politice si economice de anvergura (revolutii, explozii si implozii geopolitice, crize economice de proportii etc.). Teoria institutionala considera ca partidele politice iau nastere in sanul parlamentului si parlamentarismului, in calitate de institutii ce vin sa asigure functionarea acestora.

Incercand sa realizeze o definire universala a partidului politic, cercetatorul D. LaPalombara indica patru trasaturi definitorii ale acestuia:

1) orice partid este purtator al unei ideologii sau al unei viziuni specifice asupra lumii si a individului (conceptia despre lume);

2) partidul este o organizatie, adica o uniune institutionalizata de oameni ce exista o perioada relativ lunga de timp la diferite niveluri ale politicii (de la local la cel international);

scopul partidului este cucerirea si realizarea puterii;

4) fiecare partid tinde spre asigurarea sustinerii poporului - incepand cu sustinerea electorala si terminad cu participarea activa in calitate de membri.

Din punct de vedere al tipologiei partidelor, cea mai interesanta provocare a stiintei politice moderne e oferita de articolul semnat de R. Gunther si L. Diamond, "Speciile partidelor politice". Dat fiind ca aceasta lucrare nu a fost nicicand mentionata in studiile de specialitate din Romania, ne propunem aici sa o analizam pe larg, in primul rand datorita potentialului explicativ al tipologiei de partide pe care o contine.

Imprumutand din biologie, autorii aleg principiul organizarii drept definitoriu puntru genuri ale speciilor partidelor politice. Aceste genuri sunt: partidele elitiste, partidele de masa, partidele etnice, partidele electorale si partidele miscarilor.

Partidele elitiste cuprind urmatoarele specii: partidul traditional al notabilitatii locale si partidul clientelist.

Partidul traditional al notabilitatii locale apartine democratiilor incipiente ale inceputului-mijlocului sec.XIX, atunci cand sufragiul si dreptul de a ocupa o functie publica erau limitate dupa principiul cenzului de avere. In asemenea circumstante, acei care corespundeau cerintelor sus-mentionate contau nu atat pe o organizare viguroasa, cat pe prestigiul personal, bagajul de relatii in mijlocul semenilor. Organizatiile de partid erau de fapt niste aliante relativ slabe sau grupuri ale parlamentarilor alesi, uniti prin interese comune si/sau respectul mutual.

2. Partidul clientelist a aparut ca reactie a tipului precedent de partid la provocarile extinderii sufragiului, industrializarii si urbanizarii. Este o grupare de notabili, fiecare cu o baza de suport geografica, functionala sau personala. Organizarea unui astfel de partid este slaba, el este (daca este in general) putin preocupat de componenta programatica si ideologica. Scopul lui este coordonarea (de regula indirecta si discreta) a eforturilor individuale de campanie a membrilor sai, in vederea prezervarii puterii la nivel national. Acele eforturi, in schimb, se bazeaza pe formule ierarhice de servicii si obligatii, relatii patron-client.

Partidele de masa cuprind speciile: partidele de masa pluraliste, partidele de masa proto-hegemonice, partide leniniste, partide pluralist-nationaliste, partide ultranationaliste, partide fundamentaliste.

3. Partidele de masa pluraliste privesc castigarea alegerilor drept calea principala spre atingerea obiectivelor programatice. Organizarea lor este robusta - spectrul actiunilor militantilor partidului se intinde de la prozelitism politic la distribuirea propagandei in cutiile postale si conducerea persoanelor la urnele de vot. In afara de aceasta, partidul dat cultiva reteaua de organizatii-suporteri: sindicate, grupuri religioase etc., care incearca si ele sa-si converteasca membrii la ideile partidului. Reteaua de unitati mass-media proprii (daca aceasta exista): ziarele, TV, radio, Internet site - abunda de mesaje partizane. Usile partidului sunt deschise pentru militanti (cu conditia anumitei re-socializari).

4. Partidele de masa proto-hegemonice plaseaza in capul mesei disciplina de partid, angajamentul activ si loialitatea. Respectiv, recrutarea activistilor este mai mult decat selectiva, indoctrinarea severa si conditia acceptarii ideologiei si a programului partidului absolut mandatoare. Atunci, cand partidul dat exista in mod clandestin, se recurge la structura celulelor conspirative - in contrast cu structura deschisa a partidului pluralist de masa.

5. Partide leniniste au drept obiectiv rasturnarea ordinii existente si implementarea unui model social revolutionar. Sortite unei existente clandestine, partidele date imprumuta toate caracteristicile partidelor proto-hegemonice, in primul rand structura bazata pe celule semi-clandestine si o disciplina severa. Partidele date penetreaza sectoarele-cheie ale societatii pentru a le face aliati la faza initiala si convertiti la acea finala. Partidele date sunt inalt centralizate si ierarhizate, proletariatul fiind condus "de sus in jos'. Partidul leninist este gata sa ajunga la putere inclusiv si prin uz de forta, daca va fi necesar.

6. Partide pluralist-nationaliste au o organizare extensiva si colaboreaza cu organizatii secundare, de obicei culturale, dar si sindicate. Ele se adreseaza acelora care se identifica cu un anumit grup national. Implicit, o idee sacra (chiar daca nu este declarata) a acestei specii de partid este revendicarea unei anumite auto-gestiuni teritoriale: de la autonomie pana la independenta totala si recroirea frontierelor. Astfel, desi au o pozitie, de regula, moderata vizavi de problemele economice, sociale, religioase etc., aceste partide se pot prezenta drept actori anti-sistem in problemele teritoriale.

7. Partidul ultranationalist se bazeaza pe o ideologie ce cultiva sentimentul superioritatii unei natiuni sau rase in comparatie cu celelalte, detesta minoritatile si admira forta unui partid semi-militar, sprijinit uneori de o militie uniformizata. Partidul dat preia majoritatea trasaturilor relevante ale celor proto-hegemonice si leniniste. Totusi, ideologia lui (pe langa faptul ca difera in continut) nu este atat de rigida ca aceea a partidelor leniniste: liderul carismatic o poate remodela in dependenta de circumstante. Acest lider este inima partidului - birocratia de partid fiind maleabila sau chiar servila.

8. Partidul fundamentalist incearca sa reorganizeze statul si societatea pornind de la o interpretare rigida a principiilor religioase. Bineinteles, despre separarea stat-biserica nu este nici vorba. Date fiind ambitiile speciei date de partid, organizarea ei este robusta iar scara activitatilor extinsa. Organizatiile secundare cuprind intreg teritoriul tarii. Relatiile interne sunt inalt ierarhizate, ba chiar absolutiste. Desi nu este o specie bazata pe clase, partidul fundamentalist in mod disproportionat atrage suportul saracilor, lumpenilor si reprezentantilor marginalizati ai clasei de mijloc, in sanul carora demascarea injustitiei si coruptiei trezesc un rasunet deosebit de viu.

Partidele etnice cuprind urmatoarele specii: partidul etnic si partidul-congres.

9. Partidul etnic cauta doar sa mobilizeze voturile grupului etnic propriu. Scopul principal al partidului etnic este sa prezerveze beneficiile politice, materiale si culturale ale grupului dat. Nivelul angajamentelor ideologice si programatice al unui astfel de partid este foarte redus. Organizarea si baza de sustinatori nu sunt nici ele puternice. De fapt, structura si relatiile interne amintesc de partidul clientelist. De obicei, este organizat in jurul unui lider carismatic.

10. Partidul-congres - este un conglomerat, o coalitie a partidelor etnice, desi poate lua forma unui partid unitar. Prin urmare, la nivel local el se poate manifesta ca un partid etnic, insa la nivel national schimbarile sunt radicale. Aici apelul sau electoral este spre integrare nationala si nu spre divizare, spre coexistenta pasnica si nu dominare.

Partidele electorale cuprind - partidul catch-all, partidul programatic si partidul personalistic.

11. Partidul catch-all se deosebeste prin organizare firava, ideologie superficiala si vaga si orientare electorala atotcuprinzatoare. In schimb accentul se pune pe liderismul proeminent si rolurile electorale ale candidatilor de top ale partidului. Supremul (si poate unicul) scop al speciei date este maximizarea voturilor, castigarea alegerilor si guvernarea. In aceasta ordine de idei, el incearca sa coaguleze o variatate cat se poate mai larga a intereselor sociale.

12. Partidul programatic are drept functie conducerea campaniilor electorale, tinzand sa castige capital mai ales pe seama atractivitatii personale a candidatilor sai. Se deosebeste de partidul catch-all in primul rand prin existenta unei reale constituente ideologice si programatice, pe care o include atat in mesajul electoral, cat si in agenda de guvernare. Apoi, el cauta sa castige tocmai prin ajustarea reusita a platformei si viziunilor partidului. In cazul activitatii in cadrul sistemului proportional, baza lui sociala este mai bine definita si legaturile cu organizatiile afine din societatea civila mai solide.

13. Partidul personalist este o masina menita sa-si aduca liderul la putere. Apelul electoral al acestui partid nu are elemente ideologice si programatice, fiind bazat exclusiv pe carisma liderului, prezentat drept posesor al baghetei magice de rezolvare a problemelor tarii. Organizarea partidului este fragila si oportunista. Deseori structura si denumirea lui se schimba odata cu noile alegeri.

Partidele miscarilor cuprind speciile: partidele libertariene de stanga si partidele post-industriale de extrema dreapta.

14. Partidele libertariene de stanga chintesenta acestora este orientarea post-materialista. Ele resping statutul primar al problemelor economice si pledeaza pentru relatiile de solidaritate sociala si institutiile participative. Kitschelt spune despre ele ca "In accord cu ideologia socialista, partidele date sunt de stanga deoarece se opun pietii si insista asupra solidaritatii si egalitatii. Dar ele sunt totodata si "libertariene" din moment ce resping birocratia centralizata si se pronunta pentru libertate individuala, participare si auto-guvernarea comunitatilor decentralizate".

In schimb, lipsa unui consens cu privire la setul ideologic si programatic face ca acel singur numitor comun sa se dizolve in eterogenitatea care caracterizeaza specia data de partide. Nu exista bariere pentru a deveni membru al partidului - un fapt in plus ce contribuie la eterogenitate. Angajamentul in favoarea participarii directe duce la slabirea (chiar respingerea) organizarii centralizate si la un stil organizational de multe ori haotic.

15. Partidele post-industriale de extrema dreapta - se pronunta in favoarea ordinii, traditiei, identitatii si securitatii. Ele ataca statul pentru interventia acestuia in economie si politicile bunastarii sociale. Ca si fascistii, ei nu contesta directivele liderului de partid. Spre deosebire de acestia, membrii partidelor post-industriale de extrema dreapta sunt sceptici cu privire la structuri si ranguri in general. In schimb, constituenta rasista, xenofoba, mai ales vizavi de imigranti, este aceea care le apropie.

Rolul si locul partidelor politice in sistemul politic se pun in evidenta prin intermediul functiilor acestora. Traditional, functiile partidelor se separa in cele interne si cele externe. Prima categorie grupeaza functiile ce vizeaza activitatea interna a partidului ca organizatie. Din functiile interne fac parte cea economica si organizationala.

Functia economica presupune asigurarea materiala si financiara a partidului, ceea ce se concretizeaza in colectarea de fonduri necesare, in primul rand, realizarii campaniei electorale, dar si in reglementarea cotizatiilor de membru, dirijarea fluxurilor banesti in interiorul partidului de la o organizatie teritoriala spre alta, sau de la centru spre periferie, asigurarea cu transport, materiale de birou etc.

Functia organizatorica consta in organizarea structurii interne a partidului si gestionarea resurselor partidului. Ea se concretizeaza in asigurarea unor relatii eficiente (comunicarea din cadrul organizatiei) intre organizatiile teritoriale si cele nationale si pe orizontala intre cele teritoriale, stabilirea si intretinerea relatiilor cu omologii de peste hotare, pregatirea noilor cadre pentru necesitatile partidului, inclusiv si a liderilor politici etc.

Functiile externe se refera la relatiile partidului cu mediul. In acest context functiile partidului pot fi divizate in doua subgrupuri - 1) functiile ce provin din relatia partid-societate (caracterizeaza relatia partidului cu grupurile sociale si societatea in general) si 2) functiile ce provin din relatia partid-stat (caracterizeaza rolul partidului in sistemul politic).

Functiile sociale ale partidului constau in acelea de reprezentare a intereselor. Misiunea data are doua constituente - 1) articularea si 2) agregarea intereselor. Ea se reduce la faptul ca partidele in activitatea lor exprima interesele unui sau altui grup social. Acelasi lucru este valabil si pentru grupurile de interese, insa sa aduca interesele la un numitor comun, sa le sistematizeze, sa le prezinte in forma de program sunt in stare doar partidele. Prin aceasta ele influenteaza in mod direct deciziile luate de institutiile de stat. Putem spune ca partidele politice reprezinta mijlocul de lupta al unor grupuri sociale impotriva altora pentru puterea de stat, detinerea careia permite satisfacerea intereselor, mai intai de toate, in sfera economica. Aceasta functie partidul o poate realiza doar in cazul in care va fi foarte atent la necesitatile si interesele pe care doreste sa le reprezinte. Dar si, in conditiile unei concurente reale si rigide pentru acest rol, sa demonstreze beneficiile cetatenilor in a sustine partidul respectiv si nu altul.

Functia de integrare sociala, prin care se intelege atingerea consensului cu sistemul politic existent, conformismul social al individului luat in parte, si in al doilea rand, aplanarea conflictelor de interese ale grupurilor sociale conflictuante. Practic, accentul in realizarea acestei functii se pune pe ultima componenta. Functia de integrare are un efect stabilizator asupra sistemului politic. Transformand cerintele si emotiile provocate de insatisfactia social-economica in scopuri politice pozitive, partidele directioneaza energia protestului social in albia luptei constitutionale pentru satisfacerea lui prin participarea la guvernare.

Functia de institutionalizare a participarii politice a cetatenilor este strans legata de aceea a integrarii sociale. Ne referim la inlocuirea formelor neorganizate ale activitatii politice a maselor cu participarea sanctionata si institutionalizata in partidele politice, campaniile electorale, mitinguri, demonstratii, proteste, sarbatori etc.

Functia de mobilizare consta in oferirea unor motivatii cetatenilor pentru un comportament politic activ. Acesta functie se manifesta in primul rand in alegeri, dar si in perioada dintre alegeri. Incitarea cetatenilor de a participa la demonstartii, diferite tipuri de campanii, colectarea de semnaturi (de exemplu, pentru initierea unui referendum etc.) este o componenta esentiala a activitatii partidelor.

Functia de formare a opiniei publice. Emotiile, opiniile, dispozitiile, comportamentele in mare parte determina soarta partidelor politice si a liderilor politici. Impactul asupra gandirii si comportamentului maselor (publicului) nu se reduce doar la formarea opiniei, ci are un caracter mai complex prin intermediul functiei de socializare. Partidele sunt recunoscute institutii importante ale socializarii. Prin activitatea lor, ele formeaza calitativ corpul electoral, ofera atitudini, modele de comportament pentru alegatori si cetateni. Ele ajuta cetatenii sa se integreze in sistemul politic, sa accepte valorile si normele acestuia.

Functia ideologica reprezinta o alta implicare a partidului in constientul si inconstientul cetatenilor. Partidele sunt prin excelenta purtatorii ideologiei. Ideologia, dupa cum s-a mentionat, reprezinta o trasatura definitorie a partidului. Functia ideologica include asa functii particulare ca lucrul teoretic (conceptualizarea/constituirea ideologiilor), propagarea acestora, modificarea lor in conformitate cu schimbarile provenite pe parcursul evolutiei societatii si a statului, transpunerea in practica a principiilor ideologice (valorilor, idealurilor etc.)

Din categoria functiilor partidelor in cadrul sistemului politic fac parte, in primul rand, cele electorale. Partidele inainteaza candidati la functiile de stat si, dupa caz, formarea listei electorale, organizarea si realizarea campaniei electorale. Pornind de la faptul ca alegerea libera presupune numaidecat si existenta mai multor alternative, partidelor le revine functia de a propune aceste alternative, atit la nivel de persoane, cat si la acel de viziuni, mijloace si metode de atingere a scopurilor.

Functia recrutarii elitelor consta in selectarea si promovarea cadrelor mai intai in cadrul partidului, apoi in institutiile de stat de toate nivelurile, incepand cu cel local (primarii) si terminand cu cel republican. Practic, calea spre clasa conducatoare trece exclusiv prin partide. In cazul, in care in stat exista functii politice intangibile pentru partide si reprezentantii lor, putem vorbi despre deficiente ale democratiei. Concluzia data este valabila si pentru contrariu. Dominarea exclusiva a unui partid asupra tuturor numirilor in functie este posibila doar in cadrul regimurilor nedemocratice. Anume constituirea conducerii politice permite partidelor exercitarea urmatoarei functii.

Functia de conducere (guvernare, administrare) consta in influentarea de catre partid a procesului de elaborare a cursului politic si a deciziilor politice, ceea ce semnifica participarea directa si nemijlocita la elaborarea, formarea si realizarea politicii interne si externe a statului.

In procesul elaborarii strategiei social-economice si politice, principiilor programatice, se verifica capacitatea partidului si a conducerii acestuia de atragere de partea sa a alegatorilor, se realizeaza amalgamarea intereselor diverselor grupuri sociale, se favorizeaza dezicerea de principile dogmatice invechite si luarea in consideratie a cerintelor noi ale societatii etc. In cadrul acestei functii exista doua functii de ordin mai inferior - functia 1) legislativa si 2) executiva. Acestea presupun participarea partidelor la elaborarea principalelor decizii economice, sociale si politice, ce vizeaza viata cotidiana a societatii, celelalte sfere ale sociumului.

Elaborarea politicilor si realizarea acestora depinde de nivelul de influenta a partidului. Masura in care el participa la elaborarea si realizarea politicii statului reprezinta indicatorul relevantei sale politice, a autoritatii si actualitatii sale in societate.

Aceasta functie se realizeaza prin intermediul fractiunii parlamentare, al membrilor de guvern, al presedintelui si, in general, al intregului esalon superior al elitei politice. In mod organic, functia de guvernare este posibila gratie functiei de coordonare a activitatii diferitor institutii si functionari de stat.

Din moment ce nici o legislatie nu stipuleaza existenta unor relatii de dominare-subordonare dintre partid si stat, ba din contra, partidele politice pot guverna doar datorita faptului ca persoanele din fruntea statului sunt concomitent si membri ai partidului. Asigurarea unei unanimitati in activitatea functionarilor nu este doar o prerogativa a statului. Multe aspecte ale activitatii acestora tin de postura lor de membri ai unui sau altui partid, rolul caruia este evident.

In conditiile democratiei reprezentative, partidele indeplinesc si functia de elaborare a valorilor si scopurilor colective (nationale), propunand si implementand modele sociale respective. Aceasta functie scoate maximal in evidenta corelatia dintre diferite partide din societate. Un sistem politic stabil este acela, in care scopurile sunt identice pentru toate partidele. Aceasta functie coreleaza cu functia de integrare a societatii, in timp ce functia ideologica asigura ideatic elaborarea scopurilor nationale, iar functia de guvernare realizarea acestora.

Asadar, partidele politice reprezinta un fenomen complex al vietii sociale si politice. Partidele politice sunt institutii cu o dubla natura - sociala si politica, preponderenta carora alterneaza de la caz la caz. Nu este o regula ca "partidele politice reprezinta o formare a miscarilor sociale" - uneori (si, de regula, cel mai des), componenta politica este determinanta. In acest mod, partidele sunt actori care mai degraba gestioneaza miscarile, le mobilizeaza sau le creaza in favoarea politicului si, uneori, in detrimentul socialului. Functiile partidelor politice sunt importante si imposibil de realizat de catre alte organizatii social-politice.

Partidele politice reprezinta un fenomen omniprezent in politicul oricarii societati democratice. Datorita caracterului complex ele sunt obiectul de studiu al mai multor stiinte. In aceasta ordine de idei distingem trei abordari majore ale fenomenului "partid politic":

Abordarea sociologica - trateaza partidul politic ca o expresie a societatii si studiaza implicatiile sociale ale acestuia, cat si activitatea pentru cucerirea si realizarea puterii din perspectiva societatii. Aceasta semnifica ca se insista asupra masurii in care grupurile sociale isi pot satisface interesele prin intermediul partidelor, modalitatile de constituire si de crestere a partidelor etc. Un exemplu de definire sociologica a notiunii de "partid politic" este urmatoarea - "o organizatie politica stabila, care uneste persoane cu interese si idei de clasa, politico-economice, cultural- nationale identice".

Abordarea juridica are de a face cu partidele politice in cadrul dreptului constitutional. Ea se intereseaza de partide in masura in care acest fenomen trebuie si este reglementat. Din perspectiva acestei abordari, partidele ca fenomene juridice, se studiaza sub aspectul rolului in activitatea institutiilor centrale ale puterii de stat, modalitatile de finantarea, particularitatile reglemetarii activitatii, indeosebi in cadrul campaniilor electorale si alegerilor propriu-zise. Aceasta abordare lasa fara atentie momentele sociale, psihologice si, in mare parte, politice ale problematicii partidelor.

Abordarea politologica (stasiologia) pretinde la cuprinderea cea mai vasta a fenomenului partidelor politice. In vizorul ei se afla atat momentele sociale ale aparitiei, evolutiei si functionarii partidelor politice (datorita sociologiei politice), cat si nivelurile electorale, parlamentare si guvernamentale ale activitatii partidelor, particularitatile structurii acestora etc. Abordarea politologica, utilizand cercetarile si viziunile din abordarile precedente, le integreaza intr-un studiu complet, ce permite de a cerceta atat aspectele interiore ale partidelor, cat si implicatiile externe ale acestui fenomen.

Analiza comportamentului partidelor in comparatie cu cel al altor tipuri de organizatii nepolitice ne oferǎ posibilitatea sǎ sintetizǎm legitǎtile - unele consacrate si relativ cunoscute, altele in curs de formulare si validare - care guverneazǎ viata acestor protagonisti politici:

Legea interdependentei sistemelor de partid si sistemelor electorale (M. Duverger; D. Rae) - subliniazǎ relatia reciprocǎ de influentare dintre sistemele electorale si partide sau sistemele de partide; raport ridicat la rang de "lege sociologicǎ" de Maurice Duverger. Astfel, sistemele electorale pluraliste cu circumscriptii uninominale favorizeazǎ sistemele bipartidiste, iar sistemele bipartite favorizeazǎ conservarea sistemelor pluraliste; reprezentarea proprotionalǎ si sistemele binominale incurajeazǎ multipartidismul; cu cat un sistem electoral este mai permisiv, cu atat mai mare este numǎrul de partide existent; numǎrul de partide este mai mic in sistemele pluraliste, ceva mai mare in sistemele majoritare, la un nivel superior in sistemele semipluraliste si atinge punctul maxim in sistemul proportional. Toate sistemele electorale tind sǎ suprareprezinte partidele mai mari si sǎ le subreprezinte pe cele mici, proces concretizat in anumite tendinte: toate sistemele electorale conduc la rezultate disproportionate, reduc numǎrul de partide parlamentare in comparatie cu numǎrul efectiv de partide electorale si favorizeazǎ alcǎtuirea unor majoritǎti parlamentare pentru partidele care nu beneficiazǎ de un suport majoritar din partea electoratului (orice sistem electoral, dacǎ existǎ vointǎ politicǎ, permite formarea unei majoritǎti guvernamentale); predispozitii care se relevǎ mai pregnant in sistemele pluraliste si majoritare decat in sistemele de reprezentare proportionalǎ (D. Rae)[3];

Legea de fier a oligarhiei, formulatǎ de Roberto Michels in urma observatiilor asupra comportamentului partidelor politice, al sindicatelor sau al altor tipuri de asociatii. Disciplina si ierarhizarea, absolut necesare functionǎrii organizatiilor complexe, duc inevitabil la oligarhie - concentrarea deciziei la nivelul unui grup restrans de persoane, a unei oligarhii birocratice, inamovibile, care-si perpetueazǎ prerogativele in structurile de conducere in virtutea profesionalismului si meritelor clamate si acceptate. Situatie ce conduce la aparitia unei falii intre interesele grupului conducǎtor si cele ale electoratului;

Legea orbitǎrii, formulatǎ de C. D. Gherea (1910); potrivit cǎreia partidele mici graviteazǎ in jurul celor mari, sfarsind intr-o fuziune prin absorbtie cu cele din urmǎ;

Legea motivatiei - participarea membrilor si simpatizantilor (sub raportul numǎrului, loialitǎtii, constantei, angajǎrii si sustinerii) este conditionatǎ si determinatǎ de mǎrimea, numǎrul partidelor si beneficiile scontate; participarea se aflǎ intr-o relatie de directǎ proportionalitate cu mǎrimea, numǎrul partidelor competitoare si perspectivele de ascensiune in functiile de decizie politicǎ sau administrativǎ; dimensiunile peste medie, varietatea oportunitǎtilor de exprimare organizatǎ a optiunilor si intereselor, conturarea unor sanse reale de ascensiune amplificǎ implicarea politicǎ a electoratului (partizan si nepartizan), dimpotrivǎ "pierderea in greutate", concurenta cu un numǎr restrans de actori politici in competitiile electorale si lipsa de perspectivǎ sau pierderea unei pozitii importante diminueazǎ panǎ la disparitie motivatia si atasamentul indivizilor - afectiv, de continuitate, normativ - fatǎ de organizatie.

Legea participǎrii - gradul de mobilizare la viata politicǎ este proportional cu numǎrul partidelor, cat si cu diversitatea ideologicǎ si doctrinarǎ a ofertei politice care poate sǎ satisfacǎ intr-o mǎsurǎ apreciabilǎ dezideratele electoratului - fapt ce argumenteazǎ forta de atractie mai mare a pluripartidismului fatǎ de monopartidism. Competitia dintre agentii politici nu este insǎ o competitie intre ideologii, ci o luptǎ pentru putere; de asemenea, cristalizarea partidelor si manifestarea lor ca organisme unitare si omogene tine mai mult de latura psihologicǎ, de natura convingerilor, decat de cea teoreticǎ a culturii politice.

Legea adaptǎrii functionale (Samuel Huntington) - durata existentialǎ si functionalǎ a unui partid este direct proportionalǎ cu posibilitatea sa de a-si schimba functia de reprezentare, de a-si primeni suportul sociologic atat in actul guvernǎrii, cat si in cel al opozitiei; un partid incapabil de mobilitate sociologicǎ si ideologicǎ nu poate dobandi mai multǎ putere, isi pierde din atributele de institutie politicǎ eficientǎ fatǎ de unul care este mobil si apt de a se adapta la imperativele schimbǎri, la cerintele de a se identifica cu un alt electorat; de asemenea, puterea partidelor si numarul lor depind de nivelul modernizǎrii sistemului politic. Desi nu existǎ o relatie directǎ intre ele, totusi putem constata ca, la niveluri superioare de modernizare, puterea nu rezidǎ in numǎr - toate partidele pot fi puternice, invers, la niveluri scǎzute, sistemele monopartidiste pot oscila intre putere si slǎbiciune, iar cele multipartidiste sunt invariabil slabe;

Legea lui Toffler - indiferent de numǎrul sau culoarea competitorilor, intr-o campanie electoralǎ ("cine va obtine mai multe voturi"), va iesi invariabil un singur castigǎtor: o birocratie de partid (partidul invizibil al birocratiei);

Legea programelor politice - puterea se castigǎ cu un program electoral de stanga si se pierde cu un program de guvernare de dreapta, sau cum remarca cineva: partidele trǎiesc prin misticǎ si dispar prin activitatea desfǎsuratǎ;

Legea legitimitǎtii - partidele se legitimeazǎ mai degrabǎ prin performantele guvernǎrii decat prin legalitatea formalǎ, iar legitimitatea liderilor substituie, se identificǎ cu legitimitatea partidelor;

Legea imitatiei - sub raport doctrinar si organizatoric, partidele contemporane n-au adus nimic spectaculos, si astǎzi, cu mici nuante, vorbim de aceleasi orientǎri si atitudini politice: pozitionarea stanga/dreapta constituie incǎ indicatorul cu cea mai mare capacitate predictivǎ si de structurare a votului alegǎtorilor; imitatia este tot atat de veche ca si partidele;

Legea diversificǎrii si integrǎrii - evolutia partidelor, sub aspect organizatoric si doctrinar, a avut loc de la unul la multiplu, de la monopartidism la bipartidism si multipartidism, de la conceptii bine individualizate, care personalizau "dreapta", "stanga" si "centrul", la o convergentǎ de tip ideologic, nu numai institutionalǎ. Criteriile traditionale nu mai sunt operante; astǎzi, cu greu mai putem distinge partidele din punct de vedere doctrinar. Fiecare partid s-a inspirat si si-a integrat in propriile programe politicile rezonante si de succes verificat apartinand celorlalte partide; astfel, avem partide de dreapta care promoveazǎ politici sociale de inspiratie socialistǎ sau social-democraticǎ, si deopotrivǎ partide de stanga sau de centru-stanga care clameazǎ, sunt promotoare ale unor politici economice de tip liberal;

Legea autoritǎtii - cu cat gradul de recunoastere socialǎ al partidelor este mai mare in aceeasi mǎsurǎ (proportional) pozitia sa dominantǎ in peisajul politic va descuraja eventualele resurse de contestare, de conflict social si, evident, va genera o stabilitate mai mare in societate[4];

Legea concuretei si competitiei - este vitalǎ pentru existenta, dezvoltarea si conservarea partidelor politice; lipsa de competitivitate politicǎ conduce la anchilozarea sistemului, la aparitia totalitarismului, dezinteres pentru modernizare, pentru innoire doctrinarǎ; devine un criteriu important de clasificare a partidelor in conceptia lui M. Duverger sau G. Sartori; cand partidele aflate in viata politicǎ cautioneazǎ regimuri alternative, in prim plan este proiectatǎ competitia dintre partidele democratice si cele nedemocratice; partidele, si nu preferintele indivizilor, limiteazǎ optiunile electoratului prin constrangerile severe ale ofertei, publicul fiind nevoit sǎ aleagǎ dintre putinele alternativele pe care i le oferǎ elita institutionalizatǎ ;

Legea compatibilitǎtii doctrinare si programatice - partidele participǎ la o guvernare de coalitie in virtutea unor principii: afinitǎti ideologice, compatibilitate doctrinarǎ si programaticǎ (in mod frecvent), fie dupǎ interese conjuncturale partial comune (fenomen ce se intalneste foarte rar intr-un stat cu o viatǎ politicǎ decantatǎ, bine asezatǎ).

Legea scientismului - deplasarea de accent de la ideologic la stiintific; partidele se nasc din doctrine (sunt constructii organizationale fundamentate doctrinar, ideologic) dar supravietuisc prin stiintǎ (intretinerea mecanismului lor functional necesitǎ recursul la stiintǎ, accentuarea profesionalizǎrii activitǎtii de partid); un partid rezistǎ pe scena politicǎ nu numai prin loialitate si entuziasmul membrilor, convingerii ideologice si militantism ci, indeosebi, prin competenta acestora, capacitatea lor de a rezolva probleme cu un ridicat grad de complexitate si dificultate; recrutarea membrilor de partid se face, remarca Pierre Bréchon (in "Partidele politice"), potrivit criteriului competentei; sarcinile fiind incredintate specialistilor ;

Legea entropiei - partidele, din punct de vedere istoric (evolutiv), apar ca organizatii de cadre si sfarsesc prin a fi partide de masǎ, ele evolueazǎ de la simplu la complex si eterogen, de la practicarea unor criterii selective la cele lipsite de discernǎmant axiologic; moment ce marcheazǎ inceputul disolutiei partidelor, chiar al disparitiei lor de pe scena politicǎ.

Cunoasterea acestor legitǎti permite formularea unor aprecieri cu valoare epistemologicǎ si practicǎ privind evolutia si destinul fenomenului partidist in perspectiva trecerii omenirii la societatea informationalǎ.

Persistenta fenomenului partidist in lumea viitorului este sustinutǎ de numerosi teoreticieni. Ne rezumam aici la G. Pasquino: "Partidele rezistǎ pentru cǎ, indiferent dacǎ sunt in guvern sau in opozitie sunt garanti ai multor schimbǎri politice, in sistemele in care, dupǎ terminarea confruntǎrii ideologice, apare posibila negociere a intereselor" [7].