Organizarea statala a puterii si partidele politice

ORGANIZAREA STATALA A PUTERII SI PARTIDELE POLITICE

1. Popor, natiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cea mai des intalnita in teoria si practica sistemelor constitutionale este categoria putere. Ea apare in exprimari nuantate precum: putere politica, putere de stat, puteri publice sau pur si simplu putere.

Astfel, constitutiile stabilesc ca suveranitatea (unele adauga nationala) sau puterea (puterile) apartine (rezida in) poporului.

Constitutia actuala a Romaniei prin art. 2 stabileste ca 'Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum'. Rezulta din aceasta simpla expunere cel putin doua constatari.

Prima priveste legatura intre categoriile si fenomenele popor, natiune, putere de stat, puteri publice.

Cea de-a doua priveste formularile extrem de nuantate cu care se opereaza precum cele de putere, puteri publice, puteri, suveranitate, suveranitate nationala (care pe fond exprima aceeasi categorie) sau cele de 'rezida in natiune, apartine natiunii, apartine poporului'.

2. Relatia popor-stat

Poporul si statul sunt deseori privite intr-o anumita unitate^ lucru firesc ce rezulta din legaturile puternice ce le apropie sau din trasaturile care uneori le departeaza dar pe un fond comun.

Poporul si statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societatii umane in stat a atins forme mai mult sau mai putin reusite, dar factorii care compun statul isi pastreaza, in orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.

Plecand de la ideea ca nu mai sunt necesare aici explicatii cu privire la notiunea de popor, urmeaza sa reamintim ca in ce priveste notiunea de stat aceasta cunoaste doua acceptiuni, ambele corecte din punct de vedere stiintific si larg raspandite si utilizate. intr-o acceptie, mai mult politica, sociologica, prin stat se intelege suma a trei elemente distincte si anume: teritoriul, populatia (natiunea) si suveranitatea (in sensul puterii statale, de ; fapt statul in acceptiunea strict juridica). In aceasta acceptie statul este sinonim cu tara el incluzand civilizatia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritatile etc. intr-o a doua acceptie, o acceptie restransa, prin stat se intelege forma organizata a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este acceptiunea strict juridica. Asa vazute lucrurile, urmatorul rationament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, natiunea detin puterea politica. Pentru a putea exercita aceasta putere poporul creeaza statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecatoresti, armata, politie), deseori denumite autoritati statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autoritati publice si aceasta este acceptiunea cu care vom opera in continuare.

3. Relatia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice

in limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune intrebarea de a sti daca ele exprima sau nu notiuni diferite. Astfel spus, de a sti daca statul, in acceptiunea sa strict juridica este altceva decat putere (puterile) de stat.

In legatura cu exprimarile putere politica si putere de stat se impun de asemenea unele precizari. Ele pot evoca aceeasi notiune, dar pot fi folosite si pentru a evoca notiuni ce se afla intr-o stransa legatura dar neconfundabile si care privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel, daca termenul politic desemneaza caracterul social al puterii, exprimarea putere politica desemneaza puterea poporului, a natiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formatiuni, asociatii, puterii partidelor.

Asa vazute lucrurile puterea (puterile) statala, intr-o explicatie simpla, este forma de organizare statala a puterii poporului (politice). Daca aceasta organizare se realizeaza prin mai multe grupe (categorii, autoritati, puteri) de organe de stat, cu functii (imputerniciri) si trasaturi clar definite si caracterizate prin autonomie organizatorica si functionala, precum si prin echilibru reciproc st colaborare, suntem in prezenta separatiei / echilibrului puterilor. Aceasta stare este specifica sistemelor de guvernamant democratice.

Functia fundamentala a statului (puterilor) este de a exprima si realiza ca vointa general obligatorie (vointa de stat) vointa poporului. Acesta este punctul de plecare in teoretizarea organizarii statale a puterii poporului.

Am aratat ca (de altfel toate constitutiile exprima explicit aceasta) puterea (suveranitatea) politica apartine poporului. Suntem deci in prezenta unui titular unic, poporul si a unei puteri unice, puterea politica.

4. Separatia puterilor in stat

A.   Originile teoriei separatiei puterilor

Teoria separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga audienta si frecvent invocata. Cunoasterea acestei teorii inlesneste explicarea sistemelor constitutionale contemporane desi "a pierdut mult din semnificatia si importanta ei si nu mai are importanta in amenajarea actuala a puterii'.

Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv in promovarea sistemului reprezentativ, adica in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor, afirmatiile din Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789, Franta) stand marturie in acest sens.

Astfel, potrivit declaratiei mentionate, o societate in care garantia
drepturilor nu este asigurata si nici separatia puterilor nu este determinata, nu
are o constitutie.    :

Rezulta ca experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de granite. insasi virtutea are nevoie de ingradiri. Deci puterea trebuie divizata pentru a nu degenera in arbitrar.

B.  Evolutia explicatiilor privind separatia/echilibrul puterilor in stat

Un scurt examen teoretic al evolutiei teoriei separatiei/echilibrului puterilor in stat poate fi interesant si util atat pentru intelegerea corecta a teoriei ca atare, cat si pentru explicarea regimurilor constitutionale care s-au fundamentat pe aceasta teorie. Vom observa astfel ca in doctrina revolutiei franceze "puterile' erau considerate fractiuni ale suveranitatii nationale. De aceea, atunci cand natiunea isi instituie reprezentantii sai, ea deleaga unora puterea sa legislativa, altora puterea sa executiva, iar judecatorilor puterea jurisdictionala.

Evolutia separatiei puterilor, ca teorie si realitate constitutionala cuprinde trei mari aspecte si anume: definirea continutului si sensurile sale; critica teoriei clasice; continuitatea importantei si rezonantei sale sociale si politice.

Cat priveste continutul si sensurile separatiei puterilor tot mai des s-a afirmat si se afirma ca este vorba mai putin de separare decat de echilibrul puterilor. Importanta in organizarea statala este independenta autoritatilor statale, care nu poate fi totala, dar trebuie sa fie foarte larga. Organele de stat trebuie sa depinda unele de altele numai atat cat este necesar formarii sau desemnarii lor si eventual exercitarii unor atributii.

Critica teoriei clasice a separatiei puterilor se inscrie in contextul evolutiei acesteia. 8-a mers pana acolo incat se afirma ca teoria clasica nu mai exprima realitatea politica, deoarece ea a fost inlaturata de regimurile totalitare si apare depasita si invechita in regimurile pluraliste. Inlaturarea separatiei puterilor in regimurile totalitare. Acest fenomen a avut si are ca punct teoretic de plecare o viziune diferita asupra functiilor puterii.

Inadaptarea teoriei separatiei puterilor in regimurile pluraliste are si ea cauzele si explicatiile sale. Desi afirmata, separatia puterilor este contrazisa de realitati in chiar regimuri recunoscute ca democratice, unde se manifesta o anumita 'concentrare' a puterii. De exemplu, in sistemul parlamentar englez, cabinetul concentreaza in mare masura puterea pentru ca el dispune, in principiu, de majoritatea absoluta in Camera Comunelor (de altfel adevarata putere o detine comitetul dirigent al partidului invingator in alegeri).

Imbatranirea teorie separatiei puterilor este explicata prin aceea ca a fost elaborata intr-o perioada in care nu se infiintasera inca partidele politice si cand principalele probleme puse de putere erau de ordin institutional. Aparitia partidelor politice, rolul lor deosebit in configurarea institutiilor juridice si politice, determina ca astazi separarea sau echilibrul sa nu se realizeze intre Parlament si Guvern, ci intre o majoritate, formata dintr-un partid sau partide invingatoare in alegeri si care dispun in acelasi timp de Parlament si de Guvern, si o opozitie (sau opozitii) care asteapta urmatoarele alegeri pentru 'a-si lua revansa'.

Organizarea statala contemporana a puterii politice. Cateva consideratii privind organizarea statala contemporana a puterii politice sunt interesante. Doua constatari rezulta azi din teoria si practica statala si anume: continuitatea unor structuri traditionale si transformarea functiilor acestora.

Cat priveste mentinerea unor structuri traditionale este simplu de observat ca si astazi distinctia intre legislativ si executiv ramane ca o trasatura fundamentala a regimurilor politice. Aceste structuri traditionale au cunoscut si cunosc o permanenta transformare. Aceste transformari s-au datorat tendintei de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervandu-i-se rolul de reflectie si de control al guvernului.

5. Functionarea principiului separatiei/echilibrului puterilor in diferitele forme de guvernamant

O succinta prezentare a variantelor de functionare a echilibrului puterilor in raport cu forma de guvernamant permite intelegerea mai lesnicioasa chiar a sistemelor constitutionale. in regimurile denumite parlamentare exista in principiu egalitate intre parlament si executiv, asigurandu-se un echilibru intre ele. in regimurile denumite de adunare sau conventionale, adunarea reprezentativa este superioara guvernului pe care-1 poate inlocui usor, creand instabilitate guvernamentala.

6. Inscrierea in Constitutii a principiului separatiei puterilor

Daca examinam constitutiile statelor lumii vom observa ca foarte rar, am putea vorbi chiar de exceptii, unele inscriu explicit acest principiu. in cele mai multe constitutii insa, principiul rezulta implicit.

In Romania organizarea statala a exercitiului suveranitatii nationale (puterii poporului) este reglementata clar prin art.2 din Constitutie. Detinatorul suveranitatii nationale este poporul roman si el exercita aceasta suveranitate prin organe reprezentative si prin referendum.

Examinand dispozitiile Constitutiei Romaniei putem constata ca ea
consacra echilibrul puterilor in stat in continutul si semnificatia sa stiintifica si
desigur moderna. Mai multe argumente sunt pertinente si desigur
convingatoare. Cele trei 'puteri' clasice se regasesc exprimate in Constitutie: legislativul in normele privitoare la Parlament (art. 6Isi urm.); executivul in normele privitoare la Presedintele Romaniei si Guvern (art. 80 si urm.); justitia in normele privitoare la autoritatea judecatoreasca (art. 124 si urm.).

Ordinea reglementarii in Constitutie a puterilor este ordinea clasica, fireasca. Constitutia da exprimarea juridica realitatilor si activitatilor politice statale in succesiunea lor fireasca.

Avand in vedere legitimitatea imputernicirilor Parlamentului, compozitia sa numeroasa si larg reprezentativa, Constitutia asigura acestuia o anumita preeminenta in raport cu celelalte autoritati statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 61), el are functii de formare, alegere, numire, investire a altor autoritati statale si desigur functii de control.

Raporturile constitutionale dintre autoritatile publice se caracterizeaza prin implicari reciproce ale unora in sfera de activitate a celorlalte, implicari ce semnifica echilibru prin colaborare si control.

Raporturile Parlament - Executiv, in reglementarea constitutionala, pot fi examinate prin implicarea legislativului in activitatea sefului de stat si a guvernului.

In ce priveste raporturile cu Guvernul vom mentiona indeosebi ca Parlamentul: acorda votul de incredere asupra programului si a intregii liste a Guvernului (investitura, art. 103); retrage increderea acordata (art. 110 si art. 113); poate cere informatii si documente (art. 111); prin deputati si senatori se pot pune intrebari si adresa interpelari (art. 111); apreciaza asupra raspunderii politice a Guvernului, poate cere urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru fapte savarsite in exercitiul functiei lor; stabileste prin lege cazurile de raspundere si pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abiliteaza Guvernul pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativa, art. 115).

Cat priveste raporturile dintre legislativ si puterea judecatoreasca ele trebuie apreciate cu luarea in consideratie a principiului independenteijudecatorilor si a supunerii lor numai legii (art. 124). Asa stand lucrurile, interventia in sfera justitiei a altor 'puteri' contravine principiului constitutional.

Independenta justitiei se constituie si ca un argument solid in motivarea afirmatiei in sensul careia Constitutia prevede echilibrul puterilor.

Constitutia prevede ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii (art. 124) si sunt inamovibili potrivit legii (art. 125).

In fine, functiile sefului de stat, astfel cum sunt prevazute prin constitutie, argumenteaza in acelasi sens.

Astfel, art. 80 (2) stabileste ca in scopul respectarii Constitutiei si bunei functionari a autoritatii publice, Presedintele Romaniei exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate.

7. Sinteza consideratiilor expuse privind separatia/echilibrul puterilor

Prezentarea succinta si pe cat posibil sistematizata pe care am incercat-o demonstreaza, mai intai, o anumita elasticitate a conceptului de putere, multe nuantari in explicarea fenomenului putere. Rezulta apoi ca tendinta instaurarii statului de drept si a democratiei a implicat si implica mereu, teorii, cautari, iar teoria separatiei puterilor este una dintre acestea.

Teoria separatiei puterilor s-a impus prin largul sau ecou si aplicatie, factori ce acopera imperfectiunile sale de ordin teoretic. Desi deseori se afirma clar ca este vorba de functii, imputerniciri, autoritati, se discuta numarul "puterilor'. Este adevarat ca uneori terminologia este corectata prin folosirea cuvantului echilibru.

Daca poporul delega altora exercitiul puterii (sau a unor functii, prerogative) de buna voie sau sub violenta, constient sau nu, aceasta este o chestiune complexa si nu rare ori delicata, atat in teorie cat si in practica.

El isi pastreaza insa dreptul sacru si natural ca, atunci cand constata indepartarea de mandat sau inselaciunea, sa-si valorifice prin revendicare dreptul sau de unic titular suveran al puterii si de unic legiuitor, putand in mod legitim sa inlature prin revolutie (dreptul la insurectie), carmuirile nedemocratice si abuzive.

8. Trasaturile generale ale puterii organizata statal. Deosebirile de alte puteri

intelegem prin trasaturi generale ale puterii de stat acele caractere esentiale si comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor intr-o notiune generala si care diferentiaza in acelasi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate urmatoarele trasaturi generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de constrangere; 3) putere sociala; 4) putere de a exprima si realiza vointa ca vointa de stat; 5) caracterul organizat; 6) suveranitatea.

a)  Caracterul de putere

Acest caracter general al puterii de stat, exprimand genul proxim in definirea puterii de stat, consta in aceea ca puterea este o putinta efectiva de a exprima si realiza vointa ca vointa obligatorie pentru intreaga societate.

b)  Puterea de stat este o putere de constrangere

Fiind o putere sociala, puterea de stat se distinge in cadrul fenomenului putere prin faptul ca este o putere de constrangere. in realizarea vointei lor, guvernantii apeleaza la un intreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrangerea de stat impotriva celor care nu se supun.

Elementul constrangere este definitoriu pentru putere ca putere de stat, deoarece in momentul in care dispare constrangerea dispare chiar statul. Ca atare orice putere de stat este o putere de constrangere, constrangerea de stat fiind "trasatura esentiala a oricarei puteri de stat'. Constrangerea de stat este folosita doar in ultima instanta, atunci cand vointa de stat exprimata prin lege nu este respectata de buna voie.

c)  Caracterul social al puterii statale

Puterea de stat are evident un caracter social. Acest caracter explica aparitia sa, apartenenta, continutul si functiile sale. Puterea organizata statal a aparut ca puterea unor forte sociale (grupuri, clase) si a fost folosita la consacrarea si protejarea intereselor acestora.

d)  Puterea de stat este puterea de a exprima si realiza vointa
guvernantilor ca vointa general-obligatorie

Aceasta trasatura exprima chiar ratiunea de a fi a puterii organizata statal. Trebuie subliniat ca vointa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, natiunii (depinde de sfera ce o dam guvernantilor) exprimata prin lege nu este suma aritmetica a vointelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale. in lege se exprima interesele fundamentale ale categoriei guvernantilor. Raportul lege -vointa este in directa legatura cu caracterul democratic al statului.

e) Caracterul organizat al puterii statale

Puterea de stat este si exista numai ca o putere organizata sub forma unui aparat, mecanism, autoritati, "puteri'. Puterea de stat nu poate exista decat organizata. Organizarea puterii statale pe principiul echilibrului si conlucrarii prezinta incontestabile avantaje in exercitiul democratic al functiilor incredintate.

f) Suveranitate puterii de stat

Este o lata trasatura a puterii organizata statal, ea fiind suprematia si independenta puterii in exprimarea si realizarea vointei guvernantilor ca vointa de stat. Aceasta trasatura se analizeaza sub denumire de suveranitate de stat pentru a fi deosebita de suveranitatea poporului si suveranitatea nationala.

9. Notiunea de partid politic

In societatea moderna partidele politice s-au impus ca realitati incontestabile. Procesul aparitiei lor trebuie privit in stransa corelatie cu aparitia si dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare in viata publica. in ansamblul institutiilor unei societati cele mai apropiate pot fi considerate statul si partidele politice care desigur nu trebuie confundate.

'Statul exprima colectivitatea in timp ce partidele politice exprima ideologiile si interesele grupurilor sociale care coexista in cadrul natiunii'. Evolutia partidelor politice de la aparitia lor si pana in prezent poate fi considerata spectaculoasa.

Stabilirea conceptului de partid politic este necesara pentru explicarea, interpretarea si desigur aplicare unor prevederi constitutionale si legale.

Constitutia utilizeaza notiunile de partide politice in art 8 (2), art. 37 (3), partide in art. 37 (2), in art. 84 (1).

Definirea stiintifica a partidului politic se impune in ideea explicarii corecte a raporturilor partide - parlamente si mai ales a distinctiei ce trebuie facuta aici intre raporturile politice partid - alesi (deputat, senator) si raporturile juridice. Aceste distinctii sunt deosebit de importante in sistemele constitutionale care se fundamenteaza pe mandatul reprezentativ.

Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetatenilor. Ca orice asociatie, partidul politic rezulta din exercitarea de catre cetateni a dreptului de asociere, ca manifestare libera a vointei lor de a se constitui intr-un partid.

Definirea partidului politic nu poate fi conceputa fara nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc sa se explice (sa se afirme) in ce scop cetatenii se asociaza in partide.

Constitutiile reglementand scopurile partidelor politice stabilesc ca acestea sunt: contributia, dupa metoda democratica, la determinarea politicii nationale (Italia, art. 49); contributia la formarea vointei politice a poporului (Germania, art. 21); contributia la exprimarea sufragiului (Franta, art. 4); contributia la formarea si la manifestarea vointei populare, fiind instrumentul fundamental al participarii politice (Spania, art. 6); contribuirea la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor (Romania, art. 8).

Definirea partidului politic nu poate face abstractie de necesitatea existentei unor coordonate juridice cat priveste scopurile si activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevazute in constitutii si legi, in functie de ele apreciindu-se constitutionalitatea partidului politic.

Astfel vazute lucrurile, partidele politice pot fi definite ca fiind asociatii libere ale cetatenilor prin care se urmareste, pe baza unei platforme (program), definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, asociatii care au, si-si afirma clar si deschis, vocatia si aptitudinea guvernarii.

10. Scopul asocierii cetatenilor in partide politice. Functiile partidelor politice

Fara indoiala explicatiile din paragraful anterior au cuprins si multe date despre functiile partidelor.

Nu poti incerca o definire a partidului politic fara a avea in vedere motivatia asocierii si rolul ce revine unei asemenea asociatii. Anumite sublinieri se mai impun totusi.

11. Categorii si variante de partide politice

Orice incercare de a clasifica partidele politice si mai ales de a incadra un caz concret intr-o categorie sau alta, implica un mare risc teoretic si ramane permanent discutabila, aceasta pentru cel putin doua motive. Primul este rezultatul diversitatii fenomenului. Al doilea motiv rezulta din evolutia partidelor politice atat in general cat si in concret.

A. Partide confesionale, partide regionale, partide nationale, partide de clasa, partide etnice

Asemenea diferentiere se poate face prin criteriul apartenentei si orientarii membrilor ce le compun si platformelor lor.

a)    Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credintele religioase.

b)   Partidele regionale sunt expresia unui "egoism local rau inteles' (P.P. Negulescu), reprezentand interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor parti ale unui teritoriu national neajuns inca la unificare.

c)    Partidele nationale au aparut in secolul XIX odata cu confirmarea principiului nationalitatilor. in aceasta categorie sunt nominalizate partidele din Imperiul Austro-Ungar, Partidul National-Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul 'Popular' Slovac al lui Andrej Hlinka.

d)   Partidele de clasa, o spune chiar denumirea, exprima interese unei clase sociale. Au aparut in secolul al XIX-lea, iar in aceasta categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele taranesti. Aici se include si clasificarea, ce a dominat de aproape un secol, in partidele burgheze si partidele muncitoresti.

e) Partidele etnice, sunt specifice continentului african, avand in vedere ca aici formarea natiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci formarea statelor a fost considerata de catre conducatorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea natiunilor.

B.    Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide
social-democrate, partide de stanga, partide de centru, partide de dreapta

Enumerarea este evident exemplificativa si incompleta, integrarea intr-o categorie sau alta este dificila, dar criteriul unei asemenea clasificari poate fi cel al cailor folosite pentru rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre individ si societate; raporturile dintre stat si compartimentele sale; raporturile dintre stat si biserica.

C.  Partide de cadre si partide de mase

Este o clasificare des evocata. Criteriul este al compozitiei partidelor.

a) Partidele de cadre unesc notabilitatile, reprezentantii elitelor sociale. Stau la originea democratiei in epoca votului restrans. Universul lor politic este centrul (radicalii) si mai ales dreapta. Sunt descentralizate si slab organizate. Mai sunt denumite si partidele patronilor. Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partidele conservatoare.

b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind
un mare numar de membrii.

D.  Partide suple si partide rigide

Este o clasificare explicata de Schwartzenberg, realizata prin criteriul disciplinei votului. Partidul este suplu daca permite parlamentarilor sai sa voteze cum vor si este rigid daca impune acestora sa voteze numai intr-un anumit sens.

E.  Partide unice, partide unificate, partide dominante

Distinctia se face mai ales de catre cei care au examinat partidele politice africane (Lavroff, de exemplu). Africa neagra a crezut ca a gasit propria sa cale cu partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinta de unificare a partidelor.

Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate intr-un cadru nou, accepta un program comun, adesea putin elaborat. Este o solutie ce se situeaza intre uniunea nationala si partidul unic care constituie un ansamblu omogen supus unei directii unice.

Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaste (sau i se stabileste) pozitia dominanta. Desigur ies din discutie sistemele cu partide unice si raman numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitarile inerente, datorite unei dominari politice.

12. Sisteme de partide politice

Prin aceasta urmeaza a se explica ansamblul de raporturi ce exista in fiecare sistem constitutional. Cea mai raspandita clasificare a sistemelor de partide distinge: partidul unic, bipartidismul (dualismul) si multipartidismul. O alta clasificare, de asemenea interesanta, este cea care cuprinde partidele pragmatic-pluraliste si cele revolutionare-centralizatoare.

Bipartidismul se inscrie in cadrul democratiei pluraliste si liberale. El ofera cetatenilor o alegere clara si suficienta, iar la nivelul puterii o majoritate neta.

Multipartidismul este forma frecvent folosita in democratiile pluraliste si liberale. La nivelul alegatorilor ofera fiecaruia o alegere mai larga si mai bine adoptata la gama opiniilor ce pot exista intr-o societate

a)  Partidele politice in Romania dupa Revolutia din decembrie 1989

Romania se caracterizeaza astazi prin existenta unui numar foarte mare de partide. O analiza a acestui fenomen, desigur, excede preocuparile noastre.

Partidele politice din Romania au o istorie a lor, inceputa inaintea primului razboi mondial, continuata apreciabil intre cele doua razboaie mondiale pana cand prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociatiunilor, a gruparilor sau partidelor politice s-a stabilit ca: toate asociatiunile, gruparile sau partidele actualmente in fiinta si care s-au constituit in vederea propagarii ideilor politice sau a realizarilor, sunt si raman dizolvate; nici o noua organizatiune politica nu va putea activa decat in conditiunile si cu formele prevazute printr-o lege speciala ce se va intocmi in acest scop.

In Romania, sunt inregistrate si functioneaza legal un numar relativ mare de partide politice. Desigur, din 1990 pana in prezent s-au realizat si multe unificari de partide, schimbari de denumiri. Fara a intra in detalii, cateva aspecte, de suprafata, pot fi subliniate. Daca majoritatea se denumesc partide, unele au si alte denumiri precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, miscari, aliante etc.

Partidele politice s-au organizat in baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti din Romania, decret al carui continut l-am analizat deja la dezvoltarea constitutionala.

b) Cateva exigente juridice privind partidele politice

Fata de rolul partidelor politice, in mod firesc se impun anumite exigente constitutionale si legale in materie. Cel putin doua asemenea exigente ni se par ca trebuie precizate:

- sporirea rolului partidelor politice, marea lor forta de influentare a electoratului si de aici (sau prin aceasta cale) determinarea continutului si trasaturilor guvernarii, nu pot ramane fara importante semnificatii de ordin juridic si statal. De aceea, intr-un stat de drept si democratic consacrarea prin constitutie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o exigenta a timpurilor noastre stiut fiind ca in conceptia clasica partidele reprezentau un fenomen exterior constitutiei; dispozitiile constitutionale trebuie sa fie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Desigur acest lucru se face demult, existand experienta si traditii care pot fi valorificate. Dar si acest lucru ni se pare ca fiind important, legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-1 prezinta cu prilejul inregistrarii sa se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus sa existe obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau organizatiile ce vor sa se organizeze ca partide politice sa declare oficial si expres acest lucru.