Partidele politice in statele unite ale americii

PARTIDELE POLITICE IN STATELE UNITE ALE AMERICII[1]

In Statele Unite functioneaza sistemul electoral majoritar. Cine obtine cele mai multe voturi intr-o circumscriptie electorala castiga alegerile.

Congresul - "Parlamentul" Statelor Unite - este format din doua Camere: Senatul (fiecare stat, indiferent de dimensiuni, delegand cate doi reprezentanti) si Camera Reprezentantilor (House of Representatives), in care fiecare deputat reprezinta o circumscriptie care numara nu mai putin de o jumatate de milion de locuitori. Deputatii sunt alesi o data la doi ani; senatorii, in schimb, o data la sase ani; la fiecare doi ani se organizeaza alegeri pentru o treime din senatori.

Presedintele si vice-presedintele Statelor Unite nu sunt alesi in mod direct. Cetatenii aleg un numar de electori, iar acestia sunt cei care au misiunea de a alege un presedinte. Fiecare stat alege tot atatia electori cati senatori si deputati are Senat si Camera Reprezentantilor. Lista de electori este elaborata de partide si, in mod traditional, ei voteaza pentru candidatul la presedintie al partidului de care apartin - chiar daca ei nu sunt obligati de lege sa faca acest lucru. Dupa scrutinul preliminar, electorii din fiecare stat se reunesc pentru a-si da, la randul lor, votul; castigatorul alegerilor intra astfel in posesia tuturor voturilor dintr-un stat. Din pricina acestei proceduri se poate intampla ca acel candidat care obtinuse initial votul majoritar al populatiei, sa piarda aceasta majoritate cand este vorba de votul dat de electori; in ultimul secol acest lucru s-a intamplat de trei ori. Daca nici unul dintre candidati nu obtine majoritatea absoluta a voturilor electorilor - si acest lucru s-a mai intamplat -, Camera Reprezentantilor este cea care alege presedintele, iar Senatul alege vice-presedintele.

Cele cinzeci de state federale dispun de un organ legislativ compus de cele mai multe ori din doua Camere, fiind conduse de un guvernator ales direct de catre populatie. Pe langa politicienii de la nivel federal, statal si comunal, mai exista cateva persoane cu rol de conducere la nivel statal, districtual, si comunal, care sunt si ele alese in mod direct - in special judecatorii si procurorii. Cea mai contestata este alegerea directa de catre populatie a judecatorilor, pentru ca hotararile acestora, care risca a deveni populiste, pot degenera in tendinte de dreapta.

Participarea la vot in SUA este, in comparatie cu Germania, foarte redusa, osciland intre 50 si 55 de procente. Aceasta situatie se datoreaza, nu in ultimul rand, faptului ca alegatorii trebuie sa se inregistreze pentru a putea vota; si pentru ca in SUA nu exista un Registru al Populatiei, autoritatile locale nu au alta varianta pentru a alcatui listele de alegatori.

Candidatii pentru diversele functii in stat sunt propusi, de regula, de catre partide; in decursul istoriei, procedurile de selectionare a candidatilor au fost foarte deschise - cu mici variatii de la stat la stat. Nu exista insa adunari electorale (caususses), in care membri de partid sa nominalizeze candidatii sau - in cele mai multe state - alegeri preliminare. Pentru a participa la acestea, persoanele care doresc sa voteze trebuie sa se inscrie in partid (au existat cazuri in care membri ai Partidului Democrat s-au inscris pe listele republicanilor!) si de abia mai apoi isi pot exprima optiunea pentru candidatul preferat.

SUA dovedeste multe particularitati in domeniul politic si juridic, dar mai ales in ceea ce priveste structura partidelor: marile partide nationale, Partidul Democrat si Partidul Republican sunt astazi partide de patronaj, angrenaje lejere de asociatii care reprezinta interese economice, sociale si etnice. Acestea pot fi definite drept carteluri electorale ale unor instante de partid locale si regionale extrem de diferite, care dovedesc cateva puncte comune in ceea ce priveste politica de personal si cea programatica.

Aceste particularitati nu au fost definite odata cu statuarea statului american. Odata cu extinderea dreptului de vot, americanii aveau nevoie de organizatii de partid cu o baza largita, care sa fie capabile sa transpuna in practica politica revendicarile unor largi straturi sociale si sa ofere o guvernare responsabila si de incredere. Altfel decat in Anglia sau Germania, partidele americane nu au dezvoltat niciodata coeziunea si disciplina caracteristica partidelor europene. Cu alte cuvinte, partidelor din America le lipseau premisele pentru alcatuirea unei guvernari solide bazata pe partide - asa cum se intampla in sistemul parlamentar din Marea Britanie si Germania. Partidele americane nu au programe fundamental diferite, care sa permita alegatorilor sa verifice in ce masura si-a realizat un partidul la guvernare promisiunile sale preelectorale. Acestea nu sunt decat niste coalitii mai degraba lejere de alegatori si grupari neinteresate decat de consolidarea puterii si de o guvernare pe baza de consens. Sefii partidelor din Congres construiesc coalitii limitate in timp si care depasesc granitele dintre partide.

Spre deosebire de majoritatea partidelor politice din Europa, partidele din SUA nu au o structura organizatorica ierarhica, pe baza careia, organele de conducere ale unui partid ar putea realiza coeziunea si disciplina senatorii sau deputatii "neascultatori", daca acestia ar vota impotriva programului de partid. Partidele americane sunt, dupa cum a observat analistul politic Hugh Bone, asa numite "stratarchies", in cadrul carora fiecare nivel decide in mod autonom. Si pentru ca cei care candideaza pentru ocuparea unor functii publice isi construiesc organizatii proprii in vederea campaniilor electorale si isi determina in mod independent propria strategie electorala, sefii partidelor nu dispun decat de foarte putine mijloace (sustinere sau retragerea sustinerii) pentru a impune disciplina de partid. O consecinta a acestui fapt este ca partidele din America sunt mai degraba provinciale in perspectivele lor, senatorii si deputatii dand socoteala organizatiilor locale a caror orientare politica este foarte limitata.

Pe langa acest caracter provincial generat de federalism, si sistemul electoral a condus la fragmentarea partidelor din SUA, prin eterogenitatea celor care ii aleg pe presedinte, pe senatori si pe deputati. Sistemul votului prin electori in cazul alegerilor prezidentiale subliniaza bunaoara importanta deosebita a statelor cu numar mare de locuitori. Prin faptul ca toate voturile electorilor dintr-un stat sunt acordate acelui candidat la presedintie care a intrunit majoritatea voturilor din acest stat (principiul "winner-take-all"), ii face pe acesti candidati sa se concentreze mai ales asupra celor aproximativ cincisprezece state cu cel mai mare numar de locuitori, care dispun de majoritatea absoluta necesara de electori. Aceste state sunt inca din 1932 state cu o industrie foarte dezvoltata, in care traiesc un numar mare de muncitori si diverse minoritati etnice si rasiale. Cand aceste grupari voteaza in bloc, ele pot avea ultimul cuvant la alegerile prezidentiale. Ele sprijina o politica liberala si economica, pentru care se impun cu succes in cadrul congreselor partidelor.

Astfel, sistemul votului prin electori si principiul "winner-take-all" a conferit acestor grupuri sociale o putere de influenta deosebita asupra politicilor prezidentiale. Dupa cum au subliniat Irving Kristol si Paul Weaver, nu se stie daca fara acesti electori si fara aplicarea principiului "winner-take-all" ar mai fi putut aparea o institutie prezidentiala atat de puternica, asa cum s-a pastrat intre 1932 si 1968.

Alegatorii senatorilor, deputatilor si ai reprezentantilor din parlamentele statelor federale sunt insa si mai eterogeni. Parte din acestia locuiesc in regiuni foarte putin populate, in orase de dimensiuni mici si medii, dar si in metropole cu un numar mare de locuitori de tipul Megalopolis, care se intinde din Los Angeles, California, si pana la San Diego. Din pricina acestei compuneri eterogene a structurii electoratului, presedintele, Senatul si Camera Deputatilor trebuie sa se ocupe fiecare de o structura de interese economice, politice si sociale diferita. In plus, cei sase ani de mandat in cazul Senatului si alegerile pentru ocuparea unei parti din locurile in aceasta institutie, organizate la fiecare doi ani (o treime din senatori sunt inlocuiti la fiecare doi ani) precum si cei doi ani de mandat in cazul deputatilor au rolul de a limita influenta presedintelui ca lider de partid in cadrul Congresului. Membrii Congresului iau in considerare calitatea de sef de partid a presedintelui mai mult cu ocazia alegerilor pentru Congres, care au loc la jumatatea mandatului prezidential, si mai putin in anii in care se alege presedintele. Fara presedintele asezat in fruntea listei de candidati a partidului sau, membrii de partid din Congres au tendinta de a respecta mai degraba intereselor comunitatilor, regiunilor si statelor federale decat preferintele si prioritatile presedintelui.

Odata cu inceputul anilor saizeci, diverse trenduri observate la nivelul comportamentului electoratului american au accentuat tendintele centrifugale din cadrul sistemului de partide. In primul rand au aparut din ce in ce mai multi alegatori independenti, care nu se identificau nici cu democratii si nici cu republicanii. O serie de evenimente traumatice ca de exemplu revoltele rasiale, miscarile studentesti si Razboiul din Vietnam, precum si esecul partidelor in lupta cu unele probleme economice precum somajul, inflatia si saracia au zguduit din temelii increderea alegatorilor in sistemul de partide. In consecinta, acestia se orienteaza mai mult dupa imaginea si personalitatea candidatilor la fotoliul prezidential si dupa teme de actualitate in perioada campaniei pentru alegerea presedintelui - vezi Vietnam 1968, Watergate 1976 si inflatia, precum si campania "prea mult stat" din 1980.

Un alt trend important este accentuarea splitting-ului voturilor incepand cu 1960. Numarul alegatorilor care la alegerile prezidentiale votau in favoarea candidatul unuia dintre partide, dar care la alegerile pentru Congres, votau candidatii celuilalt partid, a crescut de la 40% in anul 1960 la 60% in anul 1980. La unele alegeri federale, 70% din electoratul independent si-a impartit voturile intre candidatii celor doua mari partide. Acest splitting al voturilor a avut ca consecinta faptul ca, incepand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, timp de 14 ani, executivul si legislativul s-au aflat sub controlul unor partide diferite.

In cazul unui splitting de voturi masiv intre un candidat la presedintie republican, pe de-o parte, si membrii democrati ai Congresului, pe de cealalta parte, presedintii republicani Eisenhower, Nixon, Ford si Reagan au avut de-a face cu un Congres in care democratii erau predominanti in una sau chiar ambele Camere. Cu doua exceptii clare (Franklin D. Roosevelt si Lyndon B. Johnson), candidatii democrati la presedintie au castigat mai putine voturi decat membrii democrati ai Congresului. Presedintii republicani sunt astfel obligati sa colaboreze cu un Congres controlat de opozitie, care respinge programul presedintelui. Presedintilor democrati le este dificil sa obtina sustinerea Congresului pentru politicile lor, pentru ca membrii propriului partid sunt relativ imuni la promisiunile si amenintarile presedintelui. Splitting-ul voturilor este unul din factorii care limiteaza eficienta presedintelui ca lider de partid, care ii submineaza sansele de a-si realiza programul si care cauzeaza stagnarea sau intarzierea activitatilor guvernamentale.

In timp ce federalismul, separatia puterilor si ultimele tendinte in comportamentul electoratului au fragmentat sistemul de partide, mass-media au adus alegerile prezidentiale in centrul atentiei nationale, diminuand astfel si mai mult rolul organizatiilor de partid in ceea ce priveste politica presedintelui. Inca de la interviurile si conferintele de presa radiodifuzate ale lui Franklin D. Roosevelt de la sfarsitul anilor treizeci, cele doua partide politice s-au deservit din plin de mediile electronice in cadrul alegerilor prezidentiale. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, televiziunea a schimbat intr-un mod radical stilul si mijloacele folosite in campania electorala. Pe langa cheltuielile mari de organizare a campaniei, o utilizare eficienta a mass-mediei presupune alcatuirea unei trupe de specialisti responsabili cu informarea opiniei publice, precum si de specialisti in sondaje, scriitori de discursuri, consilieri pe probleme publice si de colectori profesionisti de fonduri electorale. Unele campanii electorale au fost regizate chiar de firme de publicitate, care au format echipe de specialisti, prezentand candidatii si programele lor in acelasi mod in care unele firme prezinta reclamele la sapun. Acesti specialisti au inlocuit functionarii traditionali de partid care faceau parte odinioara din echipa presedintelui de la Casa Alba. Din 1960, expertii mass-media si de publicitate care se ocupa de evaluarea efectelor deciziilor politice ale presedintelui si a sanselor pe care le detine acesta la urmatoarele alegeri au devenit cei mai importanti consilieri prezidentiali

Am putea spune ca a fost o ironie a sortii ca partidele moderne sa se nasca tocmai in SUA. Pentru ca creatorii Constitutiei americane nu vroiau sa aiba nimic de-a face cu partidele, de teama ca nou-creata comunitate sa nu cumva sa se divizeze din nou. George Washington, primul presedinte al tarii, avertiza in 1796, in mesajul sau de adio adresat natiunii americane, cu privire la pericolelor pe care le constituie partidele si factiunile. Dar acesti mari infaptuitori ai statului nu au putut trece peste acea "lege eterna a istoriei" care spunea ca peste tot acolo unde statele si societatile s-au democratizat in urma Revolutiei Americane si Franceze, partidele politice au ajuns sa joace un rol politic deosebit de important. Acest lucru era valabil mai ales acolo unde asa numitele checks and balances structurau procesul de conducere, chiar daca complicatul angrenaj al masinariei prezidentiale avea nevoie de "curele de transmisie" pentru a-si putea aduce la indeplinire performantele politice cerute de marele public(). Primele indicii care anuntau aparitia partidelor moderne au aparut in SUA inca de pe la 1800: organizatii cu termen de functionare nelimitat care reprezentau politici generale, care isi creasera deja o baza electorala constanta, care erau capabile sa construiasca canale de comunicare si structuri de conducere la nivel national, statal si comunal si care incercau sa influenteze opinia publica prin intermediul presei. La inceputul secolului XIX, sistemul de partide din SUA a inceput sa ia forma pe care o cunoastem astazi, atunci s-au constituit partidele de patronaj si tot atunci a aparut si sistemul bipartidist care s-a mentinut pana in zilele noastre.

Partidele americane au vizat inca de la inceputuri ocuparea functiilor politice de la toate nivelele statului, incercand in permanenta sa ajunga la putere si abordand atitudini extrem de practice. Nu mai ramanea asadar nici un loc liber pentru partide confesionale, asa cum era cazul in Europa, sau pentru grupari ideologico-doctrinare, intr-o comunitate care diferentia clar biserica de stat si in care liberalismul politic si economic era considerat un principiu de la sine inteles si cat se poate de natural. La fel de putin s-au putut afirma de-a lungul timpului si partidele de clasa, pentru ca societatea din SUA se dezbarase de principiul claselor, postuland sanse egale pentru toti cetatenii sai si deschizandu-si granitele tuturor celor care incercau sa scape de conditiile mai vitrege de viata de la mai la est.

Partidul de patronaj s-a impus definitiv sub presedintele Andrew Jackson (1829-1837). Acest "om din popor" dorea sa aplice principiile suveranitatii populare permitand cetatenilor sa aleaga functionarii la nivel statal si comunal prin scrutin direct - atat serifii si comandantii locali ai trupelor de pompieri cat si procurorii, judecatorii, functionarii din administratia scolilor sau oamenii politici la nivel regional si statal. Asemenea alegeri trebuiau insa organizate, iar de acest lucru s-au ocupat partidele. Toti ceilalti functionari urmau a fi alesi de presedintele SUA, de guvernatori si de primari, acestia trebuind sa ia decizii in functie de cum o cerea politica partidului de care apartineau.

Ideologia de democratizare a lui Jackson a stabilit directia pe care aveau sa o urmeze pe viitor partidele. Aceste se intelegeau de pe acum ca miscari cu telul suprem de a conferi membrilor activi functii publice si statale. Organizatia interna a acestor s-a indepartat astfel din ce in ce mai mult de idealurile democratice. Partidele erau conduse de "intreprinzatori" profesionisti ajutati de colaboratori bine alesi. Acest aparat extrem de functional decidea cum urmau sa fie ocupate functiile si competentele, fiind platite pentru aceasta cu bani sau servicii, el manipula conventiile partidelor (conventions) si aduna la alegeri atatia oameni nestiutori la urne, cat erau necesari. Acesti oameni proveneau din clasele inferioare, erau in majoritate imigranti care primeau ajutor social prin grija (tactica) a partidelor.

De-abia la inceputul secolului XX au disparut si partidele de patronaj traditionale. La acea vreme intrasera in vigoare anumite legi reformatoare care (cu mai mult sau mai putin succes) au impus democratizarea structurii interne a partidelor, care prevedeau ca sursele de finantare ale partidelor sa fie facute publice si care creau asa numitul Civil Service, un corp birocratic al carui membri nu aveau voie sa faca parte sau sa se afle sub influenta nici unui partid politic. Transformarea intr-un stat social, aflat sub semnul New Deal, a motivat partidele sa se implice mai puternic decat oricand in domeniul politicilor sociale si economice si sa reprezinte grupuri de interese, altfel decat o facusera mai inainte partidele de patronaj, care promovasera mai ales interesele individuale.

In mod traditional, viata politica americana este dominata de doua mari partide politice, Partidul Republican si Partidul Democrat. Miza principala a competitiei politice, fiind in functie un regim prezidential, este functia de presedinte; in secundar, partidele isi disputa locurile din Camera Reprezentantilor (435 membri alesi pentru un mandat de doi ani) si Senat (100 membri, cate doi reprezentanti ai fiecarui stat, alesi pentru un mandat de sase ani, la fiecare doi ani organizandu-se alegeri pentru innoirea unei treimi din efectiv).

Componenta politica a celor doua camere, la data 5 noiembrie 2002, este urmatoarea:

Partidul Democrat a fost fondat in 1792 de catre Thomas Jefferson, ca instrument in interiorul Congresului pentru combaterea declaratiei drepturilor, ca adversar al partidului federalist - elitist. Simbolul democratilor este un magar[2]. In 1798, aceasta formatiune a "omului obisnuit" a luat denumirea de Partidul Democratic-Republican; sprijinit astfel, Thomas Jefferson a devenit presedinte al Statelor Unite in 1800. Din 1808, i-a urmat in functie democratul James Madison, apoi James Monroe (1816).

O epoca de reorganizare a partidului a fost gestionata de Andrew Jackson, care spre jumatatea acelui secol, a creat "democratia jacksoniana". Dupa castigarea alegerilor in 1828 si 1832, partidul si-a tinut prima conventie nationala in 1832; cea din 1844 a simplificat numele partidului, reducandu-l la "Partidul Democrat". Conventia din 1848 a instituit Comitetul National Democrat in fruntea partidului, care astazi este cea mai veche institutie de partid din lume.

Baza electorala a partidului s-a modificat semnificativ in cursul acelui secol. Marea masa de imigranti care a inundat orasele industriale americane a devenit baza politica principala, in timp ce Wiliam Jennings Bryan a condus o reforma in favoarea fermierilor, a sustinut drepturile femeilor, impozitul progresiv pe venit si alegerea directa a senatorilor.

In acest fel, Partidul Democrat se prezenta apt pentru guvernarea Americii, la inceputul secolului XX. Primul presedinte democrat ales in acest context a fost Woodrow Wilson (1912), care a condus tara in timpul primului razboi mondial, a proiectat Liga Natiunilor, a fondat primele rezervatii federale, a promovat primele legi asistenta sociala si munca copiilor. O figura emblematica a democratilor a fost apoi presedintele Franklin Roosevelt, care a rezolvat marea criza economica a anilor 1929-1933 si a contribuit decisiv la victoria Aliatilor in cel de-al doilea razboi mondial.

Lui Harry Truman (ales in 1945) i-a revenit sarcina tranzitiei Statelor Unite de la razboi la pace, a reintegrarii militarilor in societatea civila, a supravegherii reconstructiei Europei si a crearii Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO). John Fitzgerald Kennedy, in anii '60, a incercat sa reprezinte si sa construiasca o natiune optimista, proclamand "noua frontiera", trimitand primul om pe luna, negociind un  tratat pentru interzicerea experimentelor nucleara in atmosfera. Dupa asasinarea lui Kennedy (1963), Lyndon Johnson a continuat programul predecesorului de suprimare a segregarii rasiale in statele din sud, de a eradica saracia prin crearea sistemului asigurarilor medicale.

Jimmy Carter a fost ales presedinte in 1976, cu sarcina dificila de a reconstrui increderea societatii in guvernare, in urma scandalului Watergate. A ramas in istorie prin medierea tratatului de la Camp David intre Egipt si Israel.

In 1992, a fost ales in functia suprema guvernatorul democrat de Arkansas, Bill Clinton, care trebuia sa faca fata unui deficit bugetar record, somajului ridicat, criminalitatii in crestere. Acesta, pe timpul a doua mandate, a reusit sa gestioneze cea mai lunga perioada de crestere economica a Americii. De la un deficit bugetar de 290 mld. dolari, la sfarsitul mandatului, bugetul prezenta un excedent de 200 mld.

In 1998, democratii au devenit primul partid (dupa 1822) care, detinand functia suprema in stat, avea majoritatea in Congres; in urma alegerilor din 2000, democratii au castigat locuri suplimentare in Congres (unul), si in Senat (patru). In 2001, partidul a recastigat si conducerea Senatului (prin Tom Daschle).

Forul conducator al partidului este Comitetul National, format din 440 de membri. Acestia sunt reprezentanti ai partidului de pe intreg teritoriul SUA, fiecare organizatie avand un presedinte si un vicepresedinte de sex opus. Forul executiv are 9 membri.

Partidul Democrat militeaza pentru: disciplina fiscala, ca fiind singura posibilitate de a evita haosul financiar; castigarea razboiului impotriva terorismului si o patrie mai sigura; ridicarea standardelor procesului educational (micsorarea claselor scolare prin angajarea a 100 000 de profesori); lupta impotriva discriminarilor de orice fel; securitate sociala; cercetarea ca fiind baza inovatiilor viitorului. Ca masuri necesare pentru punerea in practica a acestor principii si idei, democratii preconizeaza: patrunderea pe noi piete atat pe continentul american cat si in lume, disciplina financiara, masuri pentru participarea americanilor in luarea deciziilor la locurile de munca si in comunitatile din care fac parte, investitia in educatie, rezolvarea problemelor sectorului asigurarilor de sanatate.

Dupa alegerile din 2002, democratii controleaza cateva functii de Guvernator si multe legislative ale statelor componente ale SUA. Dar au pierdut controlul asupra Camerei Reprezentantilor in 1994, si de asemenea au pierdut majoritatea din Senat in 2002 desi detin inca numeroase locuri pentru a putea bloca anumite legi. Exista la nivelul partidului  cateva curente de gandire printre care: liberali traditionali (Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Ted Kennedy), centru-dreapta (Joe Lieberman), conservatorii de dreapta (Charlie Stenholm, Gene Taylor), centristii (Evan Bayh, Tom Daschle).

Partidul Republican s-a creat la jumatatea secolului al XIX-lea, din reunirea mai multor grupari politice opuse sclaviei negrilor. Simbolul Partidului Republican este un elefant. Primul presedinte republican a fost Abraham Lincoln, care a condus statele din Nord in razboiul de secesiune; in paralel cu operatiunile militare, Lincoln a infiintat un minister al agriculturii si un sistem bancar national, a stabilit un regim al terenurilor agricole favorabil fermierilor, a fondat mai multe universitati, a condus procesul legislativ privind integrarea populatiei de culoare si a imigrantilor in societatea americana.

Eroul razboiului de secesiune Ulysses Grant a fost ales presedinte in 1868, si s-a remarcat prin crearea unui minister al justitiei. Mai putin productive au fost mandatele republicanilor Rutherfod Hayes (ales in 1880), James Garfield (1884) si Benjamin Harrison (1888), care au avut serioase probleme in a dobandi majoritatea parlamentara, fiind adesea in situatia de a conlucra cu un Congres ostil.

Reprezentativ pentru republicani ramane presedintele Theodore Roosevelt, care a preluat functia in urma asasinarii lui William McKinley (1901). Dintre realizarile sale: desfiintarea unor monopoluri;  sprijinirea revolutionarilor din Panama, ceea ce a permis ulterior construirea Canalului Panama; intermedierea pacii in razboiul ruso-japonez; cooptarea primului membru evreu in cabinet; adoptarea unei legislatii privind calitatea alimentelor si impotriva drogurilor; extinderea si organizarea unui sistem de rezervatii naturale. Roosevelt a renuntat sa candideze pentru al treilea mandat, in ciuda popularitatii sale imense; astfel a ocupat aceasta functie Wiliam Taft.

Dupa incheierea primului razboi mondial, presedintii republicani Warren Harding (1921-1923) si Calvin Coolidge (1923-1929), beneficiind de sprijin masiv in Congres si Senat, au creat cadrul legislativ propice unui boom economic. Herbert Hoover (1929-1933) nu s-a aratat la inaltimea pretentiilor unei epoci de adanca recesiune, care a fost depasita numai cu contributia decisiva a democratului Fanklin D. Roosevelt. Au fost necesare doua decenii republicanilor pentru a reveni la Casa Alba.

La doi ani dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, exploatand personalitatea generalului Dwight Eisenhower, republicanii au castigat prezidentialele. In mandatul sau a fost reorganizat sistemul de transporturi terestre, a fost organizat programul spatial american, au fost impuse masuri privind eliminarea discriminarilor rasiale in armata.

Richard Nixon, care a pierdut in fata lui John Kennedy alegerile din 1960, a castigat functia prezidentiala in 1968. Acesta s-a impus printr-un viguros program de politica externa: reluarea legaturilor cu China comunista, incheierea razboiului din Vietnam, o destindere in relatiile cu Uniunea Sovietica prin initierea unor tratate pentru dezarmare. In plan intern, aluat primele masuri in sens ecologist si a implementat o politica fiscala dura. A castigat alegerile din 1972. A fost nevoit sa demisioneze in urma scandalului "Watergate" in 1974, urmand in functie vice-presedintele Gerald Ford.

Republicanii au revenit in fruntea statului cu Ronald Reagan (1980), pe baza programului "Noul Federalism", care propunea descentralizarea a numeroase nivele administrative de la guvernul central catre comunitatile locale. A promovat insistent femeile in administratie, aducand pentru prima oara trei femei in cabinetul prezidential. A fost reales in 1984, cu cea mai mare diferenta in favoarea unui candidat republican din istorie. In timpul sau a debutat o perioada de prosperitate economica, din care au rezultat aproape 21 milioane noi locuri de munca.

Succesorul acestuia, George Bush sen., a fost orientat cu preponderenta spre politica internationala, contribuind la caderea regimurilor comuniste, promovand dezarmarea nucleara, comertul liber, procesul de pace in Orientul Mijlociu, restructurarea NATO. A fost considerat insa responsabil pentru regresul economic mondial si national, si a pierdut alegerile din 1992 datorita nu numai popularitatii "noului democrat" Bill Clinton (43%), ci si scorului extraordinar realizat de independentul Ross Perot (20%).

Cateva din regulile care ghideaza Partidul Republican, asa cum au fost ele statutate la Conventia Nationala Republicana din 31 iulie 2000 ne atrag atentia: Partidul Republican este partidul usilor deschise, este partidul libertatii, al egalitatii de oportunitati. Partidul Republican se doreste a fi un partid al tuturor americanilor, fara favoritisme, dorind o cat mai mare participare a cetatenilor in activitatile partidului. Forul de conducere al partidului este Comitetul Republican National, care trebuie sa se intruneasca de cel putin doua ori pe an. In cadrul acestuia exista un comitet al barbatilor si unul al femeilor cu reprezentanti din fiecare stat. Mandatul lor dureaza pana la alegerea si ratificarea succesorilor de catre urmatoarea conventie nationala. Forul executiv este format din 11 membri. 

Platforma partidului din 2000 prezinta ceea ce-i uneste pe republicani: credinta in libertate, limitarea guvernamantului sau valoarea individuala. Printre temele abordate frecvent de Partidul Republican se numara: dezvoltarea procesului educational prin intarirea controlului scolilor de catre comunitatile locale, ridicarea standardelor de calitate (nici un copil nu trebuie lasat in intuneric) si existenta unui corp profesoral de calitate inalta; securitatea sociala; toleranta religioasa; eliminarea discriminarii. Un loc foarte important este atribuit cercetarii in domeniul medical, in lupta cu marile boli ale lumii contemporane. Valorile in care cred cu tarie republicanii sunt: familia, credinta, responsabilitatea personala, demnitatea fiintei umane. Partidul Republican militeaza pentru egalitatea de sanse, drepturi egale, crestere economica realizabila si printr-un sistem de taxare mai flexibil, mai simplu si mai echitabil.

In ceea ce priveste politica externa a SUA, republicanii afirma necesitatea de a fi alaturi de aliatii sai si considera zona Orientului Mijlociu o zona prioritara a politicii americane. 

Partidul republican are o usoara majoritate in Camera Reprezentantilor, detine cateva functii importante de Guvernator (ex. New-York, Texas), a "recastigat" Casa Alba in 2000 (George W. Bush) si de asemenea a recastigat cu greu majoritatea in Senat in urma alegerilor din 2002. La nivelul conducerii partidului putem individualiza cateva curente de gandire: conservatorii traditionali (George W. Bush, Denny Hastert, Bill Frist), Dreapta Religioasa (Trent Lott, John Ashcroft), vechea aripa Nixon/Rockefeller "centrista" sau "moderata" (Colin Powell, George Pataki) si libertarienii (Ron Paul).

Partidul Libertarian, infiintat in 1971, se declara mai aproape de stanga decat de dreapta, cerand libertati individuale totale (legalizarea drogurilor, a casatoriilor intre homosexuali, scoala la domiciliu, declarandu-se impotriva controlului armamentului) si deplina libertate economica (abtinerea guvernului de la reglementari economice, anularea taxelor vamale, libertatea deplina a comertului). Candidatul la prezidentialele din 1988 din partea partidului, Ron Paul, este in prezent congresman republican de Texas, mentinand stranse legaturi cu libertarienii. Presedinte este Harry Browne, nominalizat pentru prezidentialele din 1996 (locul V), dar care este contestat in prezent de o factiune importanta a partidului.

In Platforma Politica a partidului din 2002 adoptata in Indiana, la Indianapolis, se considera ca SUA nu trebuie sa se comporte ca un politist international, ci trebuie sa actioneze doar pentru apararea SUA. Libertarienii considera ca libertatea comertului (in lipsa oricaror bariere economice) duce automat la prosperitate. Partidul Libertarian nu-i uita nici pe indienii americani carora ar trebui sa li se permita sa puna in practica guvernarea pe care o doresc si sa li se redea drepturile de proprietate.

Intre partidele nereprezentate in parlament, retinem:

Partidul Ecologist, a castigat mult in imagine in 1996 cand un cunoscut avocat, Ralph Nader, a candidat la Presedintie si s-a situat pe locul 4 desi a cheltuit in campania electorala o suma foarte mica de bani.

Printre principiile care ghideaza activitatea Partidului Ecologist intalnim: intarirea participarii cetatenesti la toate nivelele guvernarii; justitie sociala si oportunitati egale pentru toti; intelepciune ecologica (omenirea este parte a naturii, iar resursele trebuie folosite astfel incat generatiile viitoare sa nu aiba de suferit de pe urma exploatarii lor irationale); non-violenta (eliminarea armelor de distrugere in masa); descentralizare; economie bazata pe comunitate si justitie economica; respectarea opiniilor si diferentelor de gen; respectul pentru diversitate; responsabilitate individuala dar si globala; responsabilitatea fata de generatiile viitoare.

Partidul Constitutiei s-a constituit in 1999 prin redenumirea Partidului Platitorilor de Taxe din Statele Unite. Este un partid care se declara impotriva imigratiei, protectionist, impotriva drepturilor homosexualilor, pentru viata, cu o platforma de Dreapta Religioasa.

Valorile care ii unesc pe membri sunt: credinta ca fiecare individ are de la Creator cateva drepturi inalienabile (dreptul la viata, libertate, proprietate); libertatea de a avea, folosi, schimba, controla, proteja si de a dispune liber de proprietate este natural, necesar si o inseparabila extensie a drepturilor individuale inalienabile; functia legitima a guvernului este aceea de a prezerva aceste drepturi prin asigurarea unei securitati interne si externe si promovarea justitiei egale pentru toti.

Partidul Reformei este legat de numele milionarului texan Ros Perot care a creat partidul in 1995. Partidul reflecta gandirea conservatoare a lui Ros Perot in domeniul politicilor fiscale. Forul conducator este Conventia Nationala. Comitetul National este cel ce conduce partidul intre doua intalniri ale Conventiei.  Platforma partidului, adoptata la Michigan la 24 iulie 1999 si readoptata la Aurora, Colorado la 7 septembrie 2002 are in vedere reformarea unor importante segmente ale societatii americane de la viata politica pana la introducerea unui nou sistem de taxare, de la educatie pana la necesitatea respectarii cadrului natural, imbunatatirea apei si aerului, folosirea tehnologiilor nedaunatoare in economie. De asemenea, Partidul Reformei militeaza pentru moralitate in comportamentul functionarilor.