Partidele politice in germania

PARTIDELE POLITICE IN GERMANIA[1]

In Republica Federala Germania, partidele beneficiaza de o pozitie extrem de favorabila. Ele au fost introduse in Constitutia germana. Conform articolului 21 din textul fundamental, 'partidele contribuie la procesul de formare a vointei politice a poporului.' Astfel, Constitutia germana recunoaste faptul ca partidele nu mai reprezinta doar simple asociatii sociale, asa cum au fost ele la aparitie, in secolele XVIII-XIX, transformandu-le in organisme cvasi-constitutionale.

Importanta alocata partidelor reiese si din Legea Partidelor din Germania:

§ 1 Pozitie constitutionala si atributiile partidelor

(1) Partidele sunt o componenta constitutionala necesara pentru ordinea fundamentala democratica si libera. Ele indeplinesc, prin contributia lor libera si permanenta formarea vointei politice a poporului obligatie prevazuta de Constitutie.

(2) Partidele contribuie la formarea vointei politice a poporului in toate domeniile vietii publice, exercitandu-si puterea de influenta mai ales in vederea formarii opiniei publice, in vederea stimularii si aprofundarii educatiei politice, a incurajarii participarii active a cetatenilor la viata politica, a formarii cetatenilor in vederea exercitarii unor functii de raspundere publica, a promovarii de candidati in vederea participarii la alegeri la nivel de federatie, land sau localitate, a exercitarii puterii de influenta asupra deciziilor politice luate la nivel de parlament si guvern, a introducerii propriilor obiective politice in procesul de formare a vointei politice statale si a preocuparii pentru mentinerea unor legaturi permanente si dinamice intre populatie si organele statului ().

Abia in 1994 o Lege de finantare a partidelor politice a incercat sa reglementeze acest domeniu sensibil, oferind din partea statului drept finantare, in functie de rezultatele electorale pentru Bundestag, Parlamentul European si parlamentele landurilor, 1,30 DM pentru fiecare vot pana la maximum 5 milioane de voturi valid exprimate. Alte fonduri erau oferite de stat proportional cu sumele obtinute de la membri sub forma de cotizatie, iar plafonul absolut stabilit pentru donatiile pe care un partid le primeste anual a fost stabilit la 245 milioane DM.

Structura sistemului electoral german nu permite partidelor "de buzunar" sǎ intre in parlament. Pragul necesar de 5% contracareaza divizarea politica a Bundestag-ului, in care vor intra 598 de deputati. Numararea voturilor se face in baza principiului majoritar si al principiului proportional. Asta inseamna ca cei 61,2 milioane de alegatori (la alegerile din 2002) au decis prin doua voturi: primul pentru un candidat nominal, iar cel de-al doilea pentru un partid. Pragul de 5% se calculeaza in functie de voturile secunde acordate partidelor.

Incepand cu primele alegeri de la unificarea Germaniei, in 1990, au fost reprezentate in Bundestag sase partide politice: Uniunea Crestin Democrata, Partidul Social Democrat, Partidul Liber Democrat, Uniunea Crestin-Sociala, Partidul Socialismului Democratic, si lista comuna Alianta 90/Verzii.

Sistemul de partide politice din RFG a dat dovadǎ dupǎ Al Doilea Rǎzboi Mondial de o remarcabilǎ stabilitate. Cu exceptia alegerilor din 1949, cand voturile au fost in mod firesc mai dispersate la primele alegeri libere de dupǎ totalitarismul nazist si perioada de ocupatie (la aceste alegeri nici nu a existat prag electoral; un prag electoral de 5% a fost introdus la alegerile din 1953 si se mentine panǎ azi), CDU/CSU (Christlich-Demokratische Union/Christlich-Soziale Union, CSU fiind ramura bavarezǎ a CDU) si SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) au totalizat mereu peste 70% din sufragii. Proportiile dominǎrii vietii politice germane de cǎtre aceste douǎ partide au variat insǎ. Ele dominau deja in 1949 alegerile obtinand un total de 44,4%. La alegerile din 1953 si 1957 dominarea lor se accentueazǎ, dar rǎmane totusi relativ moderatǎ. Ele obtin impreunǎ 73,2% in 1953 si 72,3% in 1957. Incepand cu alegerile din 1961 insǎ, dominarea acestor partide este covarsitoare, ele totalizand mereu peste 80% din voturi. Intre 1969 si 1987 ele totalizeazǎ chiar peste 90% din voturi (90,6% in 1969, 94,3% in 1972, 92,6% in 1976, 90,5% in 1980 si 92,5% in 1983).

Dacǎ privim cifrele de mai sus, observǎm cǎ sistemul de partide din RFG a oscilat intre bipartidismul perfect si bipartidismul imperfect[2]. In toate sistemele bipartidiste imperfecte si in unele din cele perfecte existǎ ceea ce se numeste un "partid-balama" (in germanǎ "Türangelpartei"), denumire plasticǎ si care indicǎ faptul cǎ, desi mic, acest partid poate inclina balanta de o parte sau de alta. Un asemenea partid a fost in Germania FDP (Freie Demokratische Partei), de orientare liberalǎ. FDP a lipsit de la guvernare doar in perioadele 1956 -1961 cand CDU/CSU a guvernat impreunǎ cu DPD - Demokratische Partei Deutschlands, 1966 - 1969, cand a existat mai intai o scurtǎ perioadǎ in 1966 in care CDU/CSU a guvernat in minoritate si apoi CDU/CSU si SPD au format o mare coalitie si apoi a unei scurte perioade din 1982 cand a fost randul SPD sǎ conducǎ intr-un guvern minoritar), cu exceptia deci a unei perioade de 8-9 ani, a fost mereu prezent la guvernare intre 1949 si 1998! La alegerile din 1998 structura sistemului german de partide nu s-a schimbat, dar locul FDP ca partid-balama a fost luat de partidul ecologist ("Die Grünen"). Prin faptul cǎ poate inclina balanta de o parte sau de alta, un asemenea partid are intr-un sistem bipartit un potential de coalitie si un potential de santaj³ foarte ridicate si poate obtine o reprezentare guvernamentalǎ peste procentul castigat in alegeri. Hans-Dietrich Genscher (FDP) a fost ministru de Externe al RFG pentru o lungǎ perioadǎ de timp, post de importantǎ vitalǎ mai ales in perioada Rǎzboiului Rece. Apoi, Klaus Kinkel (FDP) a ocupat si el acest post. Acum, acest post este ocupat de Joschka Fischer, presedintele partidului ecologist german. Dealtfel, cazul german este considerat cel mai relevant pentru sistemul "douǎ partide si jumǎtate". Alte sisteme de acest fel existǎ in Canada, Belgia si Irlanda. Cum am arǎtat insǎ, intre 1969 si 1987, sistemul german a fost un sistem bipartit perfect.

CDU s-a format in cursul anilor 1945-1946 intr-o manierǎ "federalǎ", adicǎ s-au format partide diferite in diversele land-uri, care au fost insǎ de la inceput interdependente si s-au unit in 1946. Orientǎrile doctrinare au fost foarte diferite in aceastǎ primǎ fazǎ in diversele zone. Uniunea Crestin-Democratǎ era "socialistǎ si radicalǎ la Berlin, clericalǎ si reactionarǎ la Köln, capitalistǎ si reactionarǎ la Hamburg si contrarevolutionarǎ si particularistǎ la München".

In cele din urmǎ s-a impus insǎ in cadrul competitiei interne din partid organizatia din zona de ocupatie britanicǎ. Primarul orasului Köln, Konrad Adenauer, a fost ales la 1 martie 1946 ca presedinte al CDU. Principiile fundamentale ale politicii lui Adenauer au fost:

respingerea oricǎrei forme de socialism (nu numai a celui de tip sovietic, care avea sǎ cuprindǎ in curand intreaga Europa de Est, ci si a celui democratic, promovat de exemplu de SPD) si optiune neconditionatǎ pentru sistemul economic capitalist.

orientarea cǎtre integrarea in Europa Occidentalǎ (de care Germania se izolase in perioada nazistǎ, desi evident cǎ fǎcea parte din ea din punct de vedere teritorial si al traditiilor culturale) si o relatie privilegiatǎ cu SUA.

Recucerirea treptatǎ a suveranitǎtii in cadrul unei Germanii de Vest, care urma sǎ aibǎ o organizare federalǎ.

Adoptarea unui sistem de valori "crestin-occidental" si neoconservator si a unei democratii reprezentative.

CDU/ CSU a castigat la micǎ distantǎ primele alegeri postbelice, cele din septembrie 1949 (cu 31,0% fatǎ de 29,2% ale SPD) si a guvernat in coalitie cu FDP si DPD, sub conducerea cancelarului Adenauer, care a rǎmas in aceastǎ functie timp de 14 ani, conducand nu mai putin de 8 guverne in acest timp. Cand si-a incheiat in 1963 ultimul mandat de cancelar el avea venerabila varstǎ de 87 ani. Recordul sǎu de longevitate in functia de cancelar a fost doborat de Helmut Kohl, care a fost cancelar intre 1982 si 1998.

La alegerile care au urmat, CDU/CSU a inregistrat o ascensiune spectaculoasǎ, obtinand 43,7% in 1953 si chiar 50,3% in 1957, stabilizandu-se apoi in jurul unei valori de peste 45%. Compozitia socialǎ aratǎ de asemenea cǎ CDU a devenit un "catch-all-party", in sensul definit de Otto Kirchheimer. Evolutia numǎrului de membrii confirmǎ de asemenea acest lucru. Dupǎ ce in 1947 a avut circa 400.000 de membrii, s-a inregistrat in cursul anilor '50-'60 un anumit recul (215.000 in 1957, 250.000 in 1963, 329.000 in 1970). Acest lucru pare oarecum paradoxal pentru cǎ in anii '50-'60 CDU a avut un procent electoral mult mai bun decat in 1949 si pare la prima vedere sǎ infirme teza cǎ CDU a devenit un "catch-all-party". Totusi era normal ca dupǎ perioada de euforie partizanǎ (care existǎ in orice tarǎ dupǎ o perioadǎ totalitarǎ si este cu atat mai pronuntatǎ cu cat respectiva ordine totalitarǎ a durat mai mult si a fost mai represivǎ, situatia din statele ex-comuniste din Europa de Est fiind relevantǎ in acest sens) entuziasmul pentru politicǎ sǎ mai scadǎ. De la inceputul anilor '70 se reia insǎ tendinta crescǎtoare: 423.000 de membri in 1972, 530.000 in 1974, 693.000 in 1980 si 735.000 in 1983. Urmeazǎ apoi din nou o micǎ scǎdere si iarǎsi o crestere odatǎ cu unificarea Germaniei, ajungand la 789.000 (din care 134.000 din fosta RDG) in 1990.

Guvernarea Adenauer a fost marcatǎ de destule succese. In primul rand, Germania de Vest si-a recǎpǎtat suveranitatea (in trei etape: 1949, 1952 si 1955). De asemenea, RFG a fost admisǎ in 1950 in Consiliul Europei ca membru asociat, in 1951 in UNESCO si in 1955 in NATO. In 1954 a fost semnat un tratat de prietenie cu Statele Unite, iar in 1955 au fost reluate legǎturile diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ, care au facilitat si intoarcerea a 15.000 de prizonieri de rǎzboi germani. Succesele electorale ale CDU au fost inlesnite si de rapida revigorare a economiei germane, sus-tinutǎ de Planul Marshall, semnat in 1949. Numǎrul de someri a scǎzut de la circa 2 milioane in 1950 la 500.000 in 1960, ajungand la jumǎtatea anilor '60 chiar la 200.000.

Dupǎ retragerea in 1966 din functia de presedinte a CDU a unui Adenauer tot mai contestat din toate p[rtile si tot mai uzat (din toate punctele de vedere, in 1966 avea 90 de ani si avea sǎ moarǎ in anul urmǎtor) in partid a urmat o perioadǎ de instabilitate. Au urmat trei presedinti cu mandate foarte scurte: Ludwig Erhard 1966-67, de asemenea cancelar intre 1963-66, Kurt-Georg Kiesinger 1967-71, si el cancelar intre 1966-69 in guvernul de "mare coalitie" intre CDU/CSU si SPD (rǎmas singular panǎ acum) si Rainer Barzel 1971-73. In 1969 CDU a trecut in opozitie, rol cu care s-a obisnuit destul de greu dupǎ o perioadǎ de 20 de ani de prezenta la guvernare. CDU s-a perceput la inceputul anilor '70 ca un fel de partid guvernant in asteptare. Dar aceastǎ asteptare avea sǎ dureze mult mai mult decat credeau conducǎtorii CDU, si anume panǎ in 1982.

In 1973 a fost ales un nou presedinte al CDU in persoana primului ministru din Rheinland-Pfalz, Helmut Kohl. El avea sǎ rǎmanǎ in aceastǎ functie panǎ dupǎ pierderea alegerilor din 1998, cedandu-i apoi locul lui Wolfgang Schäuble. Guvernarea Kohl, inceputǎ in 1982, avea sǎ aducǎ o consolidare a puterii economice a Germaniei si, probabil cea mai mare reusitǎ a lui Kohl, reunificarea Germaniei in 1990. Este discutabil dacǎ aceastǎ reunificare a fost dictatǎ in primul rand de considerente idealiste sau de interese electorale, avand in vedere faptul cǎ in decembrie 1990 in Germania au fost alegeri. Este de asemenea de presupus cǎ si un alt cancelar ar fi optat pentru reunificarea Germaniei, agreatǎ in general de opinia publicǎ atat in Est cat si in Vest, chiar dacǎ ar fi imprimat poate un ritm mai lent acestui proces. Dar, precum bine se stie, si norocul joacǎ un rol important in istorie. In 1990, Kohl a fost "omul potrivit la locul potrivit" si a devenit astfel mult celebratul "Kanzler der Deutschen Einheit".

Tot guvernarea Kohl a trebuit insǎ apoi sǎ suporte dificultǎtile reunificǎrii. Ajutorul pe care Germania de Vest l-a dat Germaniei de Est pentru reconstructia economicǎ s-a situat in jurul valorii de 200 de miliarde DM anual si a fost suportat de populatie prin controversatul "Solidaritätszuschlag". Unii "Wessis" au fost destul de indispusi de faptul cǎ costurile reunificǎrii sunt considerabil mai mari decat s-a spus initial (de fapt, Oskar Lafontaine-SPD, contracandidatul lui Kohl la functia de cancelar in 1990, a avertizat in campania electorala asupra anvergurii costurilor reunificǎrii). Acesti bani nu au rezolvat insǎ peste noapte problemele economice din fosta RDG. Salariile au rǎmas mult mai mici decat in Vest, iar somajul, formal inexistent in statele comuniste, a crescut exploziv in urma restructurǎrii si chiar inchiderii unor intreprinderi.

Pe acest fond al problemelor reunificǎrii, a unui numǎr de aproape 5 milioane de someri si a erodǎrii inevitabile in cazul unei guvernǎri de 16 ani, CDU/CSU a pierdut alegerile din 1998, trecand in opozitie, unde a rǎmas si dupǎ alegerile din 2002. Guvernarea nesatisfǎcǎtoare a coalitiei SPD-Grüne a fǎcut ca CDU/CSU sǎ creascǎ din nou in sondaje in primul an dupǎ alegeri. Aceste castiguri au fost insǎ pulverizate de "scandalul banilor negri" izbucnit la sfarsitul lui 1999[3].

Uniunea Crestin Sociala (CSU) s-a format in 1945, la München sub conducerea lui Josef Müller, un antifascist care supravietuise unui lagǎr de concentrare. Demersul lui Müller era insǎ dificil pentru cǎ formarea unui asemenea partid era aproape imposibilǎ in Bavaria fǎrǎ a avea sustinǎtorii nucleului fostului BVP (Bayerische Volkspartei). Müller voia sǎ se distanteze de aceastǎ traditie a BVP, dar nu putea, pentru cǎ aderenta la ideile lor era incǎ foarte mare. Aceastǎ fazǎ a constituirii CSU a fost marcatǎ de lupte aprige intre factiuni. Traditionalistii din fostul BVP ar fi dorit un partid de cadre, separatist (deci impotriva unei aliante cu CDU) si catolic. Grupul strans in jurul lui Müller ar fi dorit alianta cu CDU si o orientare interconfesionalǎ. Primul curent a avut castig de cauzǎ; Müller a fost inlocuit in 1949 din fruntea partidului de Hans Ehard, care a ocupat aceastǎ pozitie pana in 1955 si a fost de asemenea prim-ministru al Bavariei intre 1946-54 si apoi intre 1960-62. Apoi, locul sǎu a fost luat de Hans Seidel, care a fost presedinte al CSU panǎ in 1961 (si prim-ministru bavarez intre 1957-60).

Dupǎ 1961 CSU a intrat in era conducerii charismaticului Franz Josef Strauß, care avea sǎ conducǎ partidul nu mai putin de 27 de ani, panǎ la moartea sa din 1988. Lui i-a urmat la conducerea partidului Theo Waigel si Edmund Stoiber.

Cu exceptia alegerilor locale din 1950, cand a obtinut doar 27,4% din voturi, si oarecum a celor din 1954, cand a obtinut 38,0%, CSU a avut o pozitie hegemonicǎ in Bavaria, obtinand mereu peste 45% si de cele mai multe ori peste 50% (mergand chiar panǎ la 62,1% in 1974, 59,1% in 1978 si 58,3% in 1982). La alegerile generale, CSU a obtinut in circumscriptia bavarezǎ rezultate foarte asemǎnǎtoare, situandu-se dupǎ 1957 mereu peste 50%.

In ce priveste evolutia numǎrului de membri, situatia este foarte asemǎnǎtoare cu cea a CDU. Dupǎ 69.000 de membri in 1946 si 82.000 in 1947 a urmat acea scǎdere a euforiei patizane de care am vorbit si in cazul CDU. In 1955 erau doar 35.000 de membri, iar in 1957 43.000. apoi insǎ tendinta crescǎtoare se reia: 70.000 in 1965, 93.000 in 1970, 123.000 in 1974, 166.000 in 1978 si 184.000 in 1984. CSU fiind un partid bavarez, reunificarea Germaniei nu aduce o crestere: in 1991 erau 185.000 de membri. Ca si in cazul CDU, compozitia socialǎ este foarte echilibratǎ.

In perioada in care s-a aflat la guvernare, CSU a avut 4-5 ministri in guvernul federal. CSU nu a avut insǎ niciodatǎ un cancelar, desi Franz Josef Strauß a candidat odatǎ, in 1980 pierzand in fata lui Helmut Schmidt.

Relatiile intre CDU si CSU nu au fost lipsite de momente de tensiune. Un asemenea moment s-a consumat in 1975, cand CSU a sfidat CDU, propunandu-l pe Strauß drept candidat pentru functia de cancelar la alegerile din 1976, si nu pe Kohl, deja presedinte al CDU (din 1973).

Al doilea mare partid al Germaniei, alǎturi de CDU, este Partidul Social Democrat (SPD) care s-a format in 1945 sub conducerea lui Kurt Schumacher, personaj charismatic avand si un trecut antifascist. De la inceput SPD s-a pronuntat pentru un stat centralizat si nu federal, cum doreau CDU si CSU. Tot in opozitie cu CDU, SPD a fost impotriva integrǎrii in Europa Occidentalǎ, impotriva unei relatii speciale cu SUA, impotriva aderǎrii la Consiliul Europei si la NATO.

Nefiind la guvernare panǎ in 1966, SPD nu a putut impune insǎ aceste puncte de vedere. Integrarea in Europa Occidentalǎ era vǎzutǎ ca fiind in mod necesar "conservatoare, clericalǎ, capitalistǎ si cartelistǎ", acestea fiind un paravan pentru o pozitie in esentǎ nationalistǎ. Schumacher il numise de altfel pe Adenauer in 1949 "cancelar al aliatilor". Unificarea Germaniei era pentru SPD "nu un obiectiv indepǎrtat, ci un obiectiv apropiat", desi nu arǎta cum s-ar putea realiza acest lucru in conditiile Rǎzboiului Rece. Ca o ironie a istoriei, in 1990, cand premizele reunificǎrii fuseserǎ create, CDU s-a pronuntat pentru o reunificare rapidǎ, iar SPD pentru una mai lentǎ.

In aceastǎ primǎ fazǎ, SPD a adoptat o pozitie socialistǎ radicalǎ, chiar cu accente anticapitaliste. Insǎ revigorarea economicǎ rapidǎ, reusita de guvernarea Adenauer (cu sprijinul Planului Marshall) a fǎcut SPD sǎ-si revizuiascǎ aceastǎ pozitie. In 1954, la Congresul de la Berlin, a fost adoptatǎ deviza: :Competitie atat cat e posibil, planificare atat cat e necesar".

Schumacher a murit in 1952 si in fruntea partidului s-a instalat Erich Ollenhauer, care a atenuat putin pozitia radicalǎ a SPD. Totusi, in 1956 SPD a initiat miscarea "Kampf dem Atomtod" ("Lupta impotriva mortii nucleare") prin care incerca sǎ impiedice inarmarea nuclearǎ a "Bundeswehr" si cerea o zonǎ liberǎ de arme nucleare in Europa. SPD nu a reusit insǎ sǎ impunǎ un referendum national pe aceastǎ temǎ.

Pozitia SPD in ce priveste politica externǎ si de securitate s-a schimbat abia in cursul anului 1960. Partidul s-a pronuntat la congresul din 1960 pentru o politicǎ externǎ comunǎ cu CDU/CSU si pentru integrarea in NATO si Europa Occidentalǎ, care erau deja fapte implinite. O opozitie in raport cu ele era deja complet anacronicǎ. La acelasi congres Willy Brandt, primarul Berlinului, a fost nominalizat drept candidat pentru functia de cancelar la alegerile din 1961, pe care avea sǎ le piardǎ in fata lui Adenauer. In 1963, dupǎ moartea lui Erich Ollenhauer, acesta avea sǎ devinǎ si presedinte al SPD.

Dupǎ retragerea FDP din guvern in 1966, CDU/CSU a guvernat pentru o scurtǎ perioadǎ intr-un guvern minoritar. Dupǎ dezbateri aprinse in cadrul partidului, SPD a acceptat oferta CDU/CSU de a intra la guvernare intr-o "mare coalitie". Este un moment de mare importantǎ al evolutiei democratiei germane postbelice, care contribuie in mod esential la consolidare. Douǎ partide care la inceputul perioadei postbelice s-au plasat pe pozitii radical diferite (si in ceea ce priveste obiectivele majore, cum sunt politica externǎ si de securitate, al cǎrei rol a fost incǎ amplificat in perioada Rǎzboiului Rece), polarizand societatea germanǎ, ajung sǎ cadǎ de acord asupra unei guvernǎri comune. Se trece de la "politica perceputǎ ca joc de sumǎ nulǎ" (sau "politica ca confruntare") la "politica perceputǎ ca joc de sumǎ pozitivǎ" (sau "politica ca negociere"). In termenii teoriei elitelor, se trece de la elite dezbinate la elite unificate consensual.

In 1969 democratia germanǎ avea sǎ mai facǎ un pas spre consolidare, prin realizarea alternantei la guvernare: CDU/CSU trece in opozitie, dupǎ 20 ani de guvernare neintreruptǎ.

SPD intra la guvernare in 1969 alǎturi de FDP, sub conducerea cancelarului Willy Brandt. El si-a legat numele de conceptul de Ostpolitik. Intre 1949 si 1969, RFG a dus o politicǎ de izolare a RDG. "Doctrina Hallstein" (numitǎ astfel dupǎ Walter Hallstein, secretar de stat la Ministerul de Externe vest-german, care a formulat-o in 1955) practicatǎ de RFG cerea sǎ nu se intretinǎ nici un fel de relatii diplomatice cu orice stat care ar recunoaste RDG. Brandt renuntǎ la doctrina Hallstein. Ostpolitik initiatǎ de el inseamnǎ o politicǎ a destinderii relatiilor cu blocul comunist si stabilirea unor relatii speciale cu RDG. RFG recunoaste granitele Oder-Neisse si statu quo-ul in Europa. Dogmaticul lider est-german Walter Ulbricht respinge o asemenea evolutie. Insa in 1970 Brandt si liderul sovietic Leonid Brejnev semneazǎ o intelegere in acest sens si pentru cǎ Ulbricht se opune in continuare, el este schimbat in 1971 de Kremlin cu Erich Honecker.

RFG devine partenerul comercial cel mai important al RDG dupǎ URSS. In anii '70-'80 fonduri importante sustin economia est-germanǎ. RDG reuseste in consecintǎ sǎ evite criza economicǎ pe care toate celelalte tǎri din blocul comunist o traverseazǎ incepand cu jumǎtatea anilor '70. Nivelul de trai din RDG devine cel mai ridicat din blocul comunist. De aceea, in RDG protestele sociale sunt minore, ceea ce permite pe de altǎ parte regimului sǎ nu introducǎ reforme. In special pentru Ostpolitik, Willy Brandt primeste in 1971 Premiul Nobel pentru Pace.

Brandt a fost insǎ mai putin priceput in a combate efectele crizei economice mondiale izbucnite odatǎ cu criza petrolierǎ. In aceastǎ situatie, Brandt nu mai era omul potrivit. Era nevoie de un manager de crizǎ, specialist in economie. Schimbarea lui Brandt a survenit in urma scandalului Guillaume.

Günther Guillaume a fost unul din principalii consilieri ai lui Brandt, demascat ca spion al STASI. Dar si fǎrǎ afacerea Guillaume, Brandt ar fi fost schimbat. Locul sǎu a fost luat de Helmut Schmidt, fost ministru al Apǎrǎrii si ministru de Finante. Guvernarea Schmidt a continuat destinderea dar s-a remarcat in special prin rezultatele economice pozitive. S-au fǎcut progrese in ce priveste protectia socialǎ, in construirea welfare state.

In cursul anului 1982 divergentele dintre SPD si FDP s-au amplificat. Ele s-au manifestat mai ales in discutarea bugetului pe 1983, la care s-au putut observa contradictii ireductibile. In septembrie 1982 Guvernul Schmidt a pierdut sprijinul FDP si timp de o lunǎ a existat un guvern minoritar, urmat apoi de o coalitie CDU/CSU - FDP sub conducerea noului cancelar Helmut Kohl.

In 1990 SPD s-a extins si in fosta RDG. Deja in august 1989 acolo se constituise in secret SDP (Sozialdemokratische Partei). La inceput acest partid a fost privit cu rezervǎ de SPD, dar in ianuarie 1990, cand la prima Adunare Generalǎ publicǎ, SDP si-a schimbat numele in SPD, s-a conturat deja o apropiere. Congresul SPD-Est, care a avut loc la Leipzig in februarie 1990 l-a ales pe Ibrahim Böhme ca presedinte al partidului si pe Willy Brandt ca presedinte de onoare. Semnificatia acestui gest era evidentǎ. Insǎ desi a primit ajutoare consistente din Vest, SPD-Est a obtinut doar 21,9% din voturi la alegerile din martie 1990, intrand totusi la guvernare. In iunie 1990, Ibrahim Böhme a fost desconspirat ca colaborator al STASI si presedinte al SPD-Est a devenit Wolfgang Thierse. Congresul de unificare a SPD-Est si SPD-Vest a avut loc in septembrie 1990 la Berlin si a scos in evidentǎ disproportia intre cele douǎ partide, SPD-Est dispunand de mai putin de 30.000 de membri si de structuri organizatorice foarte slabe.

Primele alegeri din Germania unificatǎ, care au avut loc in decembrie 1990, au confirmat acest lucru. SPD a obtinut doar 35,2% din voturi. Un rezultat atat de slab nu mai fusese inregistrat din anii '50. Slǎbiciunea partidului in land-urile din Est a contribuit serios la acest esec electoral.

In 1998 SPD a reusit sǎ revinǎ la putere dupǎ 16 ani de opozitie, punand capǎt "erei Kohl". SPD a dus o campanie destul de populistǎ si de superficialǎ in 1998, castigand datoritǎ erodǎrii inevitabile a administratiei Kohl. In campania electorala, Kohl a adoptat o atitudine defensivǎ, evitand orice intalnire directǎ cu contracandidatul sǎu, mediaticul si telegenicul Gerhard Schröder. Acesta, dimpotrivǎ, a fǎcut o campanie ofensivǎ si exuberantǎ, rostind cuvinte mari si anuntand "sfarsitul erei Kohl". S-a format o coalitie intre SPD si Grüne, a cǎrei guvernare a nemultumit considerabil, SPD mai ales scǎzand serios in sondaje. Un soc l-a constituit demisia lui Oskar Lafontaine din functia de ministru de Finante si concomitent din SPD (al cǎrui presedinte era). O decizie cel putin ciudatǎ avand in vedere faptul cǎ SPD ajunsese in sfarsit la guvernare, dupǎ 16 ani de opozitie. El explicǎ totusi aceastǎ decizie in cartea sa "Mein Herz schlägt links" ("nima mea bate in stanga").

Compromiterea CDU ca urmare a scandalului banilor negri a mai ameliorat insǎ pozitia SPD, care a reusit sǎ castige si in 2002.

In ce priveste numǎrul de membri, SPD depǎseste destul de clar CDU/CSU: 875.000 in 1947, 650.000 in 1951, 590.000 in 1955, 710.000 in 1965, 1.000.000 in 1976, 916.000 in 1985 si 928.000 in 1991.

In august 1945 a apǎrut prima declaratie programaticǎ a SPD, elaboratǎ de un colectiv condus de Kurt Schumacher. Socialismul se opune categoric "caracterului de clasǎ" al nazismului si isi propune "spargerea totalǎ a liniei capitaliste imperialiste si militare". Conducǎtorii SPD considerau atunci cǎ socialismul si democratia sunt indisolubil legate si se conditioneazǎ reciproc. In viziunea lor, democratia era aproape incompatibilǎ cu capitalismul. Democratia poate deveni un principiu de organizare socialǎ doar dacǎ "puterea politicǎ a banului este anihilatǎ prin mǎsuri de socializare".

Un alt obiectiv principal al partidului era "transformarea interioarǎ completǎ si definitivǎ a germanilor intr-un popor al pǎcii". Programul critica insǎ in acelasi timp politica de ocupatie a aliatilor, constatand cǎ granita zonei de ocupatie sovietice se mutase prea la vest si cǎ despǎgubirile de rǎzboi erau prea mari, ceea ce inhiba refacerea economicǎ a unei tǎri complet distruse si secǎtuite de rǎzboi. SPD se pronunta impotriva unui stat federal, aceastǎ idee fiind calificatǎ drept separatism, "construirea de state mici" si "balcanizare a spatiului Reich-ului" (SPD nu a renuntat la termenul de Reich, desi pleda pentru o formǎ de stat republicanǎ).

Dupǎ esecul electoral din 1949 a apǎrut un nou program. SPD renunta la orientarea anticapitalistǎ initialǎ si la ideea cǎ democratia si socialismul ar fi indisolubil legate, insistand insǎ in continuare asupra "dreptǎtii sociale".

Partidul isi propune: sǎ lichideze somajul si sǎ creascǎ salariile; un sistem fiscal mai echitabil; stimularea constructiei de locuinte sociale; ajutoare pentru refugiati; o restructurare a sistemului de asigurǎri sociale si a sistemului de pensii; intǎrirea administratiei locale; indepǎrtarea influentei aliatilor; includerea Berlinului in RFG, ca al 12-lea land; modificarea granitei Oder-Neisse; eliberarea prizonierilor de rǎzboi.

Acest program, intitulat "Dürkheimer Punkte", insista de asemenea asupra reunificǎrii rapide a Germaniei.

Partidul Liber Democrat, fara a dispune niciodata de multi aderenti, mari resurse financiare sau deosebita sustinere electorala, este un exemplu clar al pozitiei de partid cu potential de coalitie. In coalitie, s-a aflat la guvernare in perioadele 1949-1956, 1961-1966, 1969-1998, adica 41 de ani (in acest timp, CDU-CSU a guvernat 36 de ani, iar PSD - 20 de ani). Aceste succese au fost gestionate, in ultima perioada, de presedintele partidului Klaus Kinkel; dupa trecerea in opozitie, a fost ales presedinte Wolfgang Gerhardt.

Retinem, din mediul liberal, personalitati precum ministrii Wofgang Mischnick, Walter Scheel si Hans-Dietrich Genscher, si presedintii republicii Theodor Heuss (1949-1959) si Walter Scheel (1974-1979).

La alegerile din 1998, PLD a adunat 6,2% din voturi, iar in 2002 a trecut din nou cu putin pragul electoral de 5%, trimitand 47 de deputati in Bundestag.

Partidul "Verzilor" (Die Grünne) a fost reprezentat in parlament neintrerupt din 1983 pana in 1990. Reuneste protestatari impotriva armei nucleare, grupuri de pacifisti, militanti pentru protectia mediului.

A fost fondat in 1979 la scara federala, an in care a obtinut mandate in mai multe parlamente ale landurilor. La alegerile din 1990, nu a reusit pragul de 5%, dar s-a asociat cu Alianta 90 in cateva landuri est-germane, ceea ce i-a permis obtinerea reprezentarii parlamentare.

In formula "Alianta 90/Verzii", a participat la alegerile din 1994 si 1998; in acest din urma an, au castigat al patrulea loc ca reprezentare parlamentara (inaintea Partidului Liberal Democrat), si a format coalitia guvernamentala impreuna cu PSD. De atunci, vice-cancelar si ministru al afacerilor externe este presedintele partidului, Joschka Fischer.

In prezent, in interiorul formatiunii se confrunta doua tendinte, "realos" - cea pragmatica, reprezentata de Joschka Fischer, si "fundis", a purilor si durilor - reprezentata de ministrul mediului Jürgen Trittin.

Partidul Socialismului Democratic este urmasul fostului Partid Comunist din Germania Democrata. In 1990 a participat la alegerile federale, dar a reusit reprezentarea parlamentara numai in virtutea unei reglementari exceptionale pentru partidele din Germania de Est. In 1994, a participat din nou in Bundestag, gratie a patru mandate direct obtinute in Berlin. Acelasi numar de deputati a trimis in urma alegerilor din 1998, de data aceasta reusind sa treaca pragul de 5% si dobandind statutul de grup parlamentar. Aceste rezultate s-au dovedit a fi fost rezultatul unei sustineri importante in fostul bazin electoral social-democrat interbelic, Prusia.

Intre partidele de extremǎ dreapta germane se remarca NPD (Partidul National Democrat al Germaniei), care a fost interzis in 1951, dar s-a refondat in 1964. Ideologic, partidul s-a remarcat prin protectionism si xenofobie, iar electoral, prin obtinerea a 4,3% voturi la alegerile din 1969. A pierdut reprezentarea parlamentara ulterior, dar a fost intens mediatizat dupa anul 2000. In prezent, face obiectul unor interdictii din partea Bundestag si Bundesrat; procedura initiata de Curtea Constitutionala pentru suspendare a fost abandonata in 2002.

Conform unei statistici intocmita la 31 decembrie 1999, partidele germane declarau urmatoarele adeziuni de membri: PSD - 755.000, UCD - 638.000, UCS - 184.800, PDL - 64.400, Alianta 90/Verzii - 50.300, PDS - 94.000.

La alegerile din 2002, din cele 24 de partide care au participat la scrutin, numai 4 au trecut pragul. Este vorba despre: 1) Partidul Social-Democrat, 2) Uniunea Crestin-Democrata/Crestin-Sociala, 3) Partidul Ecologist si 4) Partidul Liberal. Deoarece legea electorala permite intrarea in Bundestag a celor care obtin majoritatea absoluta intr-o circumscriptie electorala, postcomunistii trimit 2 deputati in parlamentul federal. In categoria formatiunilor mici intra si cele trei partide extremiste de dreapta, Partidul National-Democrat, Uniunea Populara Germana si Partidul Republican. Cum era de asteptat, aceste grupari nu au intrat in parlament, asemenea celor de extrema stanga, ca de exemplu Partidul Comunist German.

Partidul Social Democrat (SPD), al cancelarului Gerhard Scröder, si Partidul Ecologist (Verzii), al ministrului german de Externe, Joschka Fisher, au ramas la putere, dar cu o majoritate semnificativ redusa. Cancelarul Schröder si social-democratii sai au suferit pierderi grele si coalitia a reusit sa ramana in frunte doar datorita rezultatelor foarte bune inregistrate de Verzi, cu care au impreuna 306 mandate in Bundestag. Potentialul aliat al crestin-democratilor din CDU, Partidul Liber-Democrat (FDP) a obtinut doar 47 de mandate.

Potrivit rezultatelor oficiale ale alegerilor generale anticipate din Germania din 2006, crestin-democratii, condusi de Angela Merkel, au obtinut 35,2% din voturile exprimate, fata de cele 34,3 procente ale social-democratilor condusi de cancelarul Gerhard Schroeder. In urma unor tratatvien indelungate, guvernul s-a constituit sub presedintia Angelei Merkel, cu un numar egal de ministere crestin-democrate si social-democrate.