Organizatia Internationala a Muncii

Lectia 3

Uniunea Europeana si rolul sau in evolutia dreptului international al muncii: repere istorice, institutii cu competente in adoptarea normelor comunitare,

caracteristici ale dreptului comunitar

CONCEPTE CHEIE:

Uniunea Europeana istoric si perspective

Romania si Uniunea Europeana

Institutii comunitare cu atributii in elaborarea legislatiei sociale

Raportul institutii comunitare-institutii nationale si regionale

Caracteristici ale dreptului comunitar

I. INSTITUTIILE, IZVOARELE SI CARACTERISTICILE DREPTULUI COMUNITAR

1. Uniunea Europeana - repere istorice

-declaratia din 9 mai l950 a lui Robert Schuman,

-tratatele de la Roma din 25 martie l957

-etape ale extinderii

-perspective

-Romania si Uniunea Europeana

Institutiile Uniunii Europene

A. COMISIA EUROPEANA

Comisia vegheaza la corecta aplicare a dispozitiilor tratatelor comunitare, ca si a deciziilor luate de institutiile Comunitatii. In cazurile privind nerespectarea obligatiilor asumate, Comisia va ancheta in calitate de organism impartial, se va pronunta in mod obiectiv si va prezenta statului incriminat, sub controlul Curtii de Justitie, masurile necesare pentru regularizarea situatiei sale.

Competentele Comisiei in aceasta calitate pot fi grupate, astfel:

- Stabilirea dispozitiilor de aplicare a anumitor dispozitii ale tratatului sau actelor adoptate de catre Consiliu.

- Aplicarea reglementarilor tratatelor la cazuri particulare.

- Asigurarea gestiunii clauzelor de salvgardare a tratatelor.

- Gestionarea fondurilor comunitare

B. Consiliul si Consiliul european

Consiliul este organul principal de decizie al Uniunii Europene si autoritatea normativa ultima. El reuneste reprezentantii guvernelor statelor membre si are caracteristicile unui organism supranational si interguvernamental ce se reflecta in compunerea sa, precum si in procedurile sale de lucru.

In decembrie 1974, la Paris, sefii de stat sau, dupa caz, de guvern au luat decizia de principiu de a se alege Parlamentul European prin sufragiu universal, precum si decizia de a se reuni periodic in Consiliul European, impreuna cu ministrii afacerilor externe ca si cu reprezentantii Comisiei (presedintele sau si unul din vicepresedinti). Existenta Consiliului European a fost consacrata juridic in Actul Unic European.

C. Parlamentul European

Parlamentul European este ales, din 1979, prin sufragiu universal si direct, la fiecare cinci ani, in toate statele membre.

1. Rolul si functionarea Parlamentului European

2. Atributiile bugetare ale Parlamentului European

3. Atributiile legislative ale Parlamentului European

D. Curtea de Justitie

Curtea de Justitie are ca raspundere principala, esentiala sa asigure respectul dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor comunitare (Art.164, Tratatul CEE), ca si ale actelor normative adoptate de catre institutiile comunitare.

Competenta jurisdictionala conferita Curtii de catre tratatele comunitare cuprinde:

A) Actiuni impotriva statelor membre

1) Actiuni ale statelor membre impotriva statelor membre

2) Actiuni ale institutiilor comunitare impotriva statelor membre

B) Actiuni impotriva institutiilor comunitare

1) Actiuni privind legalitatea

2) Jurisdictia plena

E. Comitetul Economic si Social

Articolele 193-198 ale Tratatului de la Roma au instituit Comitetul Economic si Social, cu rol consultativ.

El asigura o reprezentare institutionala a diverselor categorii ale vietii economice si sociale: patroni si muncitori, ca si reprezentanti ai celor ce-si desfasoara activitatea in agricultura, transporturi, comert, mestesugari, profesiuni liberale, conducatori de intreprinderi mici si mijlocii.

3. Raportul: institutii comunitare - institutii nationale si regionale

Principiul subsidiaritatii este legat de principiul proportionalitatii si necesitatii potrivit caruia actiunea Uniunii nu trebuie sa exceada fata de ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor stabilite in tratatele comunitare.

Pentru domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva Uniunea nu intervine, respectand principiul subsidiaritatii, decat daca si in masura in care obiectivele de actiune avute in vedere nu pot fi realizate in mod suficient de catre statele membre si pot fi deci, tinand seama de dimensiunile sau efectele actiunii in cauza, mai bine realizate la nivel comunitar.

4. Caracteristici ale dreptului comunitar

A. Izvoare de drept comunitar

1. Dreptul comunitar originar

Cele trei tratate ce au constituit comunitatile, inclusiv anexele si protocoalele care li s-au adaugat, cu modificarile si completarile ulterioare prin tratatele de la Maastricht, Amsterdam si Nisa, reprezinta dreptul care a fost creat direct de catre statele membre, expresia folosita pentru a-l desemna fiind aceea de drept comunitar originar.

2. Dreptul comunitar derivat

Al doilea izvor important de drept comunitar il constituie dreptul comunitar derivat si anume acela creat de institutiile comunitare pe baza tratatelor.

a) Regulamentele

Regulamentele sunt acte generale, obligatorii in toate elementele lor si direct aplicabile in ordinea juridica interna a statelor membre. Ele sunt obligatorii nu numai pentru state, dar si pentru institutii sau intreprinderi si sunt creatoare de drepturi subiective in folosul indivizilor.

b) Directivele

Directiva obliga statele sa se conformeze unui anume obiectiv, dar lasandu-le libertatea alegerii mijloacelor menite sa-i asigure realizarea,   intr-un rastimp determinat.

c) Deciziile

Ca si regulamentele, deciziile au un caracter obligatoriu in ceea ce priveste toate elementele lor. Ele sunt adoptate de Comisie sau Consiliu si sunt direct aplicabile.

Deciziile au insa un caracter individual si, spre deosebire de regulamente, nu obliga in principiu decat pe destinatarul lor.

Deciziile au mai fost numite si 'acte administrative' ale Uniunii Europene pentru ca adoptarea lor corespunde situatiilor in care administratiile nationale stabilesc in mod obligatoriu pentru cetateni - adoptand un act administrativ - conditiile de aplicare a unei legi la un caz particular.

Printr-o astfel de decizie, institutiile comunitare pot cere unei tari membre sau unui cetatean sa actioneze sau sa nu actioneze, conferindu-le drepturi sau impunandu-le obligatii.

d) Declaratiile si rezolutiile

Sunt instrumente juridice de importanta minora care sunt in general adoptate in cadrul Consiliului pentru a se manifesta o intentie intr-un domeniu determinat. Ele nu sunt mentionate in Tratat.

e) Recomandari si avize

3. Principiile generale ale dreptului

Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar sunt principiile generale ale dreptului. Este vorba de norme care reflecta conceptiile esentiale ale dreptului si justitiei carora li se supune orice ordine juridica.

a) Proportionalitatea

b) Egalitatea

c) Securitatea juridica

d) Drepturi procedurale

B. Caracteristici ale sistemului juridic comunitar

1) Legalitatea actelor institutiilor comunitare

Tratatele comunitare stabilesc principiul in baza caruia actele institutiilor trebuie sa fie conforme dispozitiilor tratatelor.

2. Sistemul de protectie juridica

Ordinea juridica a Uniunii constituie, in acelasi timp, un sistem coerent de protectie juridica atunci cand dreptul comunitar este contestat sau cand sunt probleme legate de aplicarea sa.

3) Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul national

Raporturile dintre dreptul comunitar si dreptul national se caracterizeaza mai intai prin faptul ca ele sunt de cooperare si de completare mutuala.

a) Aplicabilitatea imediata si efectul direct al dreptului comunitar

Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar inseamna ca acesta confera in mod direct drepturi si impune direct obligatii nu numai institutiilor comunitare si statelor membre, dar, totodata, si cetatenilor Comunitatii.

b) Suprematia

Dreptul comunitar creat in virtutea puterilor prevazute de tratate, are intaietate asupra oricaror dispozitii contrare lui apartinand ordinii juridice a statelor membre.

Lectia 4

Libera circulatie a persoanelor si a fortei de munca: dreptul de intrare si rezidenta; liberul acces la angajare si egalitatea de tratament; dreptul de a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa desfasurarea unei activitati salariate; limitare pe motive de ordine publica, securitate publica si sanatate publica

CONCEPTE CHEIE:

Domeniu de aplicare

Continut material institutii competente

Libertatea de stabilire si cea de a presta servicii

I. LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR SI A FORTEI DE MUNCA

Libera circulatie a muncitorilor se defineste prin dreptul de a raspunde la oferte privind locuri de munca, de a se deplasa in acest scop pe teritoriul statelor membre, de a ramane pe teritoriul statelor membre pentru a desfasura o activitate, precum si de a ramane pe teritoriul unuia din acestea dupa ce o persoana a desfasurat o activitate (art.48 par.3).

Curtea de Justitie a marcat, la randul sau, importanta acestui principiu subliniind ca articolul 48 este direct aplicabil in sistemele juridice din fiecare stat membru facand inaplicabila orice dispozitie juridica nationala contrara (Comisie c. Republica Franceza, cazul nr.167/73).

Legislatie derivata

a) Directiva 68/36o privind drepturile de intrare si resedinta;

b) Regulamentul nr.1612/68 privind accesul la conditiile de angajare;

c) Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa angajarea in acel stat;

d) Directiva 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulatii pe motiv de ordine publica, securitate publica sau sanatate publica.

e) Directiva 2004/38 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 si de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,90/365/CEE si 93/96/CEE

A. DOMENIU DE APLICARE

In principiu, numai lucratorii din statele membre au libertatea de a circula in cadrul Comunitatii, dar fiecare stat membru stabileste, conform propriei legislatii, cine ii sunt cetatenii, ca si modalitatile de pierdere si dobandire a cetateniei.

Membrilor familiei lucratorului care se deplaseaza li se asigura, de asemenea, dreptul de intrare si sedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.

B. CONTINUTUL MATERIAL

1. Dreptul de intrare si de sedere

Dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru pe baza unei carti de identitate valabile sau a unui pasaport valabil, precum si necesitatea de a nu se impune cetatenilor Uniunii nici o viza de intrare sau formalitate echivalenta (art.5(1)).

dreptul de sedere in statul membru gazda pentru o perioada de cel mult trei luni

dreptul de sedere pentru o perioada mai mare de trei luni (conditii in care se acorda)

2. Liberul acces la angajare si egalitatea de tratament

Dreptul de a raspunde la oferte de munca efectiv facute este consacrat de Regulamentul Nr.16l2/68.

Titlul I (art.1-6) instituie libertatea in procesul angajarii. Astfel, orice cetatean al unui stat membru are dreptul sa desfasoare o activitate, ca persoana angajata, pe teritoriul unui alt stat membru, in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat (art.1).

Titlul II al Regulamentului Nr. 16l2/68 (art.7-9) contine dispozitii privind angajarea si egalitatea de tratament. Acestea se refera la :

a) Conditiile de munca

b) Avantajele sociale si in legatura cu taxele

c) Accesul in scolile de pregatire profesionala sau in casele de pensionari

d) Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare si management

e) Locuinte

proprietatea locuintei necesare (art.9).

Prin dispozitiile incluse in Titlul II al Regulamentului 1612/68 si care se adauga celor din Tratatul CEE (art.7,48,52 si 59), se desfiinteaza orice discriminare bazata pe cetatenie intre lucratorii statelor membre.

Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68 (art.10-12) contine dispozitii privind membrii de familie ai lucratorului migrant referitoare la:

a) Rezidenta

b) Angajare

c) Accesul copiilor la cursurile de pregatire profesionala si ucenicie

3. Dreptul de a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa desfasurarea unei activitati salariate in acel stat

Directiva 2004/38 cuprinde in cadrul Capitolului IV dispozitii referitoare la dreptul de sedere permanenta. Regula generala pe care ea o introduce pentru cetatenii Uniunii Europene si membrii familiilor lor este aceea conform careia cetatenii Uniunii care si-au avut resedinta legala in statul membru gazda pe o perioada neintrerupta de cinci ani au dreptul de sedere permanenta in statul respectiv (art. 16 alin.1

Dreptul de sedere permanenta in statul membru gazda se acorda inaintea incheierii unei perioade neintrerupte de cinci ani de sedere in anumite conditii (a se retine aceste conditii).

4. Angajarea in administratia publica

Conform art. 48(4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrange accesul la locurile de munca din domeniul administratiei publice pe temeiul cetateniei lucratorului.

Restrictii ale dreptului de intrare si dreptului de sedere pe motive de ordine publica, securitate publica si sanatate publica

Articolele 48(3) si 56 ale Tratatului CEE prevad posibilitatea limitarii liberei circulatii a lucratorilor.

Directiva 2004/38 stabileste principiile pe baza carora un stat poate refuza intrarea sau rezidenta acelora care, in alte conditii ar fi eligibili, pe temeiul ordinii publice, securitatii publice sau sanatatii publice. In al doilea rand, ea stabileste o serie de garantii procedurale care trebuie sa fie respectate de autoritatile competente atunci cand se pune problema excluderii unor straini pe baza unuia din motivele amintite.

C. INSTITUTII COMPETENTE

Autoritatea competenta in domeniul liberei circulatii a lucratorilor este Consiliul. Acesta, conform art.49 al Tratatului C.E.E., astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, respectand o anume procedura (stabilita in art.189 B si dupa consultatea Comitetului Economic si Social), dispune, prin directive si regulamente, masurile necesare in vederea realizarii liberei circulatii.

Prin adoptarea Deciziei Comisiei nr 2003/8/CE din 23 decembrie 2002 referitoare la punerea in aplicare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului in ceea priveste compensarea ofertelor si cererilor de locuri de munca, s-a urmarit intarirea retelei de servicii de ocupare europene, cunoscute sub acronimul EURES (EURopean Employment Services), instituita prin Decizia nr. 93/569/CEE (decizie abrogata prin noul act comunitar).

D. LIBERTATEA DE STABILIRE SI CEA DE A PRESTA SERVICII

Libertatile oferite lucratorilor conform art. 48 al Tratatului CEE au fost asigurate si celor ce desfasoara o activitate independenta sub forma unui drept de stabilire (art.52-58) si a dreptului de a presta servicii (art.59-66).

Dreptul de stabilire este dreptul de instalare intr-un alt stat membru, in mod permanent sau semipermanent, ca persoana individuala, ca partener sau companie pentru a desfasura o anumita activitate.

Dreptul de a presta servicii inseamna asigurarea de servicii intr-un stat de catre o persoana stabilita in alt stat. In acest caz, nu este necesar a rezida, chiar temporar, in statul in care serviciul este prestat.

Dreptul de stabilire prevazut in tratatele comunitare este de aplicabilitate directa.

Regimul juridic al libertatii de prestari servicii si de stabilire este detaliat in Directiva 2004/38.

Lectia 5

Legislatie romana de armonizare cu dreptul comunitar in materia liberei circulatie a persoanelor si a fortei de munca

CONCEPTE CHEIE:

OUG. Nr. 102

Intrarea, sederea pe/de pe teritoriul Romaniei a cetatenilor Uniunii Europene, precum si a membrilor familiilor lor

Restrangerea dreptului la libera circulatie pe teritoriul Romaniei, a cetatenilor Uniunii Europene si a membrilor familiilor lor

Directiva 38/2004 a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulatie si sedere a cetatenilor Uniunii Europene si membrilor de familie pe teritoriul statelor membre a fost transpusa in dreptul intern prin intermediul Ordonantei de urgenta nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Economic European.

Astfel, la data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cand intra in vigoare aceasta lege, cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene se vor bucura de o serie de drepturi fundamentale privind raporturile lor juridice de munca si de securitate sociala, recunoscute de lege lata intr-o serie de acte comunitare de o deosebita importanta si pe care actul normativ roman le recunoaste la randul sau. Astfel, cetatenii Uniunii Europene, precum si membrii familiilor lor care intra si locuiesc legal in Romania, beneficiaza de o serie de drepturi si libertati, printre care si acela al unui acces neingradit pe piata fortei de munca din Romania, precum si la desfasurarea altor activitati de natura economica, in conditiile legii aplicabile cetatenilor romani (art. 3 lit. e)).

O.U.G. nr. 102/2005 cuprinde prevederi referitoare la aspecte cum sunt:

Intrarea, sederea pe/de pe teritoriul Romaniei a cetatenilor Uniunii Europene, precum si a membrilor familiilor lor

Cetatenii Uniunii Europene beneficiaza de un drept de sedere pentru o perioada de 3 luni de la data intrarii in tara, fara indeplinirea vreunei conditii suplimentare (art.12 alin.(1)).

Cetatenilor Uniunii Europene li se poate acorda un drept de rezidenta, care se acorda, conform art. 13, pentru o sedere de peste 3 luni, daca se afla in una din urmatoarele situatii:

a) desfasoara pe teritoriul Romaniei activitati dependente sau activitati independente, in conditiile legii

b) detin mijloace de intretinere pentru ei si membrii lor de familie cel putin la nivelul venitului minim garantat in Romania si sunt asigurati in sistemul de asigurari sociale de sanatate din Romania

c) sunt inscrisi la o institutie din Romania, acreditata in conditiile legii, avand ca obiect principal de activitate desfasurarea de activitati de invatamant sau de perfectionare a pregatirii profesionale, sunt asigurati in sistemul de asigurari sociale de sanatate din Romania si asigura autoritatile competente, printr-o declaratie pe propria raspundere, ca detin mijloace de intretinere pentru ei si membrii lor de familie, cel putin la nivelul venitului minim garantat in Romania

d) sunt membri de familie ai unui rezident, daca acesta indeplineste una dintre conditiile prevazute la lit. a), b) sau c).

Dreptul de rezidenta are o durata determinata de perioada in care titularul acestuia se afla in mod efectiv in una din situatiile de mai sus.

Avand in vedere aceste consideratii, trebuie precizat ca pentru acordarea dreptului de rezidenta, cetateanul Uniunii Europene depune la formatiunea teritoriala competenta a Autoritatii pentru straini o cerere insotita de documentul national de identitate sau pasaportul valabil, precum si, dupa caz, de o serie de documente, prevazute la art. 15 al O.U.G. 102/2005:

Impotriva refuzului acordarii dreptului de rezidenta se poate face actiune la instanta de contencios administrativ competenta (art. 17 alin.(3)).

Prin exceptie, dreptul de sedere permanenta se acorda, anterior implinirii perioadei continue de 5 ani de sedere, in cazul rezidentilor care,indeplinesc o serie de conditii(de retinut aceste conditii).

In cazul in care cetateanul Uniunii Europene dobandeste dreptul de rezidenta permanenta, membrii de familie ai acestuia, indiferent de cetatenie, au drept de rezidenta permanenta numai daca gospodaresc impreuna cu acesta pe teritoriul Romaniei.

Persoanele care indeplinesc conditiile pentru a beneficia sau pentru a li se acorda, dupa caz, dreptul de rezidenta permanenta, se pot adresa cu o cerere formatiunilor teritoriale competente ale Autoritatii pentru straini, in vederea eliberarii Cartii de sedere permanenta pentru cetatenii Uniunii Europene, respectiv a Permisului de rezidenta permanenta pentru membrii de familie care nu sunt cetateni ai Uniunii Europene.

Restrangerea dreptului la libera circulatie pe teritoriul Romaniei, a cetatenilor Uniunii Europene si a membrilor familiilor lor

Autoritatile romane pot restrange exercitarea dreptului la libera circulatie pe teritoriul Romaniei de catre cetatenii Uniunii Europene sau de catre membrii de familie ai acestora numai din ratiuni de ordine publica, securitate nationalaori sanatate publica (art. 25, O.U.G. nr. 102/2005)

Modalitatile prin care se poate restrange exercitiul liberei circulatii pe teritoriul Romaniei a cetatenilor Uniunii Europene si a membrilor familiilor acestora sunt: nepermiterea intrarii pe teritoriul Romaniei, indepartarea de pe teritoriul Romaniei, declararea ca indezirabil si expulzarea. O.U.G. nr. 102/2005 prevede si o serie de dispozitii procedurale privind aplicarea acestor masuri.

Lectia 6

Reglementari comunitare in domeniul muncii si securitatii sociale: egalitatea sexelor. Principiul platii egale pentru munca egala; plata egala pentru munca de valoare egala; principiul egalitatii de tratament intre barbati si femei; principiul tratamentului egal in materia securitatii sociale

CONCEPTE CHEIE:

Plata egala pentru munca egala

Egalitatea de tratament

Discriminare directa si discriminare indirecta

Protectia maternitatii la locurile de munca

Aducerea dovezii in cazurile de discriminare pe baza de sex

Legislatia comunitara si normele romanesti

1. Principiul platii egale pentru munca egala (art. 119, Tratatul CEE)

Articolul 119 instituie principiul platii egale pentru munca egala intre barbati si femei. In intelesul acestui articol, plata 'inseamna salariul minim sau obisnuit, fie in numerar, fie in bunuri, pe care lucratorul il primeste, direct sau indirect, pentru munca sa de la angajatorul sau'.

2. Plata egala pentru munca de valoare egala (Directiva 75/117/CEE)

Asa cum am mai amintit, o importanta legislatie derivata bazata pe articolul 119 al Tratatului a dezvoltat principiul nediscriminarii bazate pe sex.

Astfel este si cazul Directivei 75/117/CEE privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului salarizarii egale intre barbati si femei care, in art.l, stabileste ca principiul egalitatii de remunerare inseamna, pentru aceeasi munca sau pentru munca careia i se atribuie o valoare egala, eliminarea oricarei discriminari bazate pe sex. In particular, atunci cand este folosit un sistem de clasificare profesionala pentru stabilirea remuneratiilor, acest sistem trebuie sa fie bazat pe criterii comune atat pentru barbati cat si pentru femei.

In acest mod, protectia se intinde asupra muncilor de valoare egala si acopera nu numai locurile de munca mixte (cele ocupate atat de barbati cat si de femei).

Articolul 2 cere statelor membre 'sa introduca in sistemele lor juridice nationale acele masuri ce sunt necesare pentru a permite angajatilor care se considera afectati prin neaplicarea principiului platii egale sa-si sustina pretentiile lor printr-un proces judiciar dupa un posibil recurs la alte autoritati competente'.

Articolele 3 si 4 ale Directivei 75/117/CEE impun statelor membre sa aplice egalitatea in lege, regulamente, conventii colective si contracte individuale. Ele prevad totodata nulitatea sau corectia obligatorie a contractelor individuale sau colective, contrare principiului egalitatii.

In sfarsit, art.5 pune in sarcina statelor membre obligatia de a lua masurile necesare pentru a proteja lucratorii contra oricarei concedieri care ar constitui o reactie a angajatorului la o plangere formulata la nivelul intreprinderii sau de o actiune in justitie, urmarind respectarea principiului egalitatii salariilor.

Curtea de Justitie a decis ca lucratorul trebuie sa aiba posibilitatea, in caz de conflict cu patronul, de a sustine in fata unui organism ca munca sa are aceeasi valoare ca si o alta munca, si, in caz afirmativ, de a i se recunoaste drepturile care decurg din tratat si din directiva printr-o decizie obligatorie (cazul Comisie contra Regatului-Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord nr.61/81).

3. Principiul egalitatii de tratament intre barbati si femei (Directiva 76/207CEE)

Directiva 76/207/CEE privind punerea in aplicare a principiului egalitatii de tratament intre barbati si femei in ceea ce priveste accesul la angajare, la formare si promovare profesionala si conditiile de munca stabileste obligatia statelor membre de a insera in legislatiile lor nationale dispozitiile necesare pentru a asigura egalitatea de tratament intre barbati si femei in ceea ce priveste accesul la locurile de munca, formare, promovare profesionala, ca si in ceea ce priveste conditiile de munca.

Directiva 2002/73/CE defineste hartuirea si hartuirea sexuala ca fiind contrare egalitatii de tratament intre barbati si femei. Se subliniaza ca aceste forme de discriminare se manifesta nu numai la locurile de munca, dar, de asemenea, cu ocazia accederii la un loc de munca si la formare profesionala, ca si in cadrul angajarii si al muncii.

4. Principiul tratamentului egal in materia securitatii sociale (Directiva 79/7/CEE)

Directiva 79/7/CEE privind implementarea progresiva a principiului egalitatii de tratament intre barbati si femei in domeniul securitatii sociale a reprezentat extinderea principiului egalitatii de tratament intr-un nou domeniu, cel al securitatii sociale. Ea se aplica lucratorilor, categorie inteleasa in sens larg, si care cuprinde salariati si independenti, bolnavii si accidentatii, somerii involuntari in cautarea unui loc de munca, pensionarii si invalizii.

5. Principiul egalitatii de tratament in regimurile profesionale de securitate sociala (Directiva 86/378/CEE)

Directiva 86/378/CEE privind aplicarea principiului egalitatii de tratament intre barbati si femei in regimurile profesionale de securitate sociala, care este complementara Directivei 79/7, introduce principiul egalitatii de tratament in domeniul sistemului de pensii profesionale, existent pe langa cel legal.

6. Principiul egalitatii de tratament intre barbati si femei care exercita o activitate independenta (Directiva 86/613/CEE)

Directiva 86/613/CEE urmareste sa asigure aplicarea principiului egalitatii de tratament intre barbatii si femeile ce desfasoara o activitate ca independenti sau contribuie la desfasurarea unei astfel de activitati, cu privire la acele aspecte neacoperite de directivele 76/207 si 79/7. Deci, ea este complementara directivelor mentionate.

Directiva se aplica tuturor persoanelor ce desfasoara o activitate profitabila in nume propriu (), inclusiv fermierii si membrii profesiilor liberale si sotiilor(ilor) lor ce nu sunt angajati sau partenerii (art.2).

Statele membre sunt chemate sa ia toate masurile necesare pentru a asigura eliminarea tuturor prevederilor contrare principiului egalitatii de tratament, cu deosebire in ceea ce priveste stabilirea, echipamentul, lansarea sau extinderea unei activitati, facilitatile financiare.

Se cere, de asemenea, introducerea acelor masuri care sunt necesare pentru a permite tuturor persoanelor care se considera afectate prin neaplicarea principiului tratamentului egal in activitatile lor independente sa-si urmareasca cererile lor pe cale judiciara, dupa asigurarea unui recurs la autoritatile competente (art.9).

7. Protectia speciala a lucratoarelor gravide, lauze sau care alapteaza (Directiva 92/85/CEE)

Directiva 92/85/CEE privind punerea in aplicare a masurilor vizand promovarea imbunatatirii securitatii si sanatatii in munca a lucratoarelor gravide, lauze sau care alapteaza prevede protectia femeilor angajate, in curs de calificare sau in perioada de ucenicie si care sunt, in acelasi timp, insarcinate, au nascut recent sau alapteaza si au adus starea lor la cunostinta patronului.

8. Concediul parental (Directiva 96/34/CE)

Directiva 96/34/CE referitoare la acordul cadru privind concediul parental incheiat intre UNICE, CEEP si CES are ca obiectiv transpunerea in practica a acordului cadru incheiat intre organizatiile interprofesionale cu vocatie generala, si anume Uniunea Confederatiilor Industriei si Patronatului din Europa (UNICE), Centrul European al Intreprinderii Publice (CEEP) si Confederatia Europeana a Sindicatelor (CES).

Acordul confera lucratorilor si lucratoarelor un drept individual la concediu parental, ca urmare a nasterii sau adoptiei unui copil pentru a se putea ocupa de acesta timp de cel putin trei luni pana la o varsta determinata ce poate merge pana la 8 ani, ce urmeaza a fi stabilita de statele membre si/sau de partenerii sociali.

9. Aducerea dovezii in cazurile de discriminare pe baza de sex

In temeiul art.4 al directivei, statele membre, conform sistemului lor judiciar, trebuie sa ia masurile necesare pentru ca, atunci cand o persoana se considera lezata prin nerespectarea in cazul sau a principiului egalitatii de tratament si prezinta in fata unei jurisdictii sau alta instanta competenta fapte care permit prezumarea existentei unei discriminari directe sau indirecte, incumba partii parate sa dovedeasca ca nu a existat o violare a principiului egalitatii de tratament.

10. Tratamentul egal intre persoane indiferent de originea etnica sau rasiala

Directiva Consiliului 2000/43/EC privind implementarea principiului tratamentului egal intre persoane indiferent de originea etnica sau rasiala are in vedere eliminarea discriminarii directe (cand o persoana este tratata mai putin favorabil decat alta, a fost sau va fi tratata astfel in situatii comparabile, pe motivul originii etnice sau rasiale) sau a celei indirecte (cand o prevedere, un criteriu sau o practica aparent neutre ar pune persoane de o anumita origine etnica sau rasiala in dezavantaj, in comparatie cu alte persoane).

11. Cadrul general in favoarea egalitatii de tratament in domeniul ocuparii si al muncii

Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 privind crearea unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in domeniul ocuparii si al muncii. Cadrul general pe care Directiva 2000/78/CE il stabileste este conceput ca instituind standarde minimale, ceea ce da posibilitatea statelor membre sa adopte sau sa mentina dispozitiile mai favorabile.

NOTA: masteranzii trebuie sa cunoasca legislatia romana prin care au fost transpuse in dreptul intern normele comunitare

Lectia 7

Legislatie romana de armonizare cu dreptul comunitar in materia egalitatii sexelor si a discriminarii

CONCEPTE CHEIE:

Nediscriminare si egalitate de sanse la locul de munca

OG nr. 137

Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii

Legea nr.202/19 aprilie 2002

Agentia Nationala pentru Egalitatea de Sanse intre Femei si Barbati (ANES)

Codul muncii enumera (art.5) ca principiu fundamental al dreptului muncii principiul egalitatii de tratament fata de toti salariatii si angajatorii.

Prevederile cu valoare de principiu ale Codului muncii sunt insa tratate pe larg in Ordonanta Guvernului nr. 137/31 august 2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare Actul legislativ contine importante definitii ale notiunilor de discriminare, hartuire si victimizare.

Sectiunea I a Capitolului II, intitulata 'Egalitatea in activitatea economica si in materie de angajare si profesie', enumera o serie de fapte considerate a fi contraventii sanctionate cu amenda ce se poate aplica si persoanelor juridice si care sunt constatate de catre Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii.

Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, infiintat prin ordonanta, este autoritatea nationala care investigheaza si sanctioneaza faptele sau actele de discriminare prevazute in textul acesteia.

In vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii isi exercita atributiile in domenii cum sunt: prevenirea faptelor de discriminare, medierea, investigarea, constatarea si sanctionarea acestora, monitorizarea cazurilor de discriminare, acordarea de asistenta de specialitate victimelor discriminarii.

Legea nr.202/19 aprilie 2002 privind egalitatea de sanse intre femei si barbati[i], vizeaza armonizarea legislatiei interne cu normele comunitare referitoare la promovarea egalitatii de sanse intre femei si barbati.

Preluand prevederile esentiale din normele comunitare, Legea nr. 202/2002, reglementeaza masurile de promovare a egalitatii de sanse intre femei si barbati, interzice discriminarea directa si indirecta dupa criteriul de sex in domeniile muncii, educatiei, sanatatii, culturii si informarii, participarii la decizie, instituie modalitatile de rezolvare a sesizarilor, reclamatiilor sau plangerilor privind discriminarea si desemneaza autoritatile publice responsabile cu aplicarea legii.

Titlul II al legii contine prevederi privind la egalitatea de sanse si tratament intre femei si barbati in domeniul in domeniul muncii, intelegandu-se ca in relatiile de munca ea se refera, conform art. 7 alin. (1), la:

a) alegerea ori exercitarea libera a unei profesii sau activitati;

b) angajare in toate posturile sau locurile de munca vacante si la toate nivelurile ierarhiei profesionale

c) venituri egale pentru munca egala;

d) informare si consiliere profesionala, programe de initiere, calificare, perfectionare, specializare si recalificare profesionala;

e) promovare la orice nivel ierarhic si profesional

f)  conditii de munca ce respecta normele de sanatate si securitate in munca, conform prevederilor legislatiei in vigoare

g) beneficii, altele decat cele de natura salariala, precum si la securitate sociala;

h) organizatii patronale si organisme profesionale, precum si la beneficiile acordate de acestea.

O serie de practici care dezavantajeaza persoanele de un anumit sex sunt interzise a fi utilizate de catre angajator, in legatura cu relatiile de munca. Aceste practici sunt enumerate la alin. (1) al articolului 9 si se refera la

a) anuntarea, organizarea concursurilor sau examenelor si selectia candidatilor pentru ocuparea posturilor vacante din sectorul public sau privat;

b) incheierea, suspendarea, modificarea si sau incetarea raportului juridic de munca ori de serviciu

c) stabilirea sau modificarea atributiilor din fisa postului;

d) stabilirea remuneratiei;

e) beneficii, altele decat cele de natura salariala, precum si la securitate sociala

f)  informare si consiliere profesionala, programe de initiere, calificare, perfectionare, specializare si recalificare profesionala;

g) evaluarea performantelor individuale;

h) promovarea profesionala;

i)  aplicarea masurilor disciplinare;

j)  dreptul de aderare la sindicat si accesul la facilitatile acordate de acesta

k) orice alte conditii de prestare a muncii, potrivit legislatiei in vigoare.

Prin Legea nr. 202/2002 a fost infiintata Agentia Nationala pentru Egalitatea de Sanse intre Femei si Barbati (ANES), ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, care, printre alte atributii, primeste reclamatii/plangeri privind incalcarea dispozitiilor normative referitoare la principiul egalitatii de sanse si tratament intre femei si barbati si al discriminarii dupa criteriul de sex, de la persoane fizice, persoane juridice, institutii publice si private (art. 24).

Astfel, angajatii au dreptul ca in cazul in care se considera discriminati dupa criteriul de sex sa formuleze sesizari/reclamatii catre angajator sau impotriva lui, daca acesta este direct implicat, si sa solicite sprijinul organizatiei sindicale sau al reprezentantilor salariatilor din unitate pentru rezolvarea situatiei la locul de munca.

In cazul in care aceasta sesizare-reclamatie nu a fost rezolvata la nivelul angajatorului, prin mediere, persoana angajata care prezinta elemente de fapt ce conduc la prezumtia existentei unei discriminari directe sau indirecte dupa criteriul de sex in domeniul muncii are dreptul sa transmita sesizarea/reclamatia atat Agentiei Nationale pentru Egalitatea de Sanse intre Femei si Barbati, cat si sa introduca cerere catre instanta judecatoreasca competenta, la sectiile specializate pentru conflicte de munca ori de asigurari sociale in a caror raza teritoriala de competenta isi desfasoara activitatea angajatorul sau faptuitorul ori, dupa caz, la instanta de contencios administrativ, dar nu mai tarziu de un an de la data savarsirii faptei (art. 43 alin.(1) si(2)).

In textul legii nr. 202/2002 s-au integrat prevederile Directivei Consiliului 97/80/CE privind aducerea dovezii in cazurile de discriminare bazata pe sex. Directiva 97/80/CE a luat in considerare opinia Curtii Europene de Justitie conform careia stabilirea unor reguli privind sarcina probei se impune atunci cand exista o aparenta de discriminare si ca, in cazurile in care aceasta situatie se confirma, punerea in aplicare efectiva a principiului egalitatii de tratament necesita ca sarcina probei sa revina partii parate.

Lectia 8

Reglementarea conditiilor de munca in dreptul comunitar: securitatea si sanatatea la locul de munca; salariile si timpul de munca; relatiile profesionale

CONCEPTE CHEIE:

Directiva Consiliului 89/391/CEE din 12 VI 1989 privind introducerea de masuri de incurajare a imbunatatirilor in domeniul securitatii si sanatatii lucratorilor in munca- principii generale de prevenire.

Legea securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006

detasarea lucratorilor efectuata in cadrul unei prestari de servicii

acordurile-cadru asupra muncii cu timp partial si asupra muncii cu durata determinata

obligatia patronului de a informa lucratorul asupra conditiilor aplicabile contractului sau raportului de munca

comitetul european de intreprindere

SECURITATEA SI SANATATEA LA LOCUL DE MUNCA

Cel mai important act normativ comunitar este Ea constituie documentul-cadru in ceea ce priveste securitatea si sanatatea in munca.

Obiectivul acestei directive este acela de a imbunatati sanatatea si securitatea lucratorilor, la locurile lor de munca, in toate sectoarele de activitate, private sau publice (cu exceptia anumitor activitati specifice din cadrul functiei publice, cum ar fi fortele armate, politia sau protectia civila).

In acest scop ea cuprinde principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale si la protectia securitatii si sanatatii, eliminarea factorilor de risc si accident, informarea, consultarea, participarea echilibrata potrivit legislatiilor si/sau practicilor nationale, formarea lucratorilor si a reprezentantilor acestora, precum si linii generale pentru transpunerea in practica a principiilor mentionate.

Ea impune patronului sa faca o evaluare a riscurilor ce ar putea afecta sanatatea si securitatea la locul de munca, sa isi ia toate asigurarile ca angajatii sunt bine informati si instruiti corespunzator, cu privire la problemele de sanatate si securitate. Angajatorii trebuie sa concretizeze masurile prevazute de directiva, luand in considerare urmatoarele principii generale de prevenire:

a) evitarea riscurilor;

b) evaluarea riscurilor care nu pot sa fie evitate;

c) combaterea riscurilor la sursa;

d) adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste proiectarea posturilor de munca, precum si alegerea echipamentelor de munca si a metodelor de munca si de productie, in vederea atenuarii, cu precadere, a muncii monotone si a muncii repetitive si a reducerii efectelor acestora asupra sanatatii;

e) luarea in considerare a starii evolutiei tehnicii;

f)  inlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai putin periculos;

g) planificarea prevenirii avand in vedere un ansamblu coerent care integreaza in cadrul prevenirii tehnica, organizarea muncii, conditiile de munca, relatiile sociale si influenta factorilor de mediu ai muncii;

h) adoptarea masurilor de protectie colectiva cu prioritate fata de masurile de protectie individuala;

i)  aducerea instructiunilor corespunzatoare la cunostinta lucratorilor.

Directiva include prevederi corespunzatoare in privinta serviciilor de protectie si prevenire, supravegherii sanatatii si participarii angajatilor la rezolvarea problemelor de sanatate si securitate la locul de munca.

Patronii trebuie sa-i consulte pe lucratori si/sau pe reprezentantii acestora si sa le permita participarea in cadrul tuturor problemelor ce privesc securitatea si sanatatea in munca (art.11).

Aceasta presupune:

-consultarea lucratorilor;

-dreptul lucratorilor si/sau al reprezentantilor acestora de a face propuneri;

-participarea echilibrata in conformitate cu legislatiile si/sau practicile nationale.

Totodata, Directiva-cadru nr. 89/391/CEE, prin articolul 16 paragraful 1, a constituit baza pentru adoptarea a unui numar de 19 directive specifice care acopera problematica sanatatii in domenii particulare. Astfel, doua dintre ele cuprind norme specifice privind exigentele minime de sanatate si securitate ce trebuie indeplinite la locul de munca si in privinta instalatiilor intrebuintate. Alte directive individuale detaliaza securitatea muncii pe domenii economice sau in functie de factorii de risc, cum sunt: echipamentul personal de protectie, manipularea greutatilor, lucrul cu ecrane de monitorizare, agentii cancerigeni, agentii biologici, pentru lucratorii din constructii care lucreaza pe santiere temporare sau mobile, in industria extractiva prin foraj, in industria extractiva sub cerul liber sau in subteran sau in industria pescuitului. O directiva specifica se refera la exigentele minime de dotare a locurilor de munca cu panouri de avertizare privind sanatatea si/sau securitatea, iar o alta, pe care am mentionat-o anterior, la introducerea de masuri vizand imbunatatirea conditiilor de sanatate si securitate la locul de munca pentru femeile ce muncesc si sunt insarcinate, au nascut recent sau alapteaza. Aceste directive au fost transpuse sau urmeaza sa fie transpuse in legislatia romana in concretizarea obligatiei de armonizare a legislatiei interne cu cea comunitara.

Directiva-cadru 89/391/CEE a fost transpusa in dreptul intern prin Legea securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006[i]. In cuprinsul ei se preiau din norma comunitara definitiile termenilor specifici, obligatiile angajatorilor si ale lucratorilor, precum si aspectele legate de informarea, consultarea si participarea lucratorilor la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea si sanatate in munca.

Totodata, Comitetele de securitate si sanatate in munca, instituite prin Ordinul nr.187/1998 al ministrului muncii si solidaritatii sociale, si confirmate prin Codul muncii (art.179-181), sunt acum in masura sa contribuie la aplicarea noilor standarde in materie.

De asemenea, deja un numar important din directivele specifice isi gasesc echivalent in legislatia romaneasca.

SALARIILE SI TIMPUL DE MUNCA; STATISTICI

Directiva 96/71/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detasarea lucratorilor efectuata in cadrul unei prestari de servicii

Directiva si-a propus stabilirea unui set minimal de reguli imperative de protectie pe care trebuie sa le respecte in tara de primire angajatorii care detaseaza lucratorii in vederea efectuarii unei munci cu titlu temporar pe teritoriul statului in care se presteaza munca. Astfel, conform art. 3 al directivei, statele membre trebuie sa vegheze ca intreprinderile vizate sa garanteze lucratorilor detasati pe teritoriul lor conditiile de munca si ocupare prevazute in dispozitiile legislative, regulamentare sau administrative sau in contracte colective ori decizii arbitrale declarate de aplicare generala in statul in care se desfasoara munca in ceea ce privesc:

a) perioadele maxime de lucru si perioadele minime de odihna;

b) durata minima a concediilor anuale platite;

c) nivelurile salariului minim, inclusiv cele majorate pentru orele suplimentare;

d) conditiile de punere la dispozitie a lucratorilor, in special pentru intreprinderile de intermediere a muncii;

e) securitatea, sanatatea si igiena la locul de munca;

f)  masurile de protectie aplicabile conditiilor de munca si ocupare ale femeilor insarcinate, lauze, copiilor si tinerilor;

g) egalitatea de tratament intre barbati si femei, ca si alte dispozitii in materia nediscriminarii.

Pentru a se permite valorificarea drepturilor privind conditiile de munca si angajare garantate la articolul 3 al directivei, trebuie sa existe posibilitatea intentarii unei actiuni in justitie in statul membru pe teritoriul caruia lucratorul este detasat, fara a prejudicia, daca este cazul, posibilitatea de a intenta, conform conventiilor internationale existente in materia competentei judiciare o actiune in justitie in alt stat.

Directiva 96/71/CE a transpusa in dreptul intern prin Legea nr.344 /2006 privind detasarea salariatilor in cadrul prestarii de servicii transnationale[i]. Ea priveste intreprinderile, stabilite intr-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spatiului Economic European, care, in cadrul prestarii de servicii transnationale, detaseaza pe teritoriul Romaniei salariati cu care au stabilite raporturi de munca.

Legea romana transpune, la art. 4, in mod corect norma comunitara urmand a se aplica atunci cand intreprinderile sus-mentionate, iau una dintre urmatoarele masuri cu caracter transnational:

a) detasarea unui salariat, pe teritoriul Romaniei, in numele intreprinderii si sub coordonarea acesteia, in cadrul unui contract incheiat intre intreprinderea care face detasarea si beneficiarul prestarii de servicii care isi desfasoara activitatea in Romania, daca exista un raport de munca, pe perioada detasarii, intre salariat si intreprinderea care face detasarea;

b) detasarea unui salariat la o unitate situata pe teritoriul Romaniei sau la o intreprindere care apartine unui grup de intreprinderi, situata pe teritoriul Romaniei, daca exista un raport de munca, pe perioada detasarii, intre salariat si intreprinderea care face detasarea;

c) punerea la dispozitie, a unui salariat de catre o intreprindere de munca temporara sau agentie de plasare, la o intreprindere utilizatoare stabilita sau care isi desfasoara activitatea pe teritoriul Romaniei, daca exista un raport de munca, pe perioada detasarii, intre salariat si intreprinderea de munca temporara sau agentia de plasare.

Cat priveste legea aplicabila, conform art. 6, salariatii detasati pe teritoriul Romaniei, in cadrul prestarii de servicii transnationale, beneficiaza, indiferent de legea aplicabila raportului de munca, de conditiile de munca, stabilite prin legea romana si/sau contractul colectiv de munca la nivel national si de ramura, cu privire la aspectele prevazute la art. 3 al directivei europene.

Inspectia Muncii este institutia care verifica aplicarea prevederilor Legii nr. 344/2006, in vederea respectarii drepturilor salariatilor detasati pe teritoriul Romaniei in cadrul prestarii de servicii transnationale.

In situatia in care, salariatii detasati considera ca le-au fost incalcate drepturile cu privire la conditiile de munca, acestia se pot adresa, in temeiul art. 14, instantelor judecatoresti competente din Romania sau instantelor judecatoresti dintr-un alt stat, potrivit conventiilor internationale existente in materie de competenta judiciara.

Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul-cadru asupra muncii cu timp partial incheiat intre Uniunea Confederatiilor din Industrie si a Angajatorilor din Europa (UNICE), Confederatia Europeana a Sindicatelor (CES) si Centrul European al Intreprinderilor cu Participare Publica (CEEP)

Directiva 97/81/CE este o contributie la strategia generala a ocuparii in spatiul comunitar, care promoveaza formele de lucru flexibile.

Recunoscand diversitatea situatiilor existente in statele membre, precum si faptul ca munca cu timp partial este o caracteristica a ocuparii in anumite sectoare si activitati, acordul-cadru enunta principiile generale si prescriptiile minimale relative la munca cu timp partial. El este concretizarea vointei partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru eliminarea discriminarilor cu privire la lucratorii cu timp partial pe o baza acceptabila pentru angajatori si pentru lucratori.

Acordul-cadru are ca obiect principal asigurarea conditiilor vizand suprimarea discriminarilor la care ar putea fi expusi lucratorii cu timp partial. De asemenea, se urmareste dezvoltarea muncii cu timp partial pe o baza voluntara, ca si organizarea flexibila a timpului de lucru intr-o maniera care sa tina seama de necesitatile angajatorilor si lucratorilor.

Principiul nediscriminarii, introdus prin Clauza nr. 4 a acordului-cadru, solicita, in ceea ce priveste conditiile de angajare, ca lucratorii cu timp partial sa nu fie tratati de o maniera mai putin favorabila decat lucratorii cu norma intreaga pe simplul temei ca ei lucreaza cu timp partial, cu exceptia situatiilor in care acest tratament diferentiat este justificat de ratiuni obiective. Atunci cand este cazul, se aplica principiul pro rata temporis.

Codul muncii roman a reglementat si el, la art. 101-104, contractul individual de munca cu timp partial, in dorinta de a se asigura armonizarea legislatiei interne cu norma comunitara. Astfel, este preluat principiul nediscriminarii salariatilor ce-si desfasoara activitatea in temeiul acestui contract.

Legea romana prevede ca angajatorul poate incadra salariati cu fractiune de norma prin contracte individuale de munca pe durata nedeterminata sau pe durata determinata, denumite contracte individuale de munca cu timp partial (art. 101¹ alin. (1)).

Contractul individual de munca cu timp partial trebuie sa cuprinda, pe langa clauzele specifice oricarui contract individual de munca, si precizari privind durata muncii si repartizarea programului de lucru, conditiile in care se poate modifica programul de lucru, precum si interdictia de a efectua ore suplimentare, cu exceptia cazurilor de forta majora sau pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau inlaturarii consecintelor acestora (art. 102(1)).

Salariatul incadrat cu contract de munca cu timp partial se bucura de drepturile salariatilor cu norma intreaga, in conditiile stabilite de lege si de contractele colective de munca aplicabile.

De asemenea, drepturile salariale, precum si indemnizatia de concediu de odihna de asigurari sociale se stabilesc proportional cu timpul efectiv lucrat.

Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul cadru CES, UNICE si CEEP asupra muncii cu durata determinata

Acordul-cadru enunta principiile generale si prescriptiile minimale relative la munca cu durata determinata, subliniindu-se ca aplicarea lor detaliata trebuie sa ia in considerare realitatile situatiilor specifice nationale, sectoriale si sezoniere. El ilustreaza vointa partenerilor sociali de a stabili un cadru general pentru a asigura egalitatea de tratament pentru lucratorii cu durata determinata protejandu-i contra discriminarii si pentru utilizarea contractelor de munca cu durata determinata pe o baza acceptabila pentru angajatori si lucratori.

Acordul-cadru are ca obiectiv principal ameliorarea calitatii muncii cu durata determinata, asigurandu-se principiul nediscriminarii, precum si stabilirea unui cadru care sa previna abuzul ce rezulta din utilizarea contractelor sau relatiile de munca cu durata determinata succesive.

Angajatorii trebuie sa informeze lucratorii cu durata determinata asupra posturilor vacante in intreprindere pentru a le asigura aceleasi oportunitati ca ale altor lucratori in obtinerea de posturi permanente (Clauza nr.6). In plus, angajatorii trebuie sa faciliteze accesul lucratorilor cu durata determinata la oportunitatile de formare profesionala, de dezvoltare a carierei lor si de mobilitate profesionala.

Codul muncii roman a introdus si el notiunea de contract individual de munca pe durata determinata (art.80-86)[i] Din analiza comparativa a legii romane si a directivei europene rezulta o concluzie pe care o apreciem ca fiind importanta. Si anume, spre deosebire de norma comunitara, Codul muncii limiteaza situatiile in care poate poate fi incheiat un contract individual de munca cu durata determinata. Solutia legislativa aleasa de legea romana este contraproductiva, fiind in masura sa diminueze mobilitatea fortei de munca intr-o piata a muncii afectata de restructurarea economica.

Contractul individual de munca pe durata determinata poate fi prelungit si dupa expirarea termenului initial, cu acordul scris al partilor, numai inauntrul termenului de 24 luni si de cel mult doua ori consecutiv (art. 80 alin.(3)).

Pentru a determina angajatorii sa incheie contracte de munca cu durata nedeterminata si pentru a diminua gradul de precaritate al angajarii, art. 84 al Codului muncii prevede ca la incetarea celui de-al treilea contract individual de munca pe durata determinata succesiv sau la expirarea termenului de 24 de luni, pe postul respectiv va fi angajat un salariat cu contract individual de munca pe durata nedeterminata.

Directiva Parlamentului european si a Consiliului 2003/88/CE

din 4 noiembrie 2003 privind anumite

aspecte ale organizarii timpului de munca

Directiva 2003/88/CE stabileste prescriptii minimale de securitate si sanatate in domeniul organizarii timpului de munca.

Ea reglementeaza perioadele minime de :

repaus zilnic- o perioada minima de repaus de 11 ore consecutive(art.3) ;

timpul de pauza -orice lucrator trebuie sa beneficieze, atunci cand timpul de munca zilnic este mai mare de 6 ore, de un timp de pauza ale carei modalitati, si in special durata si conditiilor de acordare vor fi stabilite prin conventii colective sau acorduri incheiate intre partenerii sociali, sau, in lipsa acestora, prin legislatia nationala (art.4);

repausul saptamanal -in cursul fiecarei perioade de 7 zile, o perioada minima de repaus neintrerupta de 24 ore, carora li se adauga 11 ore de repaus zilnic(art 5). Perioada de referinta prevazuta nu poate depasi 14 zile (art. 16 lit.a);

durata maxima saptamanala de lucru - trebuie limitata prin dispozitii legislative, regulamentare sau administrative sau conventii colective ori acorduri incheiate intre partenerii sociali. Ea nu va depasi 48 de ore, inclusiv orele suplimentare (art.6). Perioada de referinta prevazuta nu poate depasi 4 luni (art. 16 lit.b)

concediul anual -de cel putin 4 saptamani. El nu poate fi inlocuit printr-o indemnizatie financiara, decat in cazul incetarii relatiei de munca.(art.7).

Capitolul 3 al Directivei 2003/88/CE contine dispozitii referitoare la munca de noapte. Astfel, statele membre trebuie sa ia masurile necesare ca timpul normal al lucratorilor de noapte sa nu depaseasca 8 ore in medie pe o perioada de 24 de ore. Perioada de referinta se stabileste prin consultarea partenerilor sociali sau prin conventii ori acorduri colective (art. 16 lit.c).

Lucratorii de noapte beneficiaza de o evaluare gratuita a sanatatii lor, inainte de repartizarea lor la aceasta activitate si apoi la intervale regulate. In plus, lucratorii de noapte care sufera de probleme de sanatate recunoscute, legate de faptul ca acesti lucratori indeplinesc o munca de noapte, vor fi transferati, de fiecare data cand aceasta este posibil, la o munca de zi pentru care sunt apti (art. 9).

Codul muncii roman acopera in mare standardele instituite de Directiva 2003/88/CE. Totusi, legea romana stabileste repausul minim zilnic la 12 ore (fata de 11 ore in directiva comunitara ), iar concediul de odihna la minumum 20 de zile lucratoare ( 4 saptamani in directiva). De asemenea, unele prevederi, referitoare la garantiile pentru munca in perioada nocturna, nu au corespondent inca in legislatia noastra (obligatia angajatorului de a organiza munca in conformitate cu specificul acesteia.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 65 preia prevederile normei comunitare referitoare la durata maxima saptamanala a timpului de lucru.

Astfel, conform alin.(2) al art. 111 al Codului muncii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 65/2005, prin exceptie, durata timpului de munca poate fi prelungita peste 48 de ore pe saptamana, care includ si orele suplimentare, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de o luna calendaristica, sa nu depaseasca 48 ore pe saptamana. Observam ca nu s-a folosit beneficiul normei prevazute la art. 16 lit.b) al Directivei 2003/88/CE, care admite o perioada de referinta de pana la 4 luni.

Tot din norma comunitara sta la baza redactarii alin.2¹ si 2² ale art. 111, introduse prin O.U.G. nr. 65/2005. Astfel, pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, se pot negocia, prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura de activitate aplicabil, perioade de referinta mai mari de o luna, dar care sa nu depaseasca 12 luni.

RELATIILE PROFESIONALE

Directiva Consiliului 91/533/CEE din 14 octombrie 1991 referitoare la obligatia patronului de a informa lucratorul asupra conditiilor aplicabile contractului sau raportului de munca

Directiva stabileste obligatia patronului de a informa pe fiecare angajat in parte, in scris, asupra principalelor conditii de angajare si de lucru, in vederea evitarii incalcarii eventuale a drepturilor acestuia, cat si pentru a asigura o mai mare transparenta pe piata muncii.

Conform art.2 par. 2 al Directivei patronul are obligatia de a informa lucratorul, in termen in cel mult doua luni de la inceperea muncii, asupra cel putin a urmatoarelor elemente ale contractului sau raportului de munca:

a) identitatea partilor,

b) locul de munca sau, in lipsa unui loc de munca fix sau predominant, principiul potrivit caruia lucratorul este incadrat in diverse locuri, precum si sediul sau, dupa caz, domiciliul patronului;

c) I) titulatura, gradul, calitatea sau categoria activitatii profesionale in care lucratorul este incadrat sau

II) caracterizarea sumara a muncii;

d) data inceperii contractului sau raportului de munca;

e) in cazul unui contract sau a unui raport de munca temporar, durata previzibila a contractului sau a raportului de munca;

f)  durata concediului platit la care lucratorul are dreptul sau, daca aceasta indicatie nu este posibila in momentul furnizarii informatiei, modalitatile de atribuire si de determinare a acestui concediu;

g) durata perioadelor de preaviz care vor fi respectate de angajator si de lucrator in cazul incetarii contractului sau raportului de munca sau, daca aceasta indicatie nu este posibila in momentul furnizarii informatiei, modalitatile de determinare a acestor perioade de preaviz;

h) suma de baza initiala, alte elemente constitutive, precum si periodicitatea platii salariului la care are dreptul lucratorul;

i)  durata normala a muncii zilnice sau saptamanale;

j)  dupa caz:

I)   mentionarea contractelor colective si/sau a acordurilor colective care reglementeaza conditiile de munca ale lucratorului, sau

II)      in cazul contractelor colective incheiate in afara intreprinderii de catre organe sau institutii paritare speciale, mentionarea organului competent sau a institutiei paritare competente in cadrul caruia/careia acestea au fost incheiate

Informarea lucratorului se poate face prin trei modalitati: printr-un contract de munca, printr-o scrisoare angajament sau sub forma unuia sau a mai multor documente scrise care sa cuprinda elementele minimale ale informarii (art.3). Atunci cand nici un astfel de document nu a fost inmanat lucratorului patronul va fi obligat sa remita acestuia, in cel mult doua luni de la inceperea muncii, o declaratie scrisa semnata de catre patron si care sa cuprinda cel putin elementele de la art.3, par.2.

Daca lucratorul trebuie sa isi exercite activitatea profesionala in una sau mai multe tari, altele decat statul membru a carui legislatie si/sau practica guverneaza contractul sau raportul de munca, documentul sau documentele prevazute la articolul 3 trebuie sa se afle in posesia lucratorului inainte de plecarea sa si trebuie sa cuprinda, conform art. 4 par.1, cel putin urmatoarele informatii suplimentare:

a) durata muncii exercitata in strainatate;

b) moneda ce serveste la plata salariului;

c) dupa caz, prestatiile in bani si in natura aferente expatrierii;

d) dupa caz, conditiile de repatriere a lucratorului.   

Orice modificare a elementelor prevazute la articolul 2 paragraful 2 si la articolul 4 paragraful 1 trebuie sa faca obiectul unui document scris care urmeaza sa fie remis de catre angajator lucratorului in cel mai scurt timp si in cel mult o luna de la data intrarii in vigoare a modificarii respective.

Totodata, statele membre trebuie sa introduca in ordinea juridica proprie masurile necesare care sa permita oricarui lucrator care se considera lezat de nerespectarea obligatiilor ce decurg din aceasta directiva sa isi valorifice drepturile pe cale judecatoreasca dupa ce a recurs eventual la alte autoritati competente (art. 8 par.1). Totusi, statele membre pot sa prevada ca accesul la aceste cai de recurs sa fie conditionat de instiintarea prealabila a angajatorului de catre lucrator si de absenta unui raspuns din partea angajatorului in termen de 15 zile de la instiintare, formalitate care nu poate fi insa solicitata in cazul lucratorilor expatriati.

Codul muncii roman este in concordanta cu Directiva Comunitatii Europene nr.91/533 din 14 oct.1991 privind obligatia angajatorului de a informa lucratorul asupra conditiilor aplicabile contractului sau relatiei de munca.

Preluand directiva comunitara, Codul muncii prevede, conform art. 17, modificat prin O.U.G. nr. 65 obligatia angajatorului ca, anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca, sa informeze persoana selectata in vederea angajarii ori, dupa caz, salariatul cu privire la clauzele generale pe care intentioneaza sa le inscrie in contract sau sa le modifice.

Legea romana are dispozitii chiar mai favorabile, permise in procesul de armonizare legislativa. Astfel, desi directiva permite exceptarea de la aplicarea sa a anumitor contracte individuale de munca (art.1, pct.2), indeosebi a celor pe o durata scurta (pana la o luna) sau care au un caracter ocazional, Codul muncii nu a consacrat o astfel de exceptie.

De asemenea, conform art. 3 pct.1 din directiva, obligatia de informare a angajatorului se poate realiza pana cel mult doua luni dupa inceperea muncii de catre salariat, in timp ce legea romana impune ca informarea sa se realizeze pana la momentul incheierii acestui contract.

Directiva Consiliului 94/45/CE din 22 septembrie 1994 privind instituirea unui comitet european de intreprindere sau a unei proceduri in intreprinderile de dimensiune comunitara in vederea informarii si consultarii lucratorilor

Directiva a fost adoptata plecandu-se de la realitatea conform careia functionarea pietei interne comunitare presupune un proces de concentrare de intreprinderi, de fuziuni transfrontaliere, de absortii si asocieri si, in consecinta, o transnationalizare a intreprinderilor si grupurilor de intreprinderi. De aceea, pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase a activitatilor economice, trebuie ca intreprinderile si grupurile de intreprinderi care opereaza in mai multe state membre trebuie sa ii informeze si sa ii consulte pe reprezentantii lucratorilor afectati de deciziile lor.

Prin acest act comunitar s-a urmarit ca mecanismele de informare si de consultare a lucratorilor acestor intreprinderi si grupuri de intreprinderi sa cuprinda toate unitatile sau, dupa caz, toate intreprinderile membre ale grupului situate in statele membre, indiferent de faptul ca intreprinderea sau grupul care controleaza intreprinderea isi are conducerea centrala pe teritoriul sau in afara teritoriului statelor membre.

Directiva are drept obiect perfectionarea dreptului lucratorilor la informare si consultare in intreprinderile de dimensiune comunitara (care angajeaza cel putin 1000 de lucratori in statele membre si, in cel putin doua state membre diferite, cel putin 150 de lucratori in fiecare dintre acestea) si in grupurile de intreprinderi de dimensiune comunitara.

In acest scop se instituie un comitet de intreprindere sau o procedura de informare si de consultare a lucratorilor in fiecare intreprindere de dimensiune comunitara si in fiecare grup de intreprinderi de dimensiune comunitara.

Anexa la Directiva nr.94/45/CE stabileste o serie de reguli privind competenta si componenta comitetului european de intreprindere. Printre cele mai importante dintre acestea amintim:

a) competenta comitetului european de intreprindere va fi limitata la informarea si consultarea cu privire la problemele ce privesc ansamblul intreprinderii de dimensiune comunitara sau grupul de intreprinderi de dimensiune comunitara sau cel putin doua unitati sau intreprinderi ale grupului situate in state membre diferite;

b) comitetul european de intreprindere este alcatuit din lucratori ai intreprinderii de dimensiune comunitara sau ai grupului de intreprinderi de dimensiune comunitara alesi sau desemnati de catre reprezentantii lucratorilor sau, in absenta acestora, de catre ansamblul lucratorilor.

c) comitetul european de intreprindere numara cel putin 8 membri si cel mult 80 de membri. Daca dimensiunea sa o justifica, acesta alege din randul membrilor sai un comitet restrans care cuprinde cel mult 3 membri.

d) cu ocazia alegerii sau desemnarii membrilor comitetului european de intreprindere este necesar sa se asigure reprezentarea de cate un membru pentru fiecare stat membru in care intreprinderea de dimensiune comunitara numara una sau mai multe unitati sau in care grupul de intreprinderi de dimensiune comunitara numara intreprinderea care exercita controlul sau una sau mai multe intreprinderi controlate.

Codul muncii roman prevede in mod explicit, la articolul 293, necesitatea transpunerii, pana la data aderarii in Uniunea Europeana, in legislatia nationala a dispozitiilor comunitare privind comitetul european de intreprindere in unitatile de dimensiune comunitara, pe masura aparitiei si dezvoltarii in economie a unor astfel de intreprinderi, precum si pe cele privind detasarea salariatilor in cadrul furnizarii de servicii.

Acest deziderat a fost implinit prin adoptarea Legii nr. 217 din 5 iulie 2005 privind constituirea, organizarea si functionarea comitetului european de intreprindere[i], care va intra in vigoare la data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana si care transpune in legislatia interna Directiva 94/45/CE.

Legea romana preia din directiva europeana definirea notiunilor de intreprindere de dimensiune comunitara, pe cea de grup de intreprinderi de dimensiune comunitara, ca si pe cea de conducere centrala.

Respectand norma comunitara, art. 8 din Legea nr. 217/2005 prevede ca obligatia conducerii centrale situate in Romania de a initia negocieri pentru constituirea comitetului european de intreprindere sau pentru instituirea procedurii de informare si consultare, din oficiu sau la solicitarea scrisa a cel putin 100 de salariati ori, dupa caz, a reprezentantilor acestora din cel putin doua intreprinderi sau filiale, sucursale ori alte sedii secundare situate in cel putin doua state membre diferite.

In vederea constituirii comitetului European de intrepindere sau a instituirii procedurii de informare si consultare a salariatilor, se creeaza un grup special de negociere care are rolul de a stabili cu conducerea centrala din Romania, printr-un acord scris, domeniul de aplicare, componenta, atributiile si durata mandatului comitetului sau comitetelor europene de intreprindere ori modalitatile de aplicare a unuia sau mai multor proceduri de informare si consultare (art 9, 10, Legea nr. 217/2005).

Lectia 9

Norme comunitare privind somajul si politica de ocupare in Uniunea Europeana, precum si cele referitoare la protectia drepturilor salariatilor

CONCEPTE CHEIE:

Comitetul de ocupare

protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatoruluiprotectia tinerilor in munca

concedierile colective

mentinerea drepturilor lucratorilor in cazul transferului intreprinderii

SOMAJ SI OCUPARE

Decizia Consiliului 2000/98/CE din 24 ianuarie 2000 ce instituie comitetul de ocupare

Comitetul de ocupare avand un caracter consultativ, este constituit in vederea promovarii coordonarii, intre statele membre, a politicilor in materie de ocupare si piata fortei de munca, conform Tratatului CEE si avand in vedere competentele institutiilor si organelor Comunitatii.

Camitetul are ca atributii principale (art. 1):

sa urmareasca evolutia situatiei ocuparii si politicilor de ocupare in statele membre ale Comunitatii;

sa formuleze avize, fie la solicitarea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie initiativa, si de a contribui la pregatirea lucrarilor Consiliului.

PROTECTIA LUCRATORILOR

Directiva 80/987/CEE din 20 X 1980 privind

protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului

Directiva nr. 80/987CEE impune constituirea unui Fond de garantare pentru plata creantelor salariale de catre angajatori, si care este inteles ca o concretizare a obligatiei acestora de a-si asigura proprii salariati contra riscului de neplata a sumelor ce le sunt datorate in executarea contractului de munca sau ca urmare a incetarii acestuia.

Directiva se aplica creantelor salariatilor care rezulta din contracte sau raporturi de munca si care exista fata de angajatorii care se afla in stare de insolvabilitate.

Prin aceasta directiva se creeaza garantii prin care, atunci cand angajatorul devine insolvabil, salariile neplatite la momentul respectiv sunt, partial, achitate dintr-un fond de garantare, creat in fiecare stat membru.

Legea nr. 200 din 22 mai 2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de garantare pentru plata creantelor salariale transpune Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislatiilor statelor membre referitoare la protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului.

Legea 200/2006 nu defineste situatia de insolventa a angajatorului. In schimb, ea prevede ca din Fondul de garantare se asigura plata creantelor salariale ce rezulta din contractele individuale de munca si din contractele colective de munca incheiate de salariati cu angajatorii impotriva carora au fost pronuntate hotarari judecatoresti definitive de deschidere a procedurii insolventei si fata de care a fost dispusa masura ridicarii totale sau partiale a dreptului de administrare (art.3).

Directiva 80/987/CEE se aplica, dupa cum a decis Curtea europeana de justitie, in cazul Francovich nr. C-479/93, tuturor lucratorilor salariati ai carei angajatori fac obiectul, conform dreptului national in ceea ce priveste patrimoniul lor, unei proceduri care vizeaza despagubirea colectiva a creditorilor lor. Aceasta speta are o importanta deosebita pentru ca ea a consacrat principiul responsabilitatii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor (neprimirea salariului de catre salariati ca urmare a falimentului angajatorului) printr-o incalcare a dreptului comunitar.

Art. 13 din Legea nr. 200/2006 enumera in mod expres categoriile de creante salariale care se suporta din resursele Fondului de garantare, si anume:

a) salariile restante;

b) compensatiile banesti restante, datorate de angajatori pentru concediul de odihna neefectuat de salariati, dar numai pentru maximum un an de munca;

c) platile compensatorii restante, in cuantumul stabilit in contractul colectiv de munca si/sau in contractul individual de munca, in cazul incetarii raporturilor de munca;

d) compensatiile restante pe care angajatorii au obligatia de a le plati, potrivit contractului colectiv de munca si/sau contractului individual de munca, in cazul accidentelor de munca sau al bolilor profesionale;

e) indemnizatiile restante, pe care angajatorii au obligatia, potrivit legii, de a le plati pe durata intreruperii temporare a activitatii.

Din Fondul de garantare nu se suporta contributiile sociale datorate de angajatorii in stare de insolventa. Directiva 80/987 lasa la latitudinea legislatiilor nationale inserarea unei astfel de prevederi, pe care, iata, legea romana o prevede. Tot norma comunitara mai precizeaza ca neplata contributiilor obligatorii datorate, inainte de data la care a survenit insolvabilitatea, de catre angajator, institutiilor de asigurari din regimurile nationale obligatorii de securitate sociala, nu va prejudia dreptul salariatilor la prestatii din partea acestor institutii de asigurari, in masura in care contributiile salariatilor au fost retinute din remuneratia platita(art.7).

Statele membre au posibilitatea sa limiteze obligatia de plata a institutiilor de garantare. Cand statele membre isi exercita acest drept, acestea specifica durata perioadei pentru care drepturile salariale neachitate urmeaza sa fie platite de catre institutia de garantare. Aceasta insa nu poate fi mai scurta decat perioada care acopera remuneratia pentru ultimele 3 luni ale raportului de muncacare precede si/sau succede datei mentionate la art. 3 al directivei.

Conform art.14 si art. 15 din Legea nr. 200/2006 , suma totala a creantelor salariale suportate din fondul de garantare nu poate depasi cuantumul a 3 salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat, iar creantele se suporta pentru o perioada de 3 luni calendaristice.

Tot legea romana, enumera la art.3 principiile ce stau la baza constituirii, gestionarii si utilizarii Fondului de garantare. Acestea sunt urmatoarele:

a) principiul contributivitatii, conform caruia Fondul de garantare se constituie pe baza contributiilor datorate de angajatori;

b) principiul obligativitatii, potrivit caruia angajatorii au, conform legii, obligatia de a participa la constituirea Fondului de garantare;

c) principiul repartitiei, pe baza caruia fondul realizat se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatorii in stare de insolventa;

d) universalitatea obligatiei d eplata a creantelor salariale, indiferent d eindeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de contrbutie a angajatorilor;

e) Fondul de garantare este independent de resursele gestionate de institutia de administrare;

f) Fondul de garantare nu poate face oblectul masurilor asiguratorii sau al executarii silite.

Cat priveste constituirea Fondului de garantare, acesta are urmatoarele resurse financiare:

a) contributia angajatorilor. Conform art. 7 alin.(1) angajatorii au obligatia de plati lunar o contributie la Fondul de garantare, in cota de 0,25%, aplicata asupra fondului total de salarii brute lunare realizate de salariati[i];

b) venituri reprezentand dobanzi, majorari de intarziere pentru neachitarea in termenul de plata a contributiei la Fondul de garantare, precum si din alte sume provenite din surse admise de lege;

c) sume provenite din recuperarea debitelor create in conditiile Legii nr. 200/2006, altele decat cele provenind din contributiile la Fondul de garantare.

Directiva Consiliului 94/33/CE din 22 iunie 1994 referitoare la protectia tinerilor in munca

Directiva distinge intre 'copil', ca fiind orice tanar care nu a atins varsta de 15 ani sau care face inca obiectul scolarizarii obligatorii impuse de legislatia nationala, 'adolescent', orice tanar in varsta de 15 pana la 18 ani care nu mai face obiectul scolarizarii obligatorii, si 'tanar', oricare persoana in varsta de pana la 28 de ani avand un contract sau un raport de munca definit prin legislatia in vigoare intr-un stat membru si care face obiectul legislatiei in vigoare intr-un stat membru.

Conform acestei directive statele membre ale Uniunii Europene trebuie sa masurile necesare pentru interzicerea muncii copiilor (art.1). Ele trebuie sa vegheze ca varsta minima de angajare sau admitere in munca sa nu fie inferioara varstei la care inceteaza scolarizarea obligatorie impusa de legislatia nationala si, in orice caz, celei de 15 ani.

Incadrarea copiilor in vederea efectuarii unor activitati cu caracter cultural, artistic, sportiv sau publicitar este conditionata de obtinerea unei autorizatii prealabile acordata de autoritatea competenta pentru fiecare caz in parte (art. 5 par.1). In aceasta situatie, muncile trebuie sa fie usoare si pot fi efectuate de catre copii incepand cu varsta de 13 ani pentru un numar limitat de ore pe saptamana si pentru tipuri de munca determinate de legislatia nationala.

Pot fi exceptati de la aplicarea prevederilor directivei copiii in varsta de cel putin 14 ani care lucreaza in cadrul sistemului de formare in alternanta sau de stagiu in intreprindere, in masura in care aceasta munca este prestata in conformitate cu conditiile prescrise de catre autoritatea competenta, precum si copiii in varsta de cel putin 14 ani care efectueaza munci usoare, altele decat cele prevazute la art. 5 par. 1 al directivei.

De asemenea, munca adolescentilor (a tinerilor intre 15 si 18 ani) trebuie sa fie strict reglementata si protejata in conformitate cu conditiile impuse de directiva.

Directiva stabileste, totodata, o serie de obligatii generale ale patronilor menite sa garanteze tinerilor (persoanelor in varsta de pana la 28 de ani) conditii de munca adaptate varstei lor. Tinerii trebuie sa fie protejati impotriva exploatarii economice si impotriva oricarei munci care ar putea sa dauneze securitatii, sanatatii sau dezvoltarii lor fizice, psihologice, morale sau sociale sau care ar putea sa le compromita educatia.

Angajatorii trebuie sa ia masurile necesare pentru protectia securitatii si sanatatii tinerilor pe baza unei evaluari a riscurilor existente pentru tineri si aferente muncii lor.

Sectiunea a III-a a directivei reglementeaza timpul de munca, munca de noapte (interzisa pentru copii si adolescenti, perioadele de repaus (pentru fiecare perioada de 24 de ore, copiii sa beneficieze de cel putin 14 ore consecutive, iar adolescentii de 12 ore consecutive), concediul de odihna (acordat, in masura posibilului, in cadrul vacantelor scolare ale copiilor care fac obiectul scolarizarii obligatorii impuse prin legislatia nationala), precum si munca adolescentilor in caz de forta majora.

Directiva este insotita de o Anexa cuprinzand agenti, procese si activitati care ar putea sa antreneze riscuri specifice pentru tineri.

Desi legislatia romana este, dupa adoptatarea noului Cod al muncii, in general, in concordanta cu prevederile directivei, totusi intr-o viitoare reglementare in materie vor trebui avute in vedere spre a fi transpuse in mod apropriat normele specifice incluse in Sectiunea a III-a referitoare la timpul de munca, munca de noapte si perioada de repaus. Adoptarea unei legi speciale care sa vizeze protectia tinerilor la locul de munca ar fi in masura sa preia in mod sistematic si standardele directivei comunitare ce-si nu-si au inca un corespondent in legislatia interna.

Directiva Consiliului 98/59/CE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la concedierile colective

Prin concedieri colective, se inteleg concedierile efectuate de un angajator pentru unul sau mai multe motive ce nu sunt inerente persoanei lucratorilor, in cazul in care, potrivit alegerii efectuate de statele membre, numarul concedierilor este:

j)  fie, pentru o perioada de 30 de zile:

cel putin egal cu 10 in unitatile care angajeaza in mod obisnuit mai mult de 20 si mai putin de 100 de lucratori;

cel putin egal cu 10% din numarul lucratorilor din unitatile care angajeaza in mod obisnuit cel putin 100, dar nu mai putin de 300 de lucratori;

cel putin egal cu 30 in unitatile care angajeaza in mod obisnuit cel putin 300 de lucratori.

ii) fie, pentru o perioada de 90 de zile, cel putin egal cu 20, oricare ar fi numarul lucratorilor angajati in mod obisnuit in unitatile respective.

Pentru calculul numarului de concedieri este asimilata concedierilor incetarea contractului de munca intervenita la initiativa patronului pentru unul sau mai multe motive care nu sunt inerente persoanei lucratorilor, cu conditia ca aceste concedieri sa fie cel putin in numar de cinci.

Directiva impune obligatia in sarcina patronilor care preconizeaza concedieri colective de a incepe, in timp util, consultari cu reprezentantii lucratorilor pentru analizarea posibilitatilor de atenuare a consecintelor prin recurgerea la masuri sociale insotitoare care vizeaza in special sa sprijine redistribuirea sau reconversia lucratorilor disponibilizati. Pentru aceasta ei trebuie sa furnizeze reprezentantilor lucratorilor o serie de informatii utile privind motivele proiectului de concediere, numarul si categoriile de lucratori care urmeaza sa fie disponibilizati, criteriile preconizate pentru alegerea lucratorilor care urmeaza sa fie disponibilizati etc.

Astfel, pentru a permite reprezentantilor lucratorilor sa formuleze propuneri constructive, angajatorul are obligatia sa le furnizeze in cursul consultarilor orice informatii utile si sa le comunice, in orice caz, in scris ( art.2 par.3):

i)   motivele proiectului de concediere;

ii)      numarul si categoriile de lucratori care urmeaza a fi disponibilizati;

iii)    numarul si categoriile de lucratori angajati in mod obisnuit;

iv)     perioada in cursul careia este preconizata efectuarea concedierilor;

v)       criteriile preconizate pentru alegerea lucratorilor care urmeaza sa fie disponibilizati in masura in care legislatiile si/sau practicile nationale atribuie aceasta competenta angajatorului;

vi)     metoda de calcul preconizata pentru orice eventuala indemnizatie de concediere, alta decat cea care rezulta din legislatiile si/sau practicile nationale.

O sectiune speciala a directivei se refera la procedura de concediere colectiva, in centrul careia sta obligatia patronului de a notifica in scris autoritatii publice competente orice proiect de concediere colectiva.

Statele membre pot totusi sa prevada ca, in cazul unui proiect de concediere colectiva legat de incetarea activitatilor unitatii ca rezultat al unei hotarari judecatoresti, angajatorul nu va fi obligat sa notifice in scris autoritatea publica competenta decat la cererea acesteia.

Concedierile colective al caror proiect a fost notificat autoritatii publice competente devin efective la cel putin 30 de zile de la notificare, fara a aduce atingere dispozitiilor ce guverneaza drepturile individuale in materie de preaviz de concediere (art.4 par.1). Autoritatea publica competenta trebuie sa foloseasca acest termen pentru a cauta solutii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate. Totodata, statele membre pot acorda autoritatii publice competente puteri sporite de prelungire a termenului initial (60 de zile sau mai mult de la notificare).

In sfarsit, articolul 6 solicita statelor membre ca reprezentantii lucratorilor si/sau lucratorii sa dispuna de procedurile administrative si/sau jurisprudentiale in scopul asigurarii respectarii obligatiilor prevazute de Directiva Consiliului 98/59/CE.

In legislatia romana, actul normativ corespondent este Ordonanta Guvernului nr.98/1999, care in procesul de elaborare a luat in considerare directiva europeana.

De asemenea, Codul muncii a reluat (la art. 68) prevederile directivei comunitare.Totusi, trebuie sa observam ca norma europeana considera drept concedieri colective pe cele dispuse de angajator pentru unul sau mai multe motive care nu au legatura cu respectivii salariati (deci pentru cazurile care nu implica vinovatia salariatilor in cauza), pe cand legislatia romana are in vedere doar concedierea salariatilor in temeiul art. 65 alin.(1) din Codul muncii.

De asemenea, reglementarile comunitare se aplica, prin exceptie, si contractelor individuale de munca incheiate pe o durata determinata, daca desfacerea lor intervine inaintea termenelor de incetare a contractelor respective. Codul muncii nu distinge intre diferitele tipuri de contracte individuale demunca, constituind, asadar, o reglementare mai generala si mai favorabila.

Codul muncii prevede o serie de obligatii in sarcina angajatorilor. Astfel, ei trebuie sa puna toate informatiile relevante in legatura cu concedierea colectiva la dispozitia sindicatului sau a reprezentantilor salariatilor, precum si sa initieze consultari cu acestia in vederea evitarii concedierilor colective sau a reducerii numarului de salariati afectati.

Totodata, angajatorii care urmeaza sa efectueze disponibilizari prin concedieri colective au obligatia sa comunice in scris intentia de concediere organizatiilor sindicale ori reprezentantilor salariatilor, cu cel putin 30 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.

Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislatiilor statelor membre relative la mentinerea drepturilor lucratorilor in cazul transferului intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acestora

Directiva este aplicabila oricarui transfer de intreprindere, de unitate sau parte de intreprindere sau unitati catre un alt angajator ce rezulta dintr-o cesiune conventionala sau fuziune.

Ea stabileste o serie de drepturi de care trebuie sa beneficieze in aceste situatii lucratorii, inclusiv informarea si consultarea lor si a reprezentantilor lor.

Astfel, articolul 3 al directivei prevede ca drepturile si obligatiile ce rezulta pentru cedent (persoana fizica sau juridica care pierde calitatea de angajator ca urmare a transferului) dintr-un contract de munca sau relatie de munca existente la data transferului sunt transferate cesionarului (persoana fizica sau juridica care dobandeste calitatea de angajator). Directiva 2001/23 mentioneaza in mod explicit ca ea priveste si relatii de de munca guvernate de un contract de munca cu durata determinata sau interimara (art.2 par.2).

Dupa transfer, cesionarul trebuie sa mentina conditiile de munca convenite printr-o conventie colectiva in aceeasi masura in care acestea au fost stabilite pentru cedent, pana la data rezilierii sau expirarii acelei conventii colective sau intrarii in vigoare sau aplicarii unei alte conventii colective.

Totodata, transferul unei intreprinderi sau al unei parti de intreprindere nu constituie, conform art. 4, prin el insusi un motiv de concediere pentru cedent sau cesionar. Aceasta prevedere nu impiedica licentierile ce pot interveni pentru ratiuni economice, tehnice sau de organizare ce implica schimbari in domeniul ocuparii.

Daca contractul de munca sau relatia de munca sunt reziliate datorita faptului ca transferul antreneaza o modificare substantiala a conditiilor de munca in detrimentul lucratorului, rezilierea contractului de munca sau a relatiei de munca este considerata ca intervenind din initiativa angajatorului.

Capitolul III al directivei detaliaza obligatia de informare si consultare. Astfel, conform art. 7 par. 1, cedentul si cesionarul sunt tinuti sa informeze reprezentantii lucratorilor lor sau pe lucratorii afectati de transfer asupra:

datei fixate sau propuse pentru transfer,

motivul transferului,

consecintele juridice, economice si sociale ale transferului pentru lucratori,

masurile avute in vedere cu privire la lucratori.

Atunci cand cedentul sau cesionarul au in vedere masuri cu privire la lucratorii respectivi, ei sunt tinuti sa procedeze, in timp util, la consultari asupra acestor masuri cu reprezentantii lucratorilor lor pentru incheierea unui acord.

Statelor membre li se cere sa introduca in ordinea lor juridica interna masurile necesare pentru a permite tuturor lucratorilor si reprezentantilor lucratorilor care apreciaza ca au fost lezati prin nerespectarea obligatiilor decurgand din directiva sa valorifice drepturile lor pe cale jurisdictionala dupa ce, eventual, au recurs la alte instante competente (art.9).

Codul muncii roman prevede la articolele 169-170 ca salariatii beneficiaza de protectia drepturilor lor in cazul in care se produce un transfer al intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia catre un alt angajator.

Avandu-se in vedere obligativitatea realizarii transpunerii in legislatia nationala a dispozitiilor comunitare a fost adoptata Legea nr. 67/2006 privind protectia drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acestora[i].

In temeiul acestei legi, drepturile si obligatiile cedentului care decurg din contractele individuale de munca si contractul colectiv de munca aplicabil, existente la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.

Anterior datei transferului, cedentul are obligatia notificarii cesionarului cu privire la toate drepturile si obligatiile care urmeaza a fi transferate (art.6 alin.(1)).

Transferul intreprinderii sau al unor parti ale acestora nu poate constitui motiv de concediere individuala sau colectiva a salariatilor de catre cedent ori de catre cesionar (art.7).

In cazul in care transferul implica o modificare substantiala a conditiilor de munca, in detrimentul salariatului, angajatorul este responsabil pentru incetarea contractului individual de munca (art. 8).

Cesionarul are obligatia respectarii prevederilor contractului colectiv de munca aplicabil la data transferului, pana la data rezilierii sau expirarii acestuia.

Prin acord intre cesionar si reprezentantii salariatilor, clauzele contractului colectiv de munca valabil in momentul efectuarii transferului pot fi renegociate, dar nu mai devreme de un an de la data transferului.

In situatia in care in urma transferului, intreprinderea, unitatea sau parti ale acestora nu isi pastreaza autonomia iar contractul colectiv de munca aplicabil la nivelul cesionarului este mai favorabil, salariatilor transferati li se va aplica contractul colectiv de munca mai favorabil (art.9).

Conform art. 12, cedentul si cesionarul vor informa in scris reprezentantii salariatilor proprii sau, in cazul in care acestia nu sunt constituiti sau desemnati,pe salariatii proprii, cu cel putin 30 de zile inainte de data transferului (in Directiva 2001/23 se mentioneaza necesitatea comunicarii "in timp util") cu privire la : a) data transferului sau data propusa pentru transfer; b) motivele transferului; c) consecintele juridice, economice si sociale ale transferului pentru salariati; d) masurile preconizate cu privire la salariati; e) conditiile de munca si de incadrare in munca (obligatie suplimentara fata de cele prevazute de art. 7 al Directivei 2001/23) .

In cazul nerespectarii de catre cesionar sau de catre cedent a obligatiilor prevazute de lege, salariatii sau reprezentantii salariatilor afectati de transfer se pot adresa instantei judecatoresti competente pentru solutionarea conflictelor individuale sau colective de munca, conform legii.

Lectia 10

Securitatea sociala in dreptul comunitar; principii fundamentale: nediscriminarea bazata pe cetatenie si plata indiferent de resedinta; Fondul social european

CONCEPTE CHEIE:

Coordonarea sistemelor de securitate sociala

Principii fundamentale ale securitatii sociale

Domenii de aplicare

Fondul social european

Avand in vedere aceasta situatie, articolul 51 al Tratatului CEE instituie doua principii comunitare in domeniul securitatii sociale, in beneficiul lucratorilor migranti:

'Consiliul, hotarand in unanimitate, la propunerea Comisiei, va adopta, in domeniul securitatii sociale, masurile necesare pentru stabilirea liberei circulatii a lucratorilor; in acest scop, va institui un sistem care sa permita lucratorilor migranti si celor dependenti de ei:

a) totalizarea, pentru obtinerea si mentinerea dreptului la prestatii ca si pentru calculul acestora, a oricarei perioade luate in considerare de catre diferite legislatii nationale;

b) plata de prestatii persoanelor rezidente pe teritoriile statelor membre'.

Asadar, se urmareste coordonarea prevederilor legislatiilor privind securitatea sociala, in scopul evitarii instituirii de obstacole pentru libera circulatie a fortei de munca.

Conform dispozitiilor art.51, lucratorul strain rezident al tarilor Uniunii Europene va trebui sa perceapa prestatii sociale in aceleasi conditii ca si nationalii, indiferent de teritoriul pe care el rezideaza.

Coordonarea regimurilor de securitate sociala, de care am amintit, nu vizeaza elaborarea unui sistem autonom de securitate sociala propriu lucratorilor migranti. Sistemele nationale subzista, dar acestea devin permeabile in corelarea cu celelalte sisteme de securitate sociala.

In acest spirit a fost elaborata si Recomandarea Consiliului nr. 92/441/CEE, din 24 iunie 1992, privind criteriile comune relative la resursele si prestatiile satisfacatoare in sistemele de protectie sociala, precum si Recomandarea Consiliului nr.92/442/CEE, din 27 iulie 1992, privind convergenta obiectivelor si politicilor de protectie sociala.

Ca si in celelalte domenii, dispozitiile cu caracter de principiu ale Tratatului CEE au fost dezvoltate la legislatia derivata. Astfel, printr-o serie de regulamente, printre care cele purtand numerele 1408/7l referitor la aplicarea regimurilor de securitate sociala salariatilor, lucratorilor independenti si membrilor familiilor acestora care se deplaseaza in interiorul Comunitatii si 574/72 care stabileste modalitatile de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 sunt cele mai importante, s-a structurat un sistem comunitar al securitatii sociale destinat sa desfiinteze pe cat posibil limitarile teritoriale in aplicarea diferitelor scheme de securitate sociala existente in cadrul Uniunii.

Dar, complexitatea acestor regulamente, ca si dificultatea concilierii sistemelor autonome ale statelor membre cu cerintele Comunitatii, au determinat anomalii, pe care Curtea de Justitie a Uniunii Europene a nu le-a putut rezolva. Ca urmare, legislatia comunitara s-a imbogatit cu alte regulamente ce au amendat pe cele doua amintite (2001/83, 1305/89, 2332/89, 1247/92, 1945/93).

In sfarsit, pentru a se lua in considerare atat evolutiile la nivel comunitar, inclusiv hotararile Curtii de Justitie, cat si modificarile legislative la nivel national, precum si pentru a se evita existenta unor norme de coordonare complicate si voluminoase, a fost adoptat Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului nr. 883/2004/CE din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate sociala[i], care abroga Regulamentul nr. 1408/71.

Preambulul Regulamentului nr. 883/2004 subliniaza ca este necesar sa se respecte caracteristicile speciale ale legislatiei nationale privind securitatea sociala si sa se realizeze doar un sistem de coordonare, in cadrul acestei coordonari fiind necesar a se garanteze tratamentul egal in Comunitate, conform diferitelor legislatii nationale, pentru persoanele in cauza.

Persoane acoperite

Avandu-se in vedere diferentele majore ce exista intre legislatiile nationale cu privire la persoanele acoperite, Regulamentul 883/2004 a optat pentru principiul conform caruia el se aplica resortisantilor unui stat membru, persoanelor apatride si refugiatilor rezidenti pe teritoriul unui stat membru, care fac sau au facut obiectul legislatiei de securitate sociala dintr-unul sau mai multe state membre, precum si membrilor familiilor acestora si urmasilor lor.

Regulamentul se aplica, de asemenea, urmasilor persoanelor care s-au aflat sub incidenta legislatiei unuia sau mai multor state membre, indiferent de nationalitatea acestor persoane, daca urmasii lor sunt resortisanti ai unui stat membru, ori persoane apatride sau refugiati care isi au rezidenta intr-un stat membru (art. 2).

2. Principii

Principiile fundamentale ale securitatii sociale, retunte in cuprinsul Regulamentului nr. 883/2004 sunt urmatoarele:

2.1. Tratamentul egal

Este, probabil, cel mai important principiu. El este inscris in articolul 4 al, in care se mentioneaza: 'Daca prezentul regulament nu prevede altceva, persoanele carora li se aplica prezentul regulament se bucura de aceleasi prestatii si fac obiectul acelorasi obligatii, in conformitate cu legislatia unui stat membru, ca si resortisantii acelui stat membru'.

2.2. Tratamentul egal cu privire la prestatii, venit, fapte sau evenimente

Art. 5 al Regulamentului nr. 883/2004 instituie principiul tratarii anumitor fapte si evenimente ce au loc pe teritoriul altui stat membru ca si cum ar fi avut loc pe teritoriul statului membru a carui legislatie se aplica.

Totusi aplicarea acestui principiu nu trebuie sa interfereze cu principiul cumularii perioadelor de asigurare, de activitate salariata sau lucrator independent sau rezidenta finalizate in conformitate cu legislatia altui stat membru, cu cele finalizate conform legislatiei statului membru competent.

2.3. Cumularea perioadelor

Regulile de coordonare trebuie sa garanteze ca persoanele care se deplaseaza in interiorul Comunitatii, precum si persoanele aflate in intretinerea acestora si urmasii acestora, isi pastreaza drepturile si avantajele dobandite sau in curs de a fi dobandite.

Aceste obiective trebuie sa fie atinse in special prin cumularea tuturor perioadelor luate in considerare in conformitate cu diferite legislatii nationale, in scopul dobandirii si mentinerii dreptului la prestatii si al calcularii valorii acestor prestatii, precum si prin oferirea de prestatii diverselor categorii de persoane acoperite de regulament.

2.4 Renuntarea la regulile de rezidenta

Prestatiile in numerar care se platesc in conformitate cu legislatia unuia sau mai multor state membre sau in conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004 nu fac obiectul nici unei reduceri, modificari, suspendari, retrageri sau confiscari in temeiul faptului ca beneficiarul sau membrii familiei acestuia isi au rezidenta intr-un stat membru, altul decat cel in care este situata institutia responsabila de furnizarea prestatiei (art.7).

2.5. Prevenirea suprapunerii prestatiilor

Articolul 10 al Regulamentului nr.883/2004 dispune ca, daca nu se prevede altceva, el nici nu confera, nici nu mentine dreptul la mai multe prestatii de acelasi tip, pentru aceeasi perioada de asigurare obligatorie.

2.5 Pastrarea drepturilor la pensie complementara ale lucratorilor salariati sau nesalariati care se deplaseaza in interiorul Comunitatii.

Directiva 98/49/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 privind pastrarea drepturilor la pensie complementara ale lucratorilor salariati sau nesalariati care se deplaseaza in interiorul Comunitatii, are ca scop principal salvgardarea drepturilor celor afiliati la regimuri complementare de pensie care se deplaseaza dintr-un stat membru in altul al Uniunii Europene si de a contribui astfel la suprimarea obstacolelor in ceea ce priveste libera circulatie a lucratorilor salariati sau nesalariati in Comunitate. Aceasta protectie priveste drepturile la pensie cu titlu de regimuri complementare atat voluntare cat si obligatorii, cu exceptia regimurilor acoperite initial de Regulamentul (CEE) nr. 1408/71.

In intelesul directivei, prin pensie complementara' se inteleg pensiile pentru limita de varsta si prestatiile de invaliditate si urmas daca sunt prevazute de regulile unui regim de pensie complementara stabilit conform legislatiei si practicii nationale, destinate sa completeze sau sa inlocuiasca prestatiile acordate de regimurile legale de securitate sociala pentru aceleasi riscuri.

2.6. Principiul statului unic

Este necesar ca persoanele care se deplaseaza in comunitate sa faca obiectul sistemului de securitate sociala al unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea dispozitiilor legislatiei nationale aplicabile, precum si complicatiile care ar putea rezulta din aceasta cauza (art. 11 alin.1)

2.7. Neacceptarea dezavantajelor

Curtea de Justitie a decis ca unui lucrator nu i se pot crea dezavantaje ca urmare a aplicarii legilor comunitare (cazul Schmitt, nr.29/88).

3. Domenii de aplicare

Cat priveste domeniile luate in considerare, art.3 al Regulamentului nr. 883/2004 prevede ca dispozitiile inscrise in el se vor aplica legislatiei ce acopera urmatoarele ramuri ale securitatii sociale:

a) prestatia de boala

b) prestatia de maternitate si cea echivalenta de paternitate

c) prestatii de invaliditate

d) prestatii de limita de varsta ;

e) pensia de urmas;

f)  prestatiile in cazul unor accidente de munca si boli profesionale;

g) ajutorul de deces;

h) ajutorul de somaj;

i)  prestatia pre-pensie[i]

j)  indemnizatia familiala.

Se aminteste, totodata, ca Regulamentul se va aplica tuturor sistemelor de securitate sociala generale si speciale, bazate pe contributii sau necontributive, precum si sistemelor legate de obligatiile unui angajator sau armator.

4. Stabilirea legislatiei aplicabile

Referitor la legea aplicabila, Regulamentul nr. 883/2004 stabileste, la art. 11, ca regula generala aplicarea legislatiei statului membru in care persoana interesata isi desfasoara activitatea ca salariat sau lucrator independent (Lex Laboris).

Regulamentul nr. 883/2004 prevede o serie de derogari de la regula generala. Acestea se refera la:

4.1. Lucratorii detasati si cei independenti (art.12)

O persoana care exercita o activitate salariata intr-un stat membru pentru un angajator care in mod normal isi desfasoara activitatile acolo, si care este trimisa de angajatorul respectiv in alt stat membru pentru a lucra pentru angajator, continua sa faca obiectul legislatiei primului stat membru, cu conditia ca durata anticipata a lucrului sa nu depaseasca 24 de luni si sa nu fi fost trimisa sa inlocuiasca alta persoana.

4.2. Exercitarea de activitati in doua sau mai multe state membre (art.13)

O persoana care in mod normal exercita o activitate salariata in doua sau mai multe state membre face obiectul :

a) legislatiei statului membru de rezidenta, daca execita o partea substantiala a activitatii sale in statul membru respectiv sau daca desfasoara o activitate salariata pentru diferite intreprinderi sau diferiti angajatori al caror sediu social sau punct de lucru se afla in state membre diferite, sau

b) legislatiei statului membru in care este situat sediul social sau punctul de lucru al intreprinderii sau angajatorului al carui salariat este, daca nu exercita o parte substantiala a activitatilor sale instatul membru de rezidenta.

Cat priveste persoana care in mod normal exercita o activitate independenta in doua sau mai multe state membre, aceasta face obiectul:

a) legislatiei statului membru de rezidenta, daca exercita o parte substantiala a activitatii sale in statul membru respectiv, sau

b) legislatiei statului membru in care este situat centrul de interes al activitatilor sale, daca nu isi are rezidenta intr-unul din statele membre in care exercita o parte substantiala a activitatii sale.

5. Principiul divizarii

In cazul anumitor prestatii de securitate sociala, se poate aplica principiul divizarii platii. Acest principiu, care priveste prestatiile substantiale sau pe termen lung (invaliditate, batranete, pensii de urmas), implica divizarea sarcinii financiare, daca este in folosul solicitantului, intre institutiile competente din statele membre in care acesta a lucrat si a contribuit de-a lungul carierei sale proportional cu marimea perioadei de timp in care a lucrat in fiecare stat.

6. Dispozitii speciale privind persoane ce-si au resedinta in afara statului competent 

Intrucat dreptul de a primi ajutor de somaj depinde in mod normal de disponibilitatea de a munci a solicitantului in statul competent, s-au inscris in Regulamentul 883/2004 dispozitii speciale care sa permita somerilor sa mearga in alt stat membru pentru a cauta de lucru, fara sa-si piarda dreptul de a primi ajutorul de somaj de la institutia competenta. Conform art. 64, persoana care doreste sa-si pastreze prestatia trebuie sa se inregistreze la serviciile de angajare ale statului competent ca o persoana in cautare de lucru si sa ramana disponibila pentru cel putin 4 saptamani dupa ce a devenit somera. Institutia competenta poate autoriza plecarea sa inainte de expirarea acestui termen.

7. Regimul resortisantilor din tarile terte

Prin Regulamentul CE nr. 859/2003 al Consiliului din 14 mai 2003 vizand extinderea dispozitiilor Regulamentului CEE nr. 1408 si ale Regulamentului CEE nr. 574 la resortisantii din statele terte care nu sunt deja acoperiti de catre aceste dispozitii pe temeiul nationalitatii lor, s-a urmarit asigurarea tratamentului echitabil cetatenilor din tarile terte care rezideaza in mod legal pe teritoriul statelor membre al Uniunii, prin asigurarea drepturilor si obligatiilor comparabile cu cele ale cetatenilor Uniunii Europene, favorizandu-se astfel nediscriminarea in viata economica, sociala si culturala, precum si apropierea statutului lor juridic de cel al resortisantilor statelor membre.

Totusi, Regulamentul nr. 859/2003 nu confera acestora dreptul de intrare, sedere sau rezidenta, nici cel de acces pe piata muncii a vreunui stat membru. Dispozitiile comunitare privind securitatea sociala nu sunt aplicabile decat in masura in care cel interesat este in mod prealabil in situatia de rezidenta legala pe teritoriul unui stat membru. Legalitatea rezidentei este o conditie prealabila a aplicarii acestor dispozitii.

Lectia 11

Formarea profesionala; recunoasterea stagiilor de formare profesionala

CONCEPTE CHEIE:

Educatia si formarea profesionala

Recunoasterea stagiilor de formare profesionala

Legea nr. 200 din 25 mai 2004 privind recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din Romania

FORMAREA PROFESIONALA SI RECUNOASTEREA STAGIILOR DE FORMARE PROFESIONALA

Articolul 128 al Tratatului de la Roma punea deja in sarcina Consiliului stabilirea unor principii generale pentru punerea in aplicare a unei politici comune de formare profesionala care sa poata contribui la dezvoltarea armonioasa atat a economiilor nationale, cat si a Pietei Comune.

In aplicarea sa, Comisia Europeana a pus accentul pe ideea de politica comuna, subliniind ca aceasta formula este cea mai clara dintre cele folosite in Tratatul CEE, ea permitand interventia cea mai profunda a autoritatilor comunitare.

Aceasta nu inseamna ca Tratatul intelege sa instituie, in statele membre, o legislatie identica in ceea ce priveste formarea profesionala. In schimb, Tratatul a prevazut definirea unor anumite principii generale, fiecare tara putandu-si mentine propriile metode si propriile institutii.

Printre obiective se numara unul considerat ca fiind esential de catre autoritatile comunitare, si anume apropierea nivelurilor de formare. Aceasta, datorita incidentei sale asupra liberei circulatii a persoanelor, principiu fundamental al Comunitatii.

Dat fiind ca art. 128 al Tratatului CEE stabilea in sarcina Consiliului necesitatea definirii unor principii generale, acesta s-a conformat printr-o decizie adoptata la 2 aprilie 1963 (63/266/CEE). Solutia a generat o serie de nedumeriri in randul specialistilor, dat fiind ca se stabileau printr-un act juridic avand caracter individual un set de principii generale ale unei politici comune. Ca atare, unii dintre acestia au contestat caracterul sau obligatoriu.

Educatia si formarea profesionala adaptate la societatea bazata pe cunoastere este unul dintre componentele fundamentale ale modelului social european, astfel cum a fost el structurat la Consiliul european de la Lisabona (asa-numita Strategie Lisabona) din martie 2000. S-a subliniat, cu acel prilej ca o crestere economica echilibrata cu locuri de munca moderne presupune o educatie de nivel inalt, care sa contribuie la diminuarea discrepantelor, inchitatilor si excluziunii sociale.

De fapt, este vorba nu de o politica comuna comunitara in aceste domenii, ci de accentuarea cooperarii intre statele membre ale Uniunii Europeane, cu pastrarea responsabilitatii fiecarui stat pentru continutul invatamantului si organizarea sistemului educatiei.

In acest sens, potrivit Tratatului, actiunea Comunitatii urmareste: dezvoltarea dimensiunii europene in educatie, in special prin insusirea si difuzarea limbilor statelor membre; favorizarea mobilitatii studentilor si profesorilor, inclusiv prin recunoasterea academica a diplomelor si a perioadelor de studii; promovarea cooperarii intre institutiile de invatamant; dezvoltarea schimbului de informatii si de experienta privind principiile comune sistemelor de educatie ale statelor membre; favorizarea dezvoltarii schimburilor de tineri si de animatori socio-educationali, incurajarea dezvoltarii educatiei de la distanta.

In aceasta conceptie, Consiliul Uniunii Europene nu are competente decizionale, ci numai de influentare, incurajare si recomandare de politici de cooperare intre statele membre.

RECUNOASTEREA STAGIILOR DE FORMARE PROFESIONALA

Directiva Consiliului 89/48/CEE din 21 decembrie 1988, relativa la un sistem general de recunoastere a diplomelor de invatamant superior care recunosc formari profesionale cu o durata minima de trei ani

Directiva permite oricarui cetatean al unui stat membru ce poseda o diploma din care rezulta ca titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postsecundare cu o durata minima de trei ani, sau o durata echivalenta cu timp partial, intr-o universitate sau asezamant de invatamant superior sau in oricare alt asezamant de acelasi nivel de formare sa exercite cu titlu independent sau ca salariat o profesiune reglementata in tara de primire.

Atunci cand, in statul de primire, accesul la profesiune sau exercitarea acesteia sunt subordonate conditiei posesiei unei diplome, autoritatea competenta nu poate refuza unui resortisant al unui stat membru, pe motiv de lipsa a calificarii, sa acceada la aceasta profesie sau sa o exercite in acelasi conditii ca proprii cetateni (art.3):

a) daca solicitantul poseda diploma care este solicitata intr-un alt stat membru pentru a accede la aceeasi profesie pe teritoriul sau si care a fost obtinuta intr-un stat membru;

b) daca solicitantul a exercitat cu timp integral aceasta profesie timp de doi ani in cursul ultimilor 10 ani precedenti intr-un alt stat membru care nu reglementeaza aceasta profesie in sensul precizat de directiva, avand unul sau mai multe titluri de formare

Totusi, aceste prevederi nu impiedica statul membru de primire sa ceara, totodata, solicitantului (art. 4):

a) sa dovedeasca ca poseda o experienta profesionala, atunci cand durata formarii este inferioara cu cel putin un an celei cerute in statul de primire.

b) sa indeplineasca un stagiu de adaptare timp de maximum 3 ani sau sa se supuna unei probe de aptitudini:

atunci cand formarea pe care a primit-o comporta materii substantial diferite de cele acoperite de diploma ceruta in statul de primire, sau

atunci cind profesiunea reglementata in statul membru de primire cuprinde una sau mai multe activitati profesionale reglementate care nu exista in profesiunea reglementata in statul de origine sau de provenienta al solicitantului si aceasta diferenta este caracterizata printr-o formare specifica ce este ceruta in statul de primire si care se refera la materii substantial diferite decat cele acoperite de diploma prezentata de solicitant, sau

atunci cand profesia reglementata in statul membru de primire cuprinde una sau mai multe activitati profesionale reglementate care nu exista in profesiunea exercitata de solicitant in statul membru de origine sau de provenienta si cand aceasta diferenta este caracterizata de o formare specifica ce este ceruta in statul membru de primire si care comporta materii substantial diferite ce cele acoperite de titlul sau titlurile prezentate de solicitant.

Daca statul membru uzeaza de aceasta posibilitate el trebuie sa lase solicitantului sa aleaga intre stagiul de adaptare si proba de aptitudini.

Autoritatea competenta a statului membru de primire care subordoneaza accesul la o profesie de aducerea de probe referitoare la onorabilitate, moralitate sau absenta falimentului, sau care suspenda sau interzice exercitarea unei astfel de profesii in cazul unei erori profesionale grave sau infractiuni penale, accepta ca proba suficienta pentru cetatenii statelor membre care vor sa exercite aceasta profesie pe teritoriul sau documentele eliberate de autoritatile competente ale statului membru de origine sau de provenienta din care rezulta ca aceste exigente sunt satisfacute.

In mod similar sunt recunoscute documentele referitoare la sanatatea fizica sau psihica.

Directiva 92/51/CEE a Consiliului, din 18 iunie 1992, privind un al doilea sistem general de recunoastere profesionala, care completeaza Directiva 89/48/CEE

Directiva a fost adoptata pentru a se facilita exercitarea tuturor activitatilor profesionale subordonate intr-un stat membru de primire unui nivel de formare determinat, fara a se limita la pregatirea de nivel superior.

Prevederile acestei directive nu se aplica profesiunilor reglementate care fac obiectul directivelor specifice ce instituie in principal o recunoastere mutuala a ciclurilor de formare dobandita inainte de intrarea in viata profesionala.

Statele membre desemneaza autoritatile competente abilitate sa primeasca cererile si sa ia deciziile vizate de directiva. De asemenea, fiecare stat membru numeste un coordonator care are rolul de a asigura uniformitatea aplicarii prevederilor directivei la toate profesiunile care indeplinesc conditiile cerute.

Directiva 1999/42/CE a Parlamentului european si a Consiliului din 7 iunie 1999 ce instituie un mecanism de recunoastere a diplomelor pentru activitatile profesionale acoperite de directivele de liberalizare ce cuprinde masuri tranzitorii, si care completeaza sistemul general de recunoastere a diplomelor

Directiva, care instituie asa-numitul al treilea sistem general de recunoastere, a fost adoptata in vederea aplicarii la o serie de activitati profesionale, prevazute in anexa sa, care nu sunt acoperite de catre directivele 89/48/CEE si 92/51/CEE.

Similar cu aceste directive, sunt incluse prevederi referitoare la recunoasterea diplomelor oficiale eliberate de catre un alt stat membru, recunoasterea calificarilor profesionale pe baza experientei profesionale dobandite in alt stat membru, precum si aspecte procedurale.

Directiva 2005/36/ CE privind

recunoasterea calificarilor profesionale

Cele trei directive care guverneaza in prezent regimul recunoasterii calificarilor profesionale, si anume Directiva 89/48/CEE, Directiva 92/51/CEE si Directiva 1999/42/CE vor fi abrogate incepand cu data de 20 octombrie 2007, prevederile lor fundamentale regasindu-se in Directiva 2005/36CE. Ratiunea adoptarii acestui nou act comunitar consta in necesitatea uniformizarii principiilor aplicabile in materie, luandu-se in considerare si experienta dobandita.

Mecanismul de recunoastere stabilit de directivele 89/48/CEE si 92/51/CEE ramane nemodificat, iar actele adoptate in baza acestor directive nu vor fi afectate de abrogarea lor.

Pentru a se garanta eficacitatea sistemului de recunoastere a calificarilor profesionale, directiva isi propune sa stimuleze statele membre sa defineasca formalitati si reguli de procedura uniforme pentru punerea sa in aplicare, precum si unele modalitati de exercitare a profesiei.

In masura in care sunt reglementate, Directiva 2005/36/CE se refera si la profesiunile liberale, care sunt, in accceptiunea directivei, orice profesie exercitata pe baza calificarilor profesionale adecvate, cu titlu personal, pe propria responsabilitate si de o maniera profesionala independenta, oferindu-se servicii intelectuale si conceptuale in interesul clientului si al publicului.

De asemenea, Directiva 2005/36/CE uneste intr-un singur act dispozitiile referitoare la recunoasterea titlurilor de formare in profesii reglementate pana in prezent prin asa-numitele directive sectoriale, si anume medicii, medicii dentisti, medicii veterinari, arhitectii, asistentilor medicali si moasele.

In sfarsit, trebuie sa precizam ca directiva nu impiedica statele membre sa recunoasca, conform propriei legislatii, calificarile profesionale obtinute in afara teritoriului Uniunii Europene de catre resortisantii din statele-terte. In orice caz, orice recunoastere trebuie sa se faca cu respectarea conditiilor minimale de formare cerute pentru diversele profesii.

Prin Legea nr. 200 din 25 mai 2004 privind recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din Romania, s-a concretizat angajamentul transpunerii in dreptul intern a directivelor sistemului general de recunoastere a calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate, si anume Directivele 89/48/CEE si 92/51/CEE, completate cu Directiva 2001/19/CEE. Acestea privesc accesul la profesiile reglementate, care nu fac obiectul directivelor sectoriale: medici, medici dentisti, medici veterinari, arhitecti, asistenti medicali si moase.

Lista profesiilor reglementate in Romania este prevazuta in anexa nr. 2, iar cea a autoritatilor competente corespunzatoare fiecarei profesii reglementate in anexa nr. 3 la Legea nr. 200/2004. De asemenea, anexa nr. 1 enumera activitatile care nu intra sub incidenta acestei legi.

Lectia 12

Profesiile reglementate.Legislatie romana de armonizare cu dreptul comunitar in materia recunoasterii stagiilor de formare profesionala

CONCEPTE CHEIE:

Directive sectoriale

Profesii reglementate

Norme interne de armonizare

O serie de directive, numite "sectoriale", pe care le vom prezenta in continuare, reglementeaza activitati profesionale care nu intra sub incidenta directivelor 89/48/CEE si 92/52/CEE. Trebuie sa mentionam ca incepand cu data de 20 octombrie 2007 ele vor fi abrogate, in temeiul art. 62 al Directivei 2005/36/ CE privind recunoasterea calificarilor profesionale. Totusi, actele adoptate in baza acestor directive nu vor fi afectate de aceasta abrogare. Totodata, conform Directivei 2005/36/ CE libera circulatie si recunoasterea mutuala a titlului de formare a medicilor, medicilor dentisti, medicilor veterinari, arhitectilor, asistentilor medicali si moaselor trebuie sa se bazeze pe principiul fundamental al recunoasterii automate a titlurilor de formare pe baza coordonarii conditiilor minimale de pregatire.

Directiva 77/452/CEE a Consiliului, din 27 iunie 1977, vizand recunoasterea mutuala a diplomelor, certificatelor si altor titluri de asistent medical responsabil de ingrijiri generale si comportand masuri destinate sa faciliteze exercitiul efectiv al dreptului de stabilire si libera prestare a serviciilor[i]

Directiva Consiliului 80/154/CEE, din 21 ianuarie 1980 vizand recunoasterea mutuala a diplomelor, certificatelor si altor titluri de moasa si comportand masuri destinate sa faciliteze exercitiul efectiv al dreptului de stabilire si libera prestare a serviciilor[i]

Aceste directive au fost transpuse in dreptul intern prin Legea nr.307 din 28 iunie 2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical si a profesiei de moasa, precum si organizarea si functionarea Ordinului Asistentilor Medicali si Moaselor din Romania. Legea constituie o noutate pentru cadrul normativ din sectorul de sanatate prin:

Introducerea titlului profesional de asistent medical generalist si, respectiv, a titlului profesional de moasa, individualizand astfel cele doua profesii;

Definirea domeniului de activitate in concordanta cu criteriile europene;

Listarea titlurilor oficiale de calificare in baza carora se exercita cele doua profesii;

Formarea in profesia de asistent medical si in profesia de moasa prin invatamant universitar, permitand acestor categorii de specialisti accesul la studii postuniversitare, la cariera didactica universitara sau in domeniul cercetarii stiintifice;

Extinderea ariei persoanelor care pot exercita aceste profesii in Romania si la alte categorii de cetateni, precum cei ai unui stat membru al Uniunii Europene sau apartinand Spatiului Economic European[i] ori cei asimilati acestora, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/1968;

Armonizarea conditiilor de exercitare a celor doua profesii la cerintele Uniunii Europene, stipuland caracterul liberal al acestora prin asumarea responsabilitatii actului profesional indeplinit, ca si posibilitatea de exercitiu in regim salarial sau independent;

Imbunatatirea organizarii si functionaraii Ordinului Asistentilor Medicali si Moaselor din Romania, prin completarea atributiilor acestuia, fapt ce conduce la cresterea rolului acestei organizatii in controlul si supravegherea profesiilor amintite.

Directiva 78/686/CEE a Consiliului, din 25 iulie 1978, vizand recunoasterea mutuala a diplomelor, certificatelor si altor titluri de practician al artei dentare si comportand masuri destinate sa faciliteze exercitiul efectiv al dreptului de stabilire si libera prestare a serviciilor[i]

Aceasta directiva a fost transpusa in dreptul intern prin Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.

Titlul XIII al legii extinde aria persoanelor care pot exercita profesia in Romania si la alte categorii de cetateni, precum cei ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat apartinand Spatiului Economic European sau ai Confederatiei Elvetiene, in caz de stabilire pe teritoriul Romaniei.

Ca si in cazul celorlalte profesiuni medicale (medici, farmacisti), actul normativ mentionat cuprinde dispozitii specifice prentru cei care doresc sa se stabileasca pe teritoriul Romaniei pentru exercitarea profesiei de medic dentist sau vor doar sa presteze servicii medico-dentare im mod temporar sau ocazional.

In cazul stabilirii pe teritoriul Romaniei, solicitarile celor interesati se solutioneaza de Ministerul Sanatatii Publice, in colaborare cu Colegiul Medicilor Dentisti din Romania.

De asemenea, de libera prestare a serviciilor medico-dentare beneficiaza cei care sunt stabiliti in vederea exercitarii profesiei in unul dintre aceste state, atunci cand se deplaseaza pe teritoriul Romaniei pentru a exercita in regim temporar si ocazional activitatile de medic dentist(art. 489).

Directiva Consiliului 78/1026/CEE din 18 decembrie 1978 privind recunoasterea reciproca a diplomelor, certificatelor si a altor titluri care atesta calificari oficiale in medicina veterinara, inclusiv masurile destinate sa faciliteze exercitarea efectiva a dreptului de stabilire si a libertatii de a presta servicii

Directiva este transpusa in dreptul intern prin Hotararea Guvernului nr. 860 din 3 iunie 2004 privind recunoasterea calificarii de medic veterinar si reglementarea unor aspecte referitoare la exercitarea profesiei de medic veterinar.

In scopul exercitarii profesiei de medic veterinar pe teritoriul Romaniei, Colegiul Medicilor Veterinari din Romania recunoaste diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar, eliberate de autoritatile competente din statele membre ale Uniunii Europene, din celelalte state apartinand Spatiului Economic European sau din Confederatia Elvetiana cetatenilor acestora, in conformitate cu normele Uniunii Europene, care sunt prevazute in anexa la hotarare, acordand unor astfel de calificari acelasi efect juridic ca si diplomelor, certificatelor sau titlurilor eliberate de autoritatile romane competente.

Directiva Consiliului 85/384/CEE din 10 iunie 1985 privind recunoasterea reciproca a diplomelor, certificatelor si altor titluri din domeniul arhitecturii si comportand masuri destinate sa faciliteze exercitiul efectiv al dreptului de stabilire si libera prestare a serviciilor

Pentru a se asigura transpunerea in dreptul intern a acestei directive a fost adoptata Legea nr. 43 din 17 martie 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 184/2001 privind organizarea si exercitarea profesiei de arhitect. Astfel, de la data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana vor purta titlul de arhitect si vor dobandi drept de semnatura si cetatenii statelor membre ale Uniunii Eurpene, cetatenii statelor membre ale Spatiului Economic European si cetatenii elvetieni absolventi cu diploma de licenta sau alt document similar eliberat de o institutie de invatamant superior de arhitectura recunoscute in unul dintre aceste state (art. 4¹, coroborat cu art. 8¹ si 462).

Directiva Consiliului 85/433/CEE din 16 septembrie 1985 privind recunoasterea reciproca a diplomelor, certificatelor si altor titluri de farmacist, inclusiv masuri pentru facilitarea exercitarii efective a dreptului de stabilire privind anumite activitati in domeniul farmaceutic

Aceasta directiva a fost transpusa in dreptul intern prin Titlul XIV al Legii nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii care contine prevederi referitoare la dreptul utilizarii titlului de formare, precum si la facilitarea exercitarii dreptului de stabilire.

In vederea facilitarii accesului la exercitarea profesiei de farmacist pe teritoriul Romaniei, Ministerul Sanatatii Publice, in colaborare cu Colegiul Farmacistilor din Romania, recunoaste calificarile de farmacist dobandite in conformitate cu normele Uniunii Europene, intr-un stat membru al Uniunii Europene, intr-un stat apartinand Spatiului Economic European sau in Confederatia Elvetiana, de catre cetatenii acestor state, iar incadrarea in munca se face conform legii (art. 635).

Legea stabileste aria persoanelor care au dreptul de a exercita profesia de farmacist in Romania, transpunand si dispozitiile art. 11 din Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulatie a lucratorilor in interiorul Uniunii Europene.

De asemenea legea stabileste campul de activitate al profesiei de farmacist, precum si conditiile de exercitare a profesiei de farmacist de catre nationalii statelor membre, prin armonizarea cu prevederile Directivei Consiliului 85/433, permitand acestora libera circulatie pe teritoriul Romaniei.

Directiva Consiliului 93/16/CEE, din 5 aprilie 1993, referitoare la facilitarea liberei circulatii a medicilor si recunoasterea reciproca a diplomelor lor, a certificatelor si a altor titluri

Aceasta directiva a fost transpusa in dreptul intern tot prin Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, care, in cuprinsul Titlului XII cuprinde dispozitii referitoare la facilitarea dreptului de stabilire si la libera prestare a serviciilor medicale pe teritoriul Romaniei de catre medicii cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat apartinand spatiului economic European sau ai Confederatiei Elvetiene.

Solicitarile de stabilire pe teritoriul Romaniei se solutioneaza de Monisterul Sanatatii Publice, in colaborare cu Colegiul Medicilor din Romania.

Actul normativ stabileste categoriile de persoane care au drept de exercitare a profesiei de medic in Romania, transpunand si dispozitiile art. 11 din Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulatie a lucratorilor in interiorul Uniunii Europene.

Legea include, totodata, o serie de prevederi referitoare la libera prestare a serviciilor medicale atunci cand activitatile de medic se exercita in regim temporar ori ocazional.

In vederea facilitarii accesului la exercitarea profesiei de medic pe teritoriul Romaniei, Ministerul Sanatatii Publice, in colaborare cu Colegiul Medicilor din Romania, recunoaste calificarile de medic dobandite in conformitate cu normele Uniunii Europene, intr-un stat membru al Uniunii Europene, intr-un stat apartinand Spatiului Economic European sau in Confederatia Elvetiana, de catre cetatenii acestor state, iar incadrarea in munca se face conform legii (art. 461).

Amintim, totodata, si Hotararea Guvernului nr. 970 din 15 iunie 2004 privind regimul calificarilor in profesiile de medic, medic dentist, farmacist, asistent medical generalist si moasa dobandite in afara granitelor Romaniei[i] care transpune integral prevederile referitoare la recunoasterea diplomelor, certificatelor si a altor titluri de calificare din directivele europene, cu deosebire din punct de vedere procedural.

Lectia 13

Tratate si alte documente comunitare relevante in domeniul ocuparii

si securitatii sociale

CONCEPTE CHEIE:

Carta Comunitatii privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa

Carta Comunitatii privind drepturile sociale fundamentale ale lucratorilor (1989)

Carta defineste drepturile sociale fundamentale ale cetatenilor Uniunii Europene, in special cele ale lucratorilor, atat salariati cat si independenti. In fapt, se confirma drepturi deja inscrise fie in Tratat (libera circulatie, dreptul la formare profesionala, egalitatea sexelor), fie in Carta sociala europeana sau in conventiile Organizatiei Internationale a Muncii.

1) Dreptul la libera circulatie (art. 1-3)

Acest drept permite cetatenilor Comunitatii Europene sa se stabileasca si sa exerseze orice profesie in toate statele membre in aceleasi conditii catre se aplica cetatenilor tarii de primire.

Se vizeaza, in special, beneficiul liberei circulatii, al liberei stabiliri in alta tara, al egalitatii de tratament, ca si al garantarii conditiilor de munca si protectie sociala in aceleasi conditii cu ale cetatenilor tarii de primire.

Dreptul implica, totodata, realizarea armonizarii conditiilor de rezidenta, in special in ceea ce priveste regruparea familiala, ca si inlaturarea obstacolelor ce rezulta din neechivalarea diplomelor.

2) Dreptul la angajare si remunerare (art. 4-6)

Se recunoaste oricarui cetatean al Uniunii dreptul la libera alegere a unei ocupatii si angajari, precum si la o justa remunerare.

Dreptul la remunerare vizeaza, intre altele, stabilirea unui salariu de baza decent, beneficiul unui salariu just, garantarea unui salariu de referinta echitabil pentru lucratorii care nu sunt angajati cu norma intreaga si pe durata nedeterminata si asigurarea unor mijloace de subzistenta suficiente in cazul retinerii salariului.

3) Dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca

(art. 7-9)

Acest drept care este strans legat de desavarsirea Uniunii, in care un rol principal il are piata muncii, vizeaza apropierea la niveluri cat mai ridicate a conditiilor de viata si munca pe care le au cetatenii diferitelor state membre.

El priveste, in principal, fixarea si flexibilitatea timpului de munca (lucru cu program partial, munca cu durata determinata, munca provizorie, munca in week-end, munca prin corespondenta, munca de noapte, concediu anual, repausul saptamanal etc.), ca si apropierea diferitelor reglementari ale muncii in vigoare in Uniune.

4) Dreptul la protectie sociala (art. 10)

Se mentioneaza necesitatea asigurarii unei protectii sociale adecvate pentru toti cetatenii Uniunii, indiferent de statutul lor, prin garantarea unui venit minim pentru lucratori, ca si o asistenta sociala adecvata pentru persoanele iesite din piata muncii sau celor care nu dispun de mijloace de subzistenta suficiente.

5) Dreptul la libertatea de asociere si negociere colectiva (art. 11-14)

Se recunoaste oricarui lucrator si angajator al Comunitatii dreptul de a se afilia la organizatii profesionale.

Totodata, cuprinde recunoasterea libertatii de a negocia, de a se incheia conventii colective intre partenerii sociali, ca si de a recurge, in cazul conflictelor de interese, la actiuni colective, cum este, de exemplu, greva.

Tratatul de la Maastricht a introdus posibilitatea incheierii de contracte colective de munca intre sindicatele si patronatele reprezentative la nivel european. Contractele pot fi puse in practica o data cu adoptarea lor de catre Consiliul Uniunii Europene.

6) Dreptul la pregatirea profesionala (art. 15)

Fiecare lucrator al Uniunii are dreptul sa-si perfectioneze pregatirea profesionala de-a lungul intregii sale vieti active.

Acest drept implica, cu deosebire, instituirea de concedii de pregatire pentru a permite cetatenilor sa se recicleze sau sa se perfectioneze beneficiind de institutiile de pregatire continua si permanenta pe care puterile publice, intreprinderile si partenerii sociali sunt invitati sa le instituie.

7) Dreptul la egalitatea de tratament intre barbati si femei (art. 16)

Este vorba nu numai de o simpla egalitate a salariilor femeilor si barbatilor pentru o munca identica. Se vizeaza, in acelasi timp, sa se asigure egalitatea in privinta accesului la profesie, la protectia sociala, educatie, formare si evolutie profesionala.

8) Dreptul la informatie, consultare si participare (art. 17-18)

Se inscrie in aceasta parte dreptul lucratorilor, in special al celor care sunt angajati in intreprinderi cu filiale in mai multe state membre, de a fi informati si chiar consultati cu ocazia evenimentelor importante care privesc soarta intreprinderii si care au implicatii asupra conditiilor de munca sau asupra mentinerii nivelului de angajare.

In acest sens, in decembrie 1990, s-au creat asa numitele consilii europene ale muncii("European works councils") pentru informarea si consultarea lucratorilor din companiile europene transnationale.

9) Dreptul la protectia sanatatii si securitatea la locul de munca    (art. 19)

Prin adoptarea acestui principiu, se recunoaste oricarui lucrator dreptul de a beneficia de conditii satisfacatoare de sanatate si securitate.

Aceasta implica luarea de masuri adecvate in vederea obtinerii de progrese in armonizarea conditiilor existente in statele membre. Totodata, de-a lungul timpului, a fost adoptat un numar impresionant de directive vizand sanatatea si securitatea la locul de munca.

10) Dreptul la protectia copiilor si adolescentilor (art. 20-23)

Varsta minima de admitere la munca este fixata la 15 ani, recunoscandu-se tinerilor angajati dreptul de a primi o remuneratie echitabila, acela de a beneficia de legislatie care sa tina seama de specificul lor si, totodata, de a urma la sfarsitul perioadei obligatorii de scolaritate o pregatire profesionala suficienta.

11) Dreptul persoanelor in varsta (art. 24-25)

Orice persoana care a atins varsta pensionarii are dreptul de a primi o pensie care sa-i asigure un nivel de viata decent.

Pentru cei care au varsta pensionarii, dar nu intrunesc conditiile necesare acordarii unei pensii, se prevede dreptul de a beneficia de un venit minim, de protectie sociala, ca si de asistenta medicala.

12) Dreptul persoanelor handicapate (art. 26)

Se recunoaste oricarei persoane handicapate dreptul de a beneficia de masuri specifice, in special in domeniul formarii, integrarii si readaptarii profesionale si sociale.

Punerea in aplicare a Cartei

Realizarea prevederilor Cartei Comunitatii privind drepturile sociale fundamentale ale lucratorilor depinde, in principal, de statele membre sau de institutiile lor care au atributii in domeniul social, ca si de partenerii sociali in masura in care incheie conventii colective atat la nivelul national, regional sau sectorial, cat si la nivelul unitatilor propriu-zise.

Pe de alta parte, principiul subsidiaritatii permite Uniunii sa actioneze atunci cand obiectivele pot fi mai usor realizate la nivelul sau decat la cel al statelor membre.

Totodata, Comisia redacteaza, anual, un raport privind aplicarea prevederilor Cartei de catre statele membre, ca si de catre Uniunea Europeana in ansamblul sau.

Asa dupa cum am subliniat mai inainte, Carta comunitara nu are valoarea juridica a unui regulament, ea doar enunta drepturile fundamentale. In comparatie cu Carta sociala Europeana a Consiliului European, Carta respectiva este considerata chiar 'un regres' pe planul reglementarilor europene. Desigur pot fi date mai multe explicatii. Ea este rezultatul negocierilor, al unor compromisuri facute pe parcursul elaborarii, dar, in egala masura, ea reflecta, din plin, aplicarea principiului subsidiaritatii caci politica sociala revine, in cea mai mare masura, fiecarui stat membru.

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la 1 mai 1999, marcheaza o etapa importanta permitand, pe de o parte, sa consolideze mecanismele stabilite prin Tratatul de la Maastricht, iar, pe de alta parte, sa stabileasca o serie de orientari sociale prioritare pe plan comunitar, in special in materie de ocupare, care devine o problema de interes comun'(art. 2 al Tratatului CE).

Noul obiectiv este de a atinge un nivel de ocupare ridicat fara insa a afecta competitivitatea. Pentru a se atinge acest obiectiv se vizeaza elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare. Elementul cheie al acestei strategii este constituit din liniile directoare comune, definite dupa modelul celor adoptate la Consiliul european de la Essen.

Titlul VIII privind ocuparea, nou introdus (cuprinzand noile articole 125-130), care a fost de aplicare imediata, precizeaza aceste obiective si mijloace de ale atinge. El prevede totodata crearea unui Comitet de ocupare.

De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam, a fost integrat in Tratatul CE (la capitolul 1 al Titlului IX, noile articole 136-145) Protocolul asupra Politicii sociale ce figura doar ca anexa la Tratatul de la Maastricht.

Rolul fundamental al partenerilor sociali este reconfirmat, atat la nivel national pentru ca statele pot incredinta punerea in aplicare a directivelor (art.137 par.4), cat si la nivel comunitar luand in considerare obligatia Comisiei de a promova consultarea partenerilor sociali. Cu ocazia acestor consultari, partenerii sociali pot decide sa trateze subiectul in cauza prin negocieri la nivelul Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam a pus egalitatea intre barbati si femei printre obiectivele prioritate ale Uniunii, prevazand in mod explicit ca, in toate actiunile sale, trebuie sa urmareasca eliminarea inegalitatilor si promovarea egalitatii depline.

Noul articol 141 al Tratatului CE implica o intarire a egalitatii de tratament intre barbati si femei si a egalitatii de sanse. Intr-adevar, vechiul articol 119 se limita la problemele privind egalitatea de remunerare intre cele doua sexe pentru aceeasi munca.

In plus, noua dispozitie permite Consiliului sa adopte, dupa consultarea Comitetului economic si social si urmand procedura codeciziei, masuri pozitive vizand aplicarea acestui principiu.

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)

La 7 decembrie 2000 la Nisa a fost adoptata Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene cu scopul de a se intari protectia drepturilor fundamentale in lumina evolutiei societatii, a progresului social si a dezvoltarilor stiintifice si tehnologice.

O serie de articole ale Cartei privesc drepturile fundamentale ale cetatenilor legate de regimul raporturilor de munca. Astfel, dupa ce articolul 5 interzice sclavia si munca fortata, iar articolul 23 impune principiul egalitatii intre barbati si femei inclusiv in domeniul angajarii, al muncii si remunerarii, Capitolul IV, intitulat 'solidaritate ', enumera o serie de drepturi fundamentale in domeniul muncii, cum sunt:

dreptul la informarea si la consultarea lucratorilor in cadrul intreprinderii (art.27);

dreptul la negociere si la actiuni colective (art.28);

dreptul la accesul (gratuit) la serviciile de plasament (art.29);

protectia in cazul licentierii nejustificate (art.30);

conditii de munca juste si echitabile (art.31)

interzicerea muncii copiilor si protectia tinerilor in munca (art.32);

securitatea sociala si ajutorul social art.34).

Dizpozitiile Cartei se adreseaza institutiilor si organelor   Uniunii, ca si statelor membre atunci cand fac aplicarea dreptului comunitar.

Strategia Lisabona si modelul social european

Consiliul european de la Lisabona, desfasurat in perioada 23-24 martie 2000, a fixat 4 mari prioritati ale activitatii comunitare la nivel social. Acestea se refera la :

locuri de munca mai multe si mai bune

educatie si formare profesionala adaptate la societatea bazata pe cunoastere

incluziunea sociala

modernizarea sistemului de asigurari sociale.

Statele membre si-au propus ca in anul 2010 o cota de 70% din persoanele in varsta productiva sa fie activi pe piata muncii, transformand economia europeana in cea mai performanta la nivel mondial. S-ar atinge astfel un obiectiv deosebit de ambitios, si anume acela al deplinei ocupari a fortei de munca.

Lectia 14

Tratatul privind aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

Politici sociale nationale nationale in materie

CONCEPTE CHEIE:

Structura Tratatului de Aderare

Clauze de salvgardare

Adaptari institutionale

I. Elemente generale

Tratatul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana este comun cu cel de aderare a Bulgariei si reprezinta rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole. Acest tratatul a fost elaborat pe baza acelorasi principii si dupa aceeasi metoda de lucru utilizate la redactarea Tratatului de aderare a celor zece noi state membre.

II. Structura Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a Romaniei si a Bulgariei la Uniunea Europeana cuprinde:

• Partile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;
• Anexele: masurile convenite in cadrul negocierilor - masuri permanente si masuri temporare
• Declaratiile.

Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul Romaniei si Bulgariei nu contine in anexa adaptarile tehnice aduse acquis-ului comunitar, avand in vedere perioada mare intre momentul semnarii Tratatului si momentul aderarii efective. Adaptarile tehnice au fost redactate in paralel cu Tratatul si au fost convenite la nivel politic in 11 februarie 2005 (odata cu acordul politic asupra textului in limba engleza) si vor fi adoptate prin acte ale institutiilor comunitare, respectiv Consiliul si Comisia.

Partile generale

1. Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde sase articole) consacra aderarea Romaniei si a Bulgariei la Uniunea Europeana, precum si faptul ca prin aderare cele doua state devin parte la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa, in conditiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul contine o clauza privind intrarea in vigoare alternativa a Actului de aderare si a Protocolului de aderare.

De asemenea, se precizeaza data la care Tratatul de aderare va intra in vigoare, precum si faptul ca acesta va fi ratificat de partile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare vor fi depuse pana la 31 decembrie 2006.

Conform clauzei finale, daca unul dintre cele doua state care adera nu depune instrumentul de ratificare pana la aceasta data, Tratatul va intra in vigoare pentru celalalt stat, Consiliul urmand sa adopte ajustarile necesare Protocolului de aderare sau, dupa caz, Actului de aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare contine:

• Partea I - Principiile
• Partea a II-a - Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constitutiei
• Partea a III-a - Prevederile permanente (in principal adaptarea acquis-ului)
• Partea a IV-a - Prevederile temporare (perioadele de tranzitie)
• Partea a V-a - Prevederi legate de implementarea Actului

2. Partea I (Principiile) contine definitii si prevederi privind caracterul obligatoriu pentru Romania si Bulgaria al tratatelor fundamentale si al actelor adoptate de institutiile comunitare si de Banca Centrala Europeana anterior aderarii acestora la UE. Aplicarea dispozitiilor tratatelor originare si ale actelor institutiilor sunt supuse derogarilor convenite in cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuata obligatia celor doua noi state membre de a adera la conventiile si acordurile incheiate de Uniune cu terte state, conventiile incheiate intre statele membre, precum si insusirea acquis-ului Schengen. Lista conventiilor incheiate intre statele membre este anexata Actului/Protocolului. Romania si Bulgaria au obligatia de a modifica, pana la data aderarii, tratatele incheiate cu state terte, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar. In caz contrar, aceste tratate vor fi denuntate.

Se prevede faptul ca Uniunea va adapta restrictiile cantitative la otel si produse din otel in relatia cu statele terte, in raport cu importurile Romaniei si Bulgariei. De asemenea, restrictiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile si de imbracaminte vor fi adaptate pentru a tine cont de aderarea Bulgariei si a Romaniei la Uniune. In ceea ce priveste acordurile bilaterale privind pescuitul incheiate de Romania si Bulgaria inainte de aderare, se prevede ca acestea vor fi administrate de Uniune.

Romania si Bulgaria vor participa in cadrul Uniunii Economice si Monetare, de la data aderarii, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene.

3. Partea a II-a contine prevederile institutionale, respectiv participarea Romaniei si Bulgariei la institutiile Uniunii Europene:

Romania va avea 35 de locuri in Parlamentul European, pentru perioada 2007 - 2009. Dupa aceasta data, numarul locurilor in Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.

Romania va avea 14 voturi in Consiliul Uniunii.

Romania are dreptul la un judecator la Curtea de Justitie a Uniunii Europene si unul la Tribunalul de Prima Instanta. Mandatul este de sase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecatori.

Romania va avea 15 membri in Comitetul Economic si Social si 15 membri in Comitetul Regiunilor.

Romania are dreptul de a numi membri in Comitetul Director al Bancii Europene de Investitii, precum si in Comitetul Stiintific si Tehnic prevazut de Tratatul EURATOM.

Se stipuleaza ca limba romana si limba bulgara devin limbi oficiale ale Uniunii.

4. Partea a III-a (Prevederile permanente) stipuleaza acceptarea masurilor negociate permanente (prevazute intr-o anexa), precum si referirea la mecanismul efectuarii adaptarilor tehnice ale acquis-ului adoptat pana la 1 octombrie 2004 ('cut-off date'). Este vorba despre actele adoptate de institutiile Uniunii Europene in diferite domenii care vor fi adaptate in vederea aplicarii acestora la Romania si Bulgaria

Dintre adaptarile tehnice, pot fi mentionate: etichetarea produselor electrice si electronice; lista de specii de plante si animale protejate in Romania; calificari, lista profesiunilor liberale si a institutiilor de invatamant care au eliberat diplomele in acest sens; lista punctelor de frontiera; lista aeroporturilor internationale; lista produselor chimice periculoase; traducerea in limba romana a tuturor termenilor de specialitate in diverse domenii (ex. societate pe actiuni, societati in nume colectiv, societati in comandita simpla, societati pe actiuni, societati in comandita pe actiuni, societati cu raspundere limitata, taxa de drum, autostrazi, drumuri nationale, drumuri judetene, drumuri comunale etc); lista statelor carora Romania le solicita viza si diferitele categorii de viza; lista institutiilor din Romania participante la procesul de achizitii publice.

5. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se refera la masurile tranzitorii convenite in cadrul negocierilor (continute in anexa), prevederile institutionale si prevederile financiare cu caracter temporar.

Potrivit prevederilor institutionale cu caracter temporar, Romania va avea 35 de locuri in Parlamentul European in perioada cuprinsa intre data aderarii efective la Uniune si data la care se vor desfasura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). Romania are obligatia de a desfasura alegeri pentru Parlamentul European "nu mai tarziu de 31 decembrie 2007'. Acestea inseamna ca Romania poate organiza oricand inainte de 31 decembrie 2007 aceste alegeri, inclusiv in intervalul dintre semnarea Tratatului de aderare, care va avea loc la 25 aprilie 2005 si data aderarii.

In ipoteza in care Constitutia Europeana va intra in vigoare in 2007, pana in 2009 se va mentine sistemul de vot "Nisa', Romania avand 14 voturi, precum si numarul de 15 locuri in Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor.

Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, Romania va contribui la capitalul subscris Bancii Europene de Investitii cu 42,3 milioane Euro. Contributia Romaniei la Fondul de Cercetare pentru Carbune si Otel este de 29,88 milioane Euro.

De asemenea, in perioada de tranzitie, Romania va beneficia de Facilitatea Schengen avand ca scop finantarea actiunilor desfasurate la frontiera externa in vederea implementarii acquis-ului Schengen, precum si de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility), avand ca scop imbunatatirea acestora. Alocarile pentru Romania vor fi de:

• 297,2 milioane Euro in 2007
• 131,8 milioane Euro in 2008
• 130,8 milioane Euro in 2009.

Se stipuleaza gestionarea de catre agentiile de implementare a fondurilor din cadrul asistentei de pre-aderare, acordata prin programul PHARE, programul PHARE - CBC (Cross-border cooperation), programul ISPA, programul SAPARD si Facilitatea pentru perioada de tranzitie.

Suma totala a alocarilor pentru actiuni structurale pentru Romania in perioada 2007-2009 va fi de:

• 1 399 milioane Euro in 2007
• 1 972 milioane Euro in 2008
• 2 603 milioane Euro in 2009.

Partea a IV-a cuprinde si clauzele de salvgardare.

Ca si in cazul celor zece noi state membre, Tratatul contine trei clauze generale de salvgardare:

• clauza de salvgardare generala

Daca, pana la sfarsitul a trei ani de la aderare, vor aparea dificultati grave si persistente intr-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situatia economica intr-un anumit domeniu, Romania sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizatia de a lua masuri de protectie pentru a ameliora situatia creata si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune. In aceleasi circumstante, orice stat membru actual poate solicita autorizatia de a lua masuri protectioniste cu privire la unul sau ambele noi state membre.

• clauza de salvgardare privind Piata Interna

Daca in primii trei ani de la aderare, Romania si Bulgaria nu isi indeplinesc angajamentele asumate in cadrul negocierilor periclitand astfel functionarea Pietei Interne, Comisia Europeana, din proprie initiativa sau la solicitarea unui stat membru, poate sa ia masurile necesare pentru remedierea acestei situatii. Aceasta clauza poate fi invocata si inainte de data aderarii celor doua state.

• clauza de salvgardare justitie si afaceri interne

Daca in Romania si Bulgaria exista intarzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoasterea mutuala in domeniul civil si penal, Comisia, din proprie initiativa sau la solicitarea unui stat membru, poate, pana la sfarsitul a trei ani de la intrarea in vigoare a Tratatului, sa ia masurile necesare si sa specifice conditiile de aplicare a acestora. Aceste masuri trebuie sa fie justificate si mentinute nu mai mult decat este strict necesar pentru remedierea situatiei.

In cadrul prevederilor temporare, se stipuleaza posibilitatea pentru Romania si Bulgaria de a adopta masuri tranzitorii pentru a facilita trecerea la noua politica agricola comuna, precum si in ceea ce priveste aplicarea regulilor comunitare in domeniul veterinar, fito-sanitar si al sigurantei alimentelor.

6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptarile institutionale) cuprinde dispozitii privind adaptarile institutionale care sunt necesare in urma aderarii Romaniei si Bulgariei (Titlul I), modalitatile de aplicare a actelor institutiilor comunitare fata de Bulgaria si Romania (Titlul II) si prevederile finale (Titlul III).

Titlul I contine dispozitii referitoare la necesitatea adaptarii de catre institutiile comunitare (Consiliul, Comisia si Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene) a regulilor de procedura. Romania si Bulgaria vor numi cate un membru al Comisiei Europene, la data aderarii, al carui mandat va expira o data cu expirarea mandatelor celorlalti membri ai Comisiei. Comisarii roman si bulgar vor fi numiti de Consiliu, cu majoritate calificata, in acord cu Presedintele Comisiei si cu avizul Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de Tratatul celor zece, in cazul numirii noilor comisari se va cere si avizul Parlamentului European, pentru a se asigura o mai mare transparenta a deciziei.

Totodata, Romania si Bulgaria vor numi cate un judecator la Curtea de Justitie a Uniunii Europene si la Tribunalul de prima instanta. Mandatul unuia dintre cei doi judecatori va expira in 2006, iar a celuilalt in 2012, decizia fiind luata prin tragere la sorti.

Romania si Bulgaria vor numi membri la Curtea Europeana de Conturi, Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor.

Titlul II prevede obligatia Romaniei si Bulgariei de a adopta toate masurile necesare pentru a se conforma, de la data aderarii, directivelor si deciziilor adoptate de institutii si comunicate statelor membre. Aceste masuri includ si obligatia de a opera modificarile legislative interne necesare. De asemenea, se prevede comunicarea catre Romania si Bulgaria a unei serii de masuri (cum ar fi cele referitoare la protectia lucratorilor impotriva radiatiilor).

Este stipulat, totodata, mecanismul realizarii adaptarilor tehnice pentru acquis-ul adoptat dupa 'cut-off date' (1 octombrie 2004), adaptari care nu au fost redactate odata cu Tratatul de aderare. Mecanismul presupune adoptarea modificarilor necesare de catre Consiliu sau Comisie (in functie de institutia care a emis actul), la solicitarea Romaniei sau Bulgariei, realizata cel tarziu la data aderarii. Fata de Tratatul celor zece, s-a introdus obligatia vechilor state membre de a lua masurile necesare pentru a modifica legislatia lor interna, acolo unde aceste modificari au fost generate de adaptarile actelor comunitare ca urmare aderarii Bulgariei si Romaniei.

Titlul III prevede transmiterea Romaniei si Bulgariei unei copii certificate a unor instrumente juridice: Tratatul de instituire a Comunitatii Europene si Tratatul Uniunii Europene, precum si tratatele internationale detinute in arhivele Secretariatului General al Consiliului.

Declaratii

La Tratatul de aderare a fost anexata o serie de declaratii cu caracter politic, care nu produc efecte juridice: Declaratia comuna a statelor membre (UE 25) privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia comuna a UE 25 si a Comisiei Europene privind pregatirile pentru aderare ale Bulgariei si ale Romaniei; Declaratia comuna a Germaniei si Austriei privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia Bulgariei privind alfabetul chirilic.

Prin Declaratia privind libera circulatie a persoanelor, statele membre isi exprima angajamentul de a spori accesul cetatenilor romani la piata muncii, in vederea accelerarii armonizarii cu acquis-ul comunitar.

Declaratia privind pregatirea Romaniei si Bulgariei pentru aderare afirma faptul ca UE va continua monitorizarea stricta a aplicarii angajamentelor convenite in negocieri, acordand o atentie deosebita asupra domeniilor justitiei si afacerilor interne, concurentei si mediului. Declaratia cuprinde aceleasi elementele exprimate in Concluziile Consiliului European din 17 decembrie 2004.

In Declaratia privind dezvoltarea rurala sunt estimate posibilele alocari bugetare pentru Romania in acest sector (2 308 milioane Euro).

Romania a acceptat declaratiile propuse de statele membre si nu a solicitat introducerea unor declaratii dupa modelul celor zece noi state membre, respectiv referitoare la libera circulatie a persoanelor si la clauza de salvgardare, deoarece prevederile Tratatului in aceste domenii sunt clare si lipsite de echivoc.

In Anexa 1 sunt enumerate o serie de perioade de tranzitie si derogari obtinute de romania dupa aderarea la Uniunea Europeana.