Cooperarea nato - rusia

Cooperarea NATO - RUSIA

Comitetul director politico-militar / Grupul ad hoc (PMSC/AHG) pentru cooperarea in mentinerea pacii, care face parte din EAPC, este organismul principal pentru consultari pe probleme politice si conceptuale in legatura cu mentinerea pacii, si pentru schimbul de experienta si examinarea masurilor practice de cooperare. PMSC/AHG raspunde periodic pentru activitatile sale in fata ministrilor de Externe si ai Apararii, cu ocazia reuniunilor lor. Partenerii asista la toate reuniunile PMSC/AHG. Irlanda, stat membru al OSCE interesat de aceste probleme si avand o experienta particulara in mentinerea pacii, participa la lucrarile Grupului si are o contributie activa. Un reprezentant al Presedintelui in exercitiu al NATO asista regulat la reuniunile Grupului, la care sunt uneori reprezentate si Natiunile Unite.

Pe parcursul lucrarilor, Grupul a redactat doua rapoarte detaliate pe tema cooperarii in mentinerea pacii. Primul, cunoscut sub denumirea de 'Raportul de la Atena', dateaza din 1993 si trateaza abordarile conceptuale pentru mentinerea pacii. Cel de al doilea, 'Documentul anexa la Raportul de la Atena' din 1995, reexamineaza aceste probleme din perspectiva experientei acumulate din 1993 pana in 1995.

In 1995, bazandu-se pe vasta experienta acumulata in mentinerea pacii, inclusiv din conflictul in fosta Iugoslavie, membrii Grupului ad hoc au redactat un compendium ca urmare a operatiunilor de mentinere a pacii. Acest document reflecta experienta tarilor aliate si a tarilor partenere in domenii ca pregatirea, conducerea si aspectele operationale ale acestor activitati. Prin schimbul de experienta, tarile membre ale Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic incearca sa stabileasca noi abordari practice de mentinere a pacii.

De la terminarea Razboiului Rece, NATO vede in dezvoltarea relatiilor constructive si de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate si stabilitate, care trebuie sa serveasca intereselor comunitatii internationale. Bazandu-se pe prima lor cooperare din cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cu incepere din 1991, si pe decizia ulterioara a Rusiei de a adera la Parteneriatul pentru Pace, Alianta si Rusia au incheiat, la 22 iunie 1994, un acord vizand urmarirea 'unui dialog si unei cooperari largi si importante', in afara activitatilor prevazute in cadrul PpP. Un anumit numar de domenii au fost precizate pentru acest program de cooperare suplimentara, si alte teme au fost adaugate mai tarziu.

Reuniunile intre cele 16 tari membre ale Aliantei si Rusia (denumite reuniunile celor '16+1') tinute la nivelul ministrilor, ambasadorilor si expertilor, au permis organizarea unui schimb de informatii si de consultari pe probleme de interes comun. Domeniile alese pentru dezvoltarea cooperarii contineau mentinerea pacii, securitatea ecologica, stiinta si problemele umanitare. In ceea ce priveste politica de informare, noi initiative au fost intreprinse, printre care ameliorarea accesului la informatii cu privire la NATO, in Rusia. Intr-o prima etapa, un responsabil cu informarea despre NATO a fost trimis la Moscova, unde si-a inceput activitatea in cursul verii anului 1995.

De asemenea, au fost intreprinse initiative si in alte domenii. La 20 martie 1996, un Memorandum de intelegere in privinta planurilor civile de urgenta si a stadiului de pregatire pentru catastrofe, a fost semnat de catre NATO si Ministerul Federatiei Ruse, pentru protectia civililor, situatiile de urgenta si eliminarea consecintelor catastrofelor naturale (EMERCOM), in cadrul Parteneriatului pentru pace. Prin acesta, Federatia Rusa se angaja sa dezvolte cooperarea in acest domeniu cu tarile NATO. Lucrarile intreprinse ulterior si-au aratat rezultatele, mai ales prin crearea unui Centru euro-atlantic de coordonare a reactiilor in caz de catastrofa si a unei Unitati euro-atlantice de reactie in caz de catastrofa, in mai 1998.

O cooperare eficienta intre Rusia si NATO pentru aplicarea aspectelor militare ale Acordului de pace din 1995 pentru Bosnia-Hertegovina[1], a adus o noua dimensiune evolutiei parteneriatului de securitate NATO-Rusia. Participarea trupelor ruse, alaturi de contingentele tarilor aliate si ale altor tari partenere, la IFOR condusa de NATO, careia i-a urmat SFOR, este reflectarea unei responsabilitati politice impartasita de ambele parti. Ea demonstreaza de o maniera concreta ca NATO si Rusia pot colabora eficient la constructia securitatii cooperative din Europa, si a ajutat cele doua parti sa-si elimine ideile false pe care puteau sa le aiba una despre cealalta. Participarea unitatilor rusesti la operatiunile din Bosnia a fost pregatita si sustinuta de catre ofiteri rusi prezenti la SHAPE, care au avut un rol esential in dezvoltarea relatiilor de munca, acestia dovedind un inalt nivel de eficacitate si profesionalism.

In acest context, la reuniunea din 10 decembrie 1996, tinuta la Bruxelles, ministrii afacerilor externe ai tarilor din NATO, au cerut Secretarului General sa exploreze cu partea rusa posibilitatile de incheiere a unui acord cu privire la aprofundarea si largirea relatiilor NATO-Rusia, precum si oferirea unui cadru de dezvoltare viitoare. Dupa patru luni de negocieri intense intre dl. Solana, Secretar General al NATO, si dl. Primakov, in acea perioada ministrul rus al afacerilor externe, a fost semnat un acord pe baza unui document intitulat 'Actul fondator al relatiilor, cooperarii si securitatii reciproce intre NATO si Rusia'. Acest Act a fost semnat la Paris, la 27 mai 1997, de catre Secretarul general al NATO, sefii de stat si de guverne ai tarilor Aliantei atlantice si Presedintele Federatiei Ruse.

Actul fondator NATO-Rusia este expresia unui angajament de durata, la cel mai inalt nivel politic, pentru cladirea unei paci durabile si deschisa tuturor in zona euro-atlantica. El creaza cadrul unui nou parteneriat de securitate, constituind una dintre etapele de edificare a unei Europe stabile. Actul permite Aliantei si Rusiei sa stabileasca o relatie mai directa, servind nu doar propriilor interese, ci si, intr-o perspectiva mai larga, tuturor acelor state din zona euro-atlantica.

Cele patru sectiuni ale documentului expun principiile si mecanismele de functionare a parteneriatului dintre NATO si Rusia[2]. Preambulul descrie contextul in care acordul a fost semnat si subliniaza determinarea fiecarei parti pentru realizarea obiectivelor individuale, reamintind ca amandoua au cunoscut o transformare fundamentala de la sfarsitul Razboiului Rece.

Sectiunea I a Actului fondator, enunta principiile de baza ale parteneriatului dintre NATO si Rusia. Pentru concretizarea acestui parteneriat, sectiunea a II-a prevede crearea unei noi institutii, Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (PJC), pentru consultari, cooperare si, in masura posibilului, obtinerea consensurilor si luarea deciziilor comune. Actul fondator incredinteaza PJC urmatoarele misiuni:

tinerea de consultari regulate pe o gama larga de probleme in raport cu politica sau securitatea, descrise in sectiunea a III-a;

pe baza acestor consultari, ajungerea la initiative comune pentru care NATO si Rusia si-ar da acordul sau ar actiona in paralel;

atunci cand un consens ar fi atins, luarea de decizii si masuri adiacente, in functie de situatie.

Odata cu punerea in aplicare a acestui acord, NATO si Rusia colaboreaza in multe domenii. PJC ramane oricum total distinct de Consiliul Atlanticului de Nord, care este organul principal de decizie al NATO, insarcinat cu realizarea obiectivelor Tratatului.

NATO si Rusia se consulta si coopereaza in special pe subiecte precum proliferarea armelor de distrugere in masa, schimbul de informatii cu privire la fortele si politicile de aparare si securitate, pe probleme cu privire la armele nucleare, la conversia industriilor de aparare, pe cele relative la mediul inconjurator in raport cu apararea, la pregatirea pentru situatii de urgenta din domeniul civil si pentru posibilele actiuni adiacente, inclusiv operatiunile de mentinere a pacii.

Sectiunea a IV-a abordeaza problemele politico-militare. Membrii NATO subliniaza inca odata, in declaratia din 10 decembrie 1996, ca ei 'nu au nici o intentie, nici un proiect si nici un motiv' pentru aducerea armelor nucleare pe teritoriul noilor tari membre ale Aliantei, si nu au nici o interes in modificarea oricarui aspect al dispozitivului sau al politicii nucleare a NATO si nu prevad nici o necesitate de a opera vreo modificare in viitor.

De asemenea, sectiunea invoca importanta pe care o are adaptarea Tratatului privind fortele armate conventionale in Europa (CFE) in contextul mai vast de securitate din zona NATO. Ea indica totodata ca statele membre NATO si Rusia vor lucra la Viena, atat impreuna, cat si cu alte state partenere la adaptarea Tratatului CFE, in scopul ameliorarii viabilitatii si eficacitatii sale, tinand cont de evolutia mediului de securitate in Europa.

In acelasi timp, aceasta sectiune aminteste declaratia statelor membre NATO care afirma ca 'in contextul actual si previzibil de securitate, Alianta isi va indeplini misiunea de aparare colectiva si celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilitatii si integrarii mai mult decat prin folosirea permanenta a fortelor de lupta suplimentare'[3].

Sectiunea a IV-a indica, la final, faptul ca pentru a dezvolta cooperarea intre institutiile lor militare, NATO si Rusia 'isi vor intari consultarile si cooperarile politico-militare in cadrul PJC', gratie unui dialog intensificat intre inaltele autoritati militare ale NATO, ale statelor membre si cele ale Rusiei. NATO si Rusia au convenit sa stabileasca misiuni militare la diferite niveluri, pe baza principiului reciprocitatii, pentru a favoriza acest dialog intens si pentru a aduce un suport elementelor militare din PJC.

Actul fondator reflecta, astfel, evolutia mediului de securitate in Europa si se constituie intr-un angajament durabil de cooperare intre NATO si Rusia. In afara incheierii de acorduri pe principii care stabilesc parteneriatul lor si pe domeniile specifice de cooperare politica si militara, NATO si Rusia au facut din PJC un loc pentru consultari, de coordonare, de cooperare si de incercare a gasirii unor consensuri pentru problemele de securitate de interes comun. Consultarile in cadrul PJC nu se limiteaza doar la problemele interne proprii NATO, statelor membre sau Rusiei. Actul fondator nu da nici Rusiei, nici NATO un drept de veto asupra actiunilor celeilalte parti, si el nu poate fi utilizat in asa fel incat sa aduca prejudicii intereselor altor state. Rolul sau consista din intarirea cooperarii dintre NATO si Rusia, si stabilirea posibilitatilor de luare a deciziilor si a masurilor adiacente.

PJC a devenit deja un mijloc important de intarire a increderii, de disipare a ideilor false, si de dezvoltare a unui program de consultari si cooperare. El se reuneste in fiecare luna, la nivelul ambasadorilor si reprezentantilor militari, si de doua ori pe an la nivelul ministrilor de Externe si ai Apararii, precum si la nivelul sefilor de Stat Major / Sefilor de Stat Major General. Poate sa se reuneasca la nivelul sefilor de stat si de guvern.

La reuniunea PJC tinuta la New York la 26 septembrie 1997, ministrii Afacerilor Externe au aprobat programul de lucru al PJC pentru sfarsitul anului 1997. Acest program mentiona diverse teme a fi supuse consultarilor dintre NATO si Rusia, in special situatia din Bosnia-Hertegovina, neproliferarea, stapanirea armamentelor si mentinerea pacii.

Domeniile de cooperare practica cuprindeau reconversia ofiterilor, pregatirea pentru situatii de urgenta si ajutorul in caz de catastrofa. Erau de asemenea mentionate masuri vizand crearea altor structuri prevazute in Actul fondator, printre care stabilirea de misiuni militare si crearea unui Centru de documentare al NATO la Moscova, precum si alte masuri destinate a favoriza relatiile dintre Adunarea Atlanticului de Nord si Adunarea Federala a Rusiei.

Ministrii afacerilor externe au aprobat programul de lucru pentru PJC pe anul 1998 la reuniunea de la Bruxelles, din 17 decembrie 1997. Ei au adoptat un calendar de consultari politice ce trebuia sa se intinda pana la reuniunea ministeriala din primavara si au decis sa urmeze lucrarile in curs, la nivel de experti pentru domenii ca mentinerea pacii, planurile civile de urgenta, problemele stiintifice si de mediu legate de aparare, precum si posibilitatile de cooperare in materie de armament. In acelasi timp, au convenit sa prevada reuniuni la nivel de experti pentru probleme relative la armele nucleare, la convertirea din sectorul de aparare si la neproliferare.

In cursul reuniunii PJC tinuta la Luxemburg, la 28 mai 1998, ministrii Afacerilor Externe au redactat bilantul aplicarii programului de lucru pentru anul 1998 si au luat cunostinta de consultarile avute asupra situatiei din Bosnia, crizei din Kosovo[4], mentinerii pacii, asupra terorismului, problemelor nucleare si programelor de dezvoltare a infrastructurilor. Ministrii  au apreciat deschiderea Centrului de documentare NATO pe probleme de securitate europeana, la Moscova, in februarie 1998. Si-au manifestat, de asemenea, sustinerea pentru dezvoltarea cooperarii privind reconversia cadrelor militare. Activitatile prevazute pentru anul 1998 contineau organizarea de seminarii si de grupuri de lucru pe temele reconversiei cadrelor militare si mentinerii pacii.

Grupul de lucru pe tema relatiilor NATO-Rusia a fost tinut la Moscova, in perioada 19-20 iunie 1998, cu ocazia aniversarii unui an de la semnarea Actului fondator.

La 18 martie 1998, Federatia Rusa si-a inaugurat oficial Misiunea de pe langa NATO. Pentru a facilita cooperarea militara si de aparare, ea a numit un Inalt Reprezentant militar, al carui birou face parte integranta din aceasta Misiune. La reuniunea lor din 28 mai 1998, de la Luxemburg, ministrii Afacerilor Externe din PJC au hotarat ca misiunile militare vor fi stabilite la sfarsitul anului 1998. Asa cum prevede Actul fondator, stabilirea misiunilor militare va implica detasarea ofiterilor de legatura rusi pe langa comandamentele NATO precum si trimiterea ofiterilor de legatura NATO in Rusia.

Actul fondator ofera astfel bazele unui parteneriat de securitate stabil si durabil. Lucrarile de punere in aplicare sunt pe calea cea buna, iar reuniunile PJC NATO-Rusia la nivel ministerial si de ambasadori, precum si contactele dintre militari, au contribuit la crearea unui nou spirit de cooperare si incredere.