Observatii asupra nationalismului

Observatii asupra nationalismului

17. Conceptul de nationalism - miscare ideologica. Ca miscare ideologica, chiar daca uneori a imbracat forme extremiste, nationalismul este un element central al modernitatii, motiv suficient pentru a-l privi cu toata atentia, fara a discredita nationalismul in ansamblu. Ideea este ca trebuie surprinse resorturile profunde ale nationalismului, acelea care il justifica drept forta eliberatoare, drept principiu de afirmare a specificitatii istorice si culturale a popoarelor. Prezenta sa a marcat profund istoria ultimelor doua veacuri, cu aspecte diferite de la o etapa la alta, mai ales pe parcursul secolului al XX-lea. Astfel, daca in perioada interbelica problema nationala a fost o forta marcanta, in etapa postbelica, de-a lungul razboiului rece, aceasta a fost partial eclipsata de confruntarea ideologica bipolara intre "lagarul socialist" si "lumea libera". Dupa 1990, Europa a pasit intr-o era noua, caracterizata, printre altele si prin revigorarea nationalismelor. In acest sens, Alain Dieckhoff constata ca "de-a lungul deceniului 1990-2000, atlasele noastre s-au imbogatit cu noi state, care in mare parte nu existasera anterior din punct de vedere politic. De la Uzbekistan pana in Eritreea, trecand prin Republica Moldova si Slovenia, au vazut lumina zilei nu mai putin de douazeci de state" .

In mod firesc, acest fenomen destul de complex a provocat diferite constructii explicative din partea analistilor, intrucat, pe fondul procesului de globalizare, banuit ca trebuie sa estompeze diferentele, manifestarea nationalismelor seamana cu o actiune anacronica. Pe de alta parte, nici varianta explicativa optimista, a celor care vorbesc despre o mondializare omogenizatoare, care sa depaseasca manifestarile nationaliste nu castiga in credibilitate. Astfel, astazi se vorbeste cu insistenta de paradoxul nationalismului, acela ca se exprima cu o vigoare reinnoita chiar in momentul in care oamenii se aseamana din ce in ce mai mult" , iar temeiul acestui paradox este descoperit adesea in strafunduri antropologice. Ceea ce inseamna ca globalizarea, oricat de accelerata, nu va face decat sa intretina fenomenul particularizarii. Nu trebuie sa uitam, oricat de grabiti suntem, ca este vorba de notiuni corelative.

18. Cultura - rol esential in modelarea comunitatilor colective. Pentru intelegere, trebuie sa pornim de la un adevar simplu, acela ca, intrucat cultura reprezinta fundamentul vietii umane - ea indeplineste un rol esential si in modelarea identitatilor colective. Astfel ca, pana la urma, natiunile sunt comunitati culturale. Dar culturile sunt sisteme deschise. Pe de o parte, ele se slefuiesc si se recompun in permanenta prin imprumuturi si schimburi valorice. Pe de alta parte, fiecare cultura are o configuratie proprie, prin care se distinge. In acest context se vorbeste despre o dubla functie strategica a culturii. Una de atestare a poporului in perspectiva unei unitati si specificitati proprii si alta de contestare a ordinii politice impuse poporului, de inlaturare a subordonarii politice.

Cert este ca identitatea unei colectivitati este tributara contextului cultural, context care in epoca moderna se suprapune cadrului national. Iar in structura natiunii, principala categorie sociala interesata de promovarea culturii este intelectualitatea, intrucat, in procesul trecerii de la societatea agrara, feudala, la cea industriala, moderna, nationala, intelectualitatea, beneficiara unei educatii deschise, se simte instrainata atat de elitele traditionale, din care se trage, cat si de societatea globala, in care traieste. De aceea, facandu-se responsabila de dezvoltarea culturii, intelectualitatea devine purtatoarea de cuvant a nationalismului. Problema este ca, in realitate, chiar si interesul pentru cultura conduce, pana la urma, tot la mobiluri politice.

In secolele XIV-XV, doua sunt procesele care au determinat aparitia primelor state europene moderne (Franta, Spania, Anglia). Pe de o parte, este vorba de impunerea unor masuri de ordin politic, care au condus la intarirea pozitiei regilor in societate. Pe de alta parte, de acceptarea unor masuri de ordin cultural, care au condus la integrarea lingvistica si religiosa a comunitatilor. Ideea este ca fara legaturi sociale bazate pe o cultura comuna, in centrul careia sa fie situata limba nationala, nu se poate infiripa constiinta politica, cea care sa judece apartenenta la natiune. Iar fara cadrul national nu putea sa apara democratia moderna. De unde rezulta, fara niciun dubiu, ca in toate miscarile de afirmare nationala, fie pentru a legitima ori contesta ordinea statala, cultura s-a dovedit o adevarata resursa politica.

Aceasta inseamna, pe de o parte, ca unitatea europeana trebuie realizata prin cultivarea particularitatilor nationale legitime, iar pe de alta parte, ca natiunile trebuie sa accepte ca nu mai sunt indivizibile, ci alcatuite din mai multe unitati etnice si lingvistice. In acest sens trebuie inlocuite nationalismele invechite cu un sentiment al solidaritatii natiunilor.

Reflectand la aceasta problema grava, Hagen Schulze face urmatoarea observatie interesanta: "de veacuri, noi, europenii, ne-am obisnuit cu vechile noastre state si natiuni; ele vor mai exista multa vreme si va mai fi nevoie de ele. Insa se vor schimba din nou, asa cum s-au schimbat si in trecut si poate, treptat, vor pali si vor disparea in final pentru a ceda locul natiunii Europa, a carei forma azi doar o intuim"[3].

19. Observatii conclusive. Pana atunci insa, trebuie sa constatam ca nationalismul nu trebuie privit doar prin prisma potentialului sau distructiv. El trebuie vazut si ca sursa a puterii mobilizatoare de care are nevoie orice societate pentru a-si infaptui idealurile. Mai ales in prezent, cand formele religioase traditionale si-au pierdut audienta, ideea nationala confera omului credinta in noi teluri, mobilizatoare. Ceea ce nu este putin lucru in strategia politica a oricarui stat. Altfel spus, "nu impartirea pe natiuni ameninta Europa, ci dorinta nationalitatilor foarte mici de a-si intemeia propriile state nationale bazate pe o unitate himerica si irealizabila a natiunii, limbii si teritoriului statal"[4].

Concluzia este ca natiunea nu este inca o realitate depasita. "Daca exista o morala care rezulta din numeroasele esecuri suferite in cursul integrarii europene, atunci ea se refera cu siguranta la faptul ca unitatea europeana se poate realiza doar cu si nu impotriva natiunilor si particularitatilor lor legitime, la fel cum natiunea incepe la randul ei sa invete ca nu este nicidecum «una si indivizibila», ci alcatuita dintr-un mare numar de unitati etnice, lingvistice si regionale" .