Nationalismul

Nationalismul

Abordarea nationalismului ca doctrina implica existenta a doua raspunsuri diferite, fiecare drivand din cele doua abordari contemporane ale teoriei nationalismului. Primul ar fi acela ca nationalismul nu este o doctrina sau o ideologie, ci o metoda, printre altele, de mobilizare politica, in folosul unor elite care il utilizeaza fara a-l considera drept filosofia lor generala de organizare a societatii - care poate fi o alta, liberala, conservatoare sau socialista. Acest tip de estimare urmeaza linia unor autori ca Eric Hobsbawm sau Benedict Anderson, care accentueaza latura fabricata a sentimentului si comunitatii nationale prin intermediul literaturii, educatiei de stat si a variilor forme de propaganda moderna de care se servesc elitele conducatoare pentru a mobiliza masele in scopurile lor sau a le demobiliza de la altele. Al doilea raspuns este acela ca nationalismul este o ideologie politica, intelegand prin aceasta o viziune generala asupra lumii, cu implicatii prescriptive asupra politicii, iar combinatiile variate in care il gasim se datoreaza nu subordonarii sale fata de alte corpuri de doctrina, ci cameleonimsului sau, datorat sintezei dintre universalismul sau ca doctrina si apelul sau specific catre fiecare natiune in parte - situatie care face ca ideologia nationalista sa fie cea mai generala dintre toate.

Una dintre cele mai puternice forte in lumea politica moderna, nationalismul se hraneste din conceptia ca popoarele lumii se incadreaza mai mult sau mai putin firesc in grupuri distincte sau natiuni. Intr-adevar, natiune si nationalitate provin din cuvantul latinesc care desemneaza nasterea (natus). Astfel, o natiune este un grup de oameni care intr-un anume sens impartasesc o nastere comuna. Pe aceasta cale, nationalitatea unei persoane poate fi separata de cetatenia acesteia. Din perspectiva unui nationalist inflacarat, insa, nationalitatea si cetatenia nu trebuie separate. Oamenii care impartasesc o nastere comuna - care apartin aceleiasi natiuni - ar trebui sa aiba si aceeasi cetatenie in cadrul aceleiasi unitati politice sau stat. Aceasta este originea ideii statului-natiune, o unitate politica suverana, care se autoguverneaza si care leaga si exprima sentimentele si nevoile unei singure natiuni.

Desi sentimentele nationaliste au fost prezente de-a lungul istoriei, ele au devenit deosebit de puternice in urma Razboaielor Napoleoniene la inceputul anilor 1800. Pe masura ce armatele franceze ale lui Napoleon au cucerit cea mai mare parte a Europei, ele au starnit resentimentul, iar uneori invidia multora dintre popoarele cucerite. Aceasta este mai cu seama adevarat pentru Germania si Italia, nici una dintre ele nefiind tari unificate la acel moment. Germania era un grup de unitati politice dispersate, diferind ca marime si putere de Regatul Prusiei si de Imperiul Austriac. Existau multe formatiuni etatice minuscule: ducate, principate sau baronii conduse de nobilimea locala. Totusi, oamenii acestor comunitati dispersate vorbeau aceeasi limba, imparta-seau aceeasi literatura, precum si multe dintre obiceiuri si traditii. Condi-tia Italiei era similara. Victoriile armatelor napoleoniene - victoriile natiunii franceze - au creat o reactie extrem de violenta, inspirand multi oameni in Germania, Italia si alte locuri in a-si recunoaste nationalitatea si a lupta pentru propriile lor state-natiune unificate.

In secolele XIX si XX, aceasta lupta nationalista s-a raspandit in fiecare zona a globului. Sentimentele nationaliste si antagonismele au dus la provocarea primului si a celui de-al doilea razboi mondial, de exemplu, ca si la razboaiele anticoloniale de eliberare nationala din Asia si Africa. In ciuda puterii lor emotionale si a formei lor politice, ideea de natiune si de nationalism intampina dificultati. Una dintre aceste dificultati este determinarea exacta a ceea ce este o natiune. Care este marca unui grup de oameni care ii face membri ai aceleiasi natiuni? Nu exista un raspuns clar la aceasta intrebare, desi nationalistii recurg la caracteristici precum aceeasi rasa, etnicitate, cultura, limba, religie, obiceiuri sau istorie. Aceste trasaturi insa sunt ele insele dificil de definit. In viziuea anumitor autori, o natiune este o entitate teritoriala cu care membrii au o legatura afectiva si in care investesc un sens moral. Ea este si o vatra, totodata ancestrala sau adoptata. Ca urmare, nationalitatea este identitatea colec-tiva pe care membrii unei natiuni o capata prin identificarea cu natiunea.

Dar, chiar daca putem sa determinam ce este natiunea, o alta dificultate apare in ceea ce priveste nationalismul. Multe state - Canada, Elvetia, Statele Unite ale Americii - includ oameni care apartin, aparent, unor nationalitati diferite. Ar trebui sa aiba fiecare grup propriul lui stat? Ar trebui destramata Elvetia, de exemplu, Franta, Germania si Itali absorbind partile cu vorbitorii de franceza, de germana, respectiv de italiana? Ar trebui acest lucru sa se intample chiar daca elvetienii par sa fie prosperi in actuala lor organizare? Daca este asa, cand si cum au reusit acesti oameni cu limbi si culturi diferite sa devina o singura natiune? Toate aceste intrebari se subintind, de fapt, uneia singure: ce este nationalismul? Ca raspuns, un element care poate fi eliminat din start este incercarea de a defini nationalismul astfel incat acesta sa fie un fenomen "pozitiv" sau "negativ". Discutia despre nationalismul "bun" sau "rau" trebuie redusa la discutia mai modesta despre nationalismul "adecvat" sau "inadecvat". Ernest Gellner, istoric al nationalismului, il intelege ca fiind tendinta rezultata din presiunea sociala, economica si politica a modernitatii de a crea o unitate cat mai functionala - statul-natiune. Nationalismul a aparut deci datorita valorii sale utilitare.

In ciuda dificultatilor teoretice si legate de definire, nu exista nici un dubiu ca multi oameni nu numai ca simt influenta sentimentelor nationaliste, dar se autoconsidera in termeni de nationalitate. Aceste sentimente au fost in mod special evidente in evenimentele urmand colapsului comunismului in Europa de Est. Cand regimurile comuniste care mentineau intregi Uniunea Sovietica si Iugoslavia au cazut, ambele tari s-au destramat in state divizate pe criteriul nationalitatii. In acele zone unde nici un grup national nu a fost suficient de puternic pentru a forma un stat independent, ca in zona bosniaca a fostei Iugoslavii, au rezultat lupte inversunate intre fosti vecini. Actiunea nationalismului a destramat Cehoslovacia, care pe cale pasnica s-a divizat in statul ceh si cel slovac. Toate acestea sugereaza  ca nationalismul nu va disparea pur si simplu, indiferent cat de multi marxisti spun ca muncitorii nu au patrie si indiferent cat de multi liberali vorbesc despre indivizi ca simpli indivizi, si nu ca membri ai unor grupuri etnice, rasiale sau nationale. Cel putin in viitorul apropiat, nationalismul va constinua sa complice fara indoiala problemele. Mai mult, exista motive sa credem ca sentimentele nationaliste ar putea deveni chiar mai importante in secolul XXI.