Politica externa si de aparare comuna in ultimul deceniu al secolului xx

POLITICA EXTERNA SI DE APARARE COMUNA IN ULTIMUL DECENIU AL SECOLULUI XX

Reprezentand al doilea pilon al UE conform Tratatului de la Maastricht, Politica Externa si de Securitate Comuna devenise o reala provocare pentru integrarea europeana. Statul european federal nu putea fi conceput fara o politica comuna in domeniile externelor si apararii. Rezultatele acesteia din anii 1993-1996 au fost foarte modeste. Nici una din "actiunile comune" pe care si le-a propus Tratatul UE n-a fost decisiva, decat in cadrul unor operatiuni de importanta minora.

"Actiunile comune" prevedeau operatiuni politice. Consiliile Europene de la Lisabona (26-27 iunie 1992) si Bruxelles (28-29 oct. 1993) au prezentat urmatoarele puncte: proximitatea geografica a unei regiuni; existenta unui interes important intr-o regiune sau o tara: amenintarea intereselor UE in materie de securitate. La acestea s-au adaugat enumerarea unor domenii de interes pentru securitatea UE, precum procesul Conferintei Pentru Securitate si Cooperare in Europa, politica de dezarmare si control al armamentelor, neproliferarea armelor nucleare, politica de dezarmare si controlul armamentelor, controlul transferurilor de energie militara catre o terta tara si al exporturilor de arme in regiunile in care UE era pregatita sa angajeze "actiuni comune". Regiunile in care puteau sa se deruleze actiunile comune erau: Europa Centrala si Orientala, fosta Iugoslavie, Rusia, Mediterana, in particular Maghrebul, Orientul Apropiat si Mijlociu, Africa de Sud.

UE se preocupa, de asemenea, de "promovarea stabilitatii" si a pacii in Europa prin intermediul "Pactului de Stabilitate".

Politica Externa si de Securitate Comuna, conceputa ca un pac major fata de Cooperarea Politica Europeana din anii'80, a starnit rivalitatea intre doua grupuri de state din UE. Marea Britanie, Olanda si Danemarca au ramas fidele Aliantei Nord-Atlantice, pe cand Franta, Belgia si Germania erau favorabile unei identitati europene in materie de aparare si politica externa.

Divergentele intre comunitari si votul unanim cerut in Consiliu in ceea ce priveste PESC au constituit motive importante care au condus la esecul acestei politici. Ocaziile de a se afirma o identitate europeana in materie de securitate europeana nu au lipsit, exemple putand fi date crizele din Bosnia-Hertegovina, Rwanda , Algeria, Cecenia etc.

Cu toate acestea, ar fi nedrept sa stigmatizam absenta politica a Uniunii de pe scena internationala. Tarile comunitare au recurs, mult mai des ca altadata, la o cooperare sistematica. Cel putin asa arata declaratiile si comunicatele facute in cadrul PESC.

Totodata, foarte multi reprezentanti ai UE au fost implicati in probleme internationale, majore, fie ca a fost vorba de procesul de pace din Orientul Mijlociu sau de grupul de contact din fosta Iugoslavie.

La aceasta s-au adaugat relatiile comerciale, umanitare si de dezvoltare ale UE, care au completat politica externa a Comunitatii.

Asa s-au nascut ideea unei globalizari a competentelor Uniunii si renuntarea la structura bazata de pe cei trei piloni. Dificultatile survenite dintr-un astfel de demers ar fi intarit, fara indoiala, rivalitatile in interiorul UE, mai ales ca foarte multe state erau din ce in ce mai putin dispuse la transferul de suveranitate.

Aceste probleme au stat in atentia Comisiei Europene care a adoptat un pre-raport al "Grupului de Reflectie", constituit pentru a pregati Conferinta Interguvernamentala din 1996. In cadrul acestui document, Comisia a subliniat coexistenta in cadrul Tratatului de la Maastricht a doua moduri de functionare diferite: comunitar si interguvernamental. Din punctul sau de vedere, acest fapt determina o problema de coerenta. Executivul european a propus Uniunii o dezvoltare a unei politici externe cu adevarat comuna, in raport cu greutatea sa economica, cu mecanismele eficace de luare a deciziilor.

Reforma PESC a stat in atentia Conferintei Interguvernamentale din 1996. Aceasta politica era criticata nu numai din cauza imaginii proaste a Uniunii in relatiile internationale, dar si pentru intensificarea nationalismelor in unele tari. Specialistii considerau ca problemele sale erau nu numai institutionale, ci si politice. Nici o dispozitie juridica si nici un tratat international nu putea inlocui vointa politica a statelor membre de a recurge la majoritate sau la unanimitate. Din fericire, teama de pierdere a suveranitatii nationale, teama de un directorat franco-german in materie de aparare, largirea UE spre cele trei tari (Suedia, Finlanda, Austria), statutul de "neutralitate" al Irlandei, lipsa Danemarcei din UEO si extinderea UE catre tarile Europei Centrale si de Est reclamau o renegociere a Politicii Externe si de Securitate Comuna.

Viitorul PESC a facut obiectul unei vaste dezbateri publice la care au participat responsabili politici, experti, deputati europeni si membri ai Comisiei. Dincolo de identitatea exterioara a UE, in joc era insasi existenta viitoare a constructiei europene aflata intre interguvernamentalism si comunitarizare.

Extinderea UE catre fostele tari socialiste ridica numarul membrilor Uniunii de la 15 la aproape 30, ceea ce reclama un sistem cu un pronuntat caracter comunitar, pentru ca asa cum mentiona fostul ministru de externe al Frantei, Alain Lamassoure, o modalitate interguvernamentala  de a gestiona relatiile in cadrul unei Europe largite nu insemna altceva decat reinventarea CSCE sau a Societatii Natiunilor.

Cum era de asteptat, reforma PESC trebuia sa atinga si cea de-a doua dimensiune a acesteia: identitatea europeana de aparare. In acest caz, divergentele europene au fost cauzate nu numai de orgoliile nationale dar si de reticenta Statelor Unite care doreau ca NATO sa ramana principala organizatie de aparare a Europei.

Apropiata de SUA, Marea Britanie s-a pronuntat pentru NATO. Rivalitatile franco-britanice au aparut la scurt timp, fiind influentate si de discutiile, din anii 1990-1991, cu privire la rolul NATO in gestionarea crizelor europene.

Razboiul bosniac a pus insa in lumina neputinta occidentalilor de a gestiona prima mare criza dupa caderea comunismului si a determinat o neincredere europeana fata de interventionismul si leadership-ul american in spatiul european. Acesta a permis o apropiere franco-britanica, datorita efortului militar comun din Bosnia si pozitiile in dezacord cu politica americana.

Criza bosniaca a avut doua mari consecinte care i-au apropiat pe comunitari in vederea definirii unei identitati de aparare: prima se referea la apropierea franco-britanica, concretizata, in 1994, prin cateva acorduri militate bilaterale si un pragmatism accentuat de o parte si de alta a Canalului Manecii (francezii au admis cooperarea operationala in cadrul NATO, iar britanicii au incetat a mai considera varianta europeana ca o operatiune marginala in materie de aparare. A doua consecinta era data de raporturile existente intre NATO si UEO. La intalnirea la nivel inalt a NATO, din 10-11 ianuarie 1994, sefii de stat si de guvern au salutat eforturile europene pentru crearea unei identitati de aparare si au admis utilizarea mijloacelor NATO in cadrul UEO.

In alt registru, inlaturarea ambiguitatilor constitutionale germane asupra misiunilor Bundeswehr-ului a constituit, in egala masura, o evolutie importanta. Pe viitor, armata germana putea interveni si in alte teatre de operatiuni decat cele ale NATO.

Acest nou context a permis cateva realizari in materie de aparare, printre care amintim: intarirea operationala a acestei organizatii, crearea unei celule de planificare si a unui centru de exploatare a imaginilor furnizate de satelit. De asemenea, trebuie mentionate desemnarea de catre statele membre a fortelor militare ce vor fi plasate sub autoritatea UEO (Eurocorpurile), crearea unui Grup de Armament al Europei Occidentale, in perspectiva crearii unei Agentii Europene a Armamentului si definirea misiunilor posibile ale UEO cuprinse in declaratia de la Petersberg (1992).

Cu toate acestea, identitatea de aparare europeana nu s-a aratat operationala in cazul crizei din Bosnia. In afara de supravegherea embargoului pe Dunare si Adriatica contra Serbiei si Muntenegrului, celelalte misiuni militare in aceasta zona au fost expresia unor politici militare nationale si a NATO.

Perspectivele unei identitati europene de aparare pareau destul de sumbre in anii 1995-1996. Trebuiau rezolvate, pe de o parte, modul de deciziei in aceasta chestiune, iar pe de alta parte, raporturile dintre UR si UEO. Dificultatea, in acei ani, era data de acceptarea majoritatii calificate. Nici o tara nu era dispusa sa trimita soldati pe campurile de lupta la ordinul unui Consiliu European ale carui decizii ar fi fost luate cu majoritate calificata. Chestiunea legaturii intre UE si UEO a constituit marul discordiei, atat in dezbaterile din anii 1990-1991, cat si in cele din 1995-1996.

Problema intre cele doua organizatii era determinata de identificarea unei instante de decizie suprema in materie de aparare comuna. Trimiterile analistilor se opreau asupra Consiliului Uniunii. Primul reunea toti membrii UE, in timp ce al doilea viza doar statele membre ale UEO, considerandu-se ca doar acestea pot fi egale in materie de aparare.

Doua optiuni au fost exprimate: prima era reprezentata de britanici, care considerau UEO singurul organ abilitat in materie de aparare comuna, independent de PESC si Tratatul Uniunii. Marea Britanie, reticenta fata de comunitarizarea politicii de aparare, se pronunta pentru o politica de aparare comuna in cadrul UEO. Cealalta optiune, promovata mai ales de Franta si Germania, favoriza politica de aparare in cadrul competentelor Uniunii si intarirea legaturii dintre UE si UEO. Cele doua tari au avansat ideea unei reguli bazate pe consens in cadrul Consiliului European, completata cu dreptul de veto doar al tarilor care faceau parte din ambele organizatii. Aceste dezbateri privind institutiile, la care s-au adaugat cele legate de extinderea UE spre Europa Centrala si Est, au marcat strategiile de aparare europene.

Largirea NATO spre aceste tari va compensa definirea unei politici comune de aparare. In acelasi timp, relatiile dintre Statele Unite si UE vor fi regandite.

Un nou tratat bilateral de aparare mutuala si de cooperare globala intre Uniune si SUA ramanea singurul credibil in acei ani, daca se dorea sa se dea notiuni de parteneriat euro-american sensul unei cooperari fructuoase intre doi parteneri egali in drepturi si putere. La summit-ul NATO de la Berlin (iunie 1996), s-a decis ca "identitatea europeana de aparare si securitate" sa fie dezvoltata in cadrul acestei organizatii, ceea ce arata ca europenii nu erau inca pregatiti sa dezvolte o identitate de sine statatoare. Pentru a se realiza acest lucru, Uniunea Europeana trebuia sa devina un stat federal, dotat cu mijloacele diplomatice si militare demne de o mare putere. In acelasi timp, ideea unui stat european va fi dezbatuta de Conferinta Interguvernamentala din 1996, care urma sa clarifice raporturile dintre statele membre si institutiile europene.