Evolutia reglementarii constitutionale a raspunderii politice

Evolutia reglementarii constitutionale a raspunderii politice

In tara noastra, ideea de responsabilitate a ministrilor a fost legiferata, pentru prima data, in Regulamentele Organice. Astfel, in art. 150 din Regulamentul Organic al Munteniei se prevedea ca fiecare dintre ministri isi va avea departamentul sau despartit in sectii, iar secretariatul fiecarei sectii va iscali in toate hartiile si poruncile si va fi raspunzator impreuna cu ministrul pentru toate treburile pe care le va primi acea sectie. Dispozitii asemanatoare erau inserate si in art. 137 din Regulamentul Organic al Moldovei.

In primele constitutii scrise, structurate pe coordonatele regimului parlamentar, raspunderea politica solidara a ministrilor nu si-a gasit o formulare expresa. Cu timpul insa, tot mai multe constitutii au oglindit, fie explicit, fie doar implicit, aceasta regula de baza a regimului parlamentar.

Constitutia Romaniei din 1866, care preia modelul belgian , nu cuprindea nici o dispozitie din care sa se desprinda intentia de a consacra aspectul solidar al responsabilitatii ministeriale. In aceste conditii, recunoasterea caracterului solidar al raspunderii politice a minsitrilor a avut o origine cutumiara

Intrucat raspunderea solidara a Cabinetului nu exclude raspunderea individuala a ministrilor in fata Parlamentului, in mod firesc, in practica de stat posterioara intrarii in vigoare a Constitutiei din 1866, sunt intalnite si exemple de voturi de neincredere indreptate exclusiv impotriva unui anumit ministru.

In general, atunci cand votul de neincredere era indreptat numai impotriva unui ministru, se considera ca aceasta nu trebuie sa duca in mod necesar la demisia intregului Cabinet ministerial.

In cadrul practicii formate ulterior punerii in aplicare a Constitutiei din 1866, recunoasterea responsabilitatii individuale a unui ministru nu excludea in nici un fel posibilitatea solidarizarii cu acesta a intregului Guvern.

In acelasi timp, regula potrivit careia ori de cate ori blamul dat unui anumit ministru viza in acelasi timp si politica generala a Guvernului acesta era obligat sa se retraga in intregul sau, s-a acreditat la randul ei in viata publica. In orice caz, daca cel impotriva caruia Parlamentul isi manifesta neincrederea era primul-ministru, s-a considerat ca toti ministrii erau obligati sa demisioneze odata cu el.

O trasatura caracteristica fundamentala a responsabilitatii politice a Guvernului in fata Parlamentului, asa cum ea s-a dezvoltat in tara noastra dupa 1866, a fost consacrarea regulii ca nu numai votul de neincredere al Camerei Deputatilor, dar si cel al Senatului obliga Guvernul sa demisioneze. Totusi, in practica parlamentara, aceasta regula cutumiara a fost atenuata, in sensul ca s-a admis ca votul de neincredere in Guvern, adoptat de Senat, ramanea fara efecte daca, printr-o motiune expresa, Adunarea Deputasilor isi manifesta increderea in Cabinetul Ministerial. Consecinta unei asemenea situatii putea fi dizolvarea Senatului.

Existenta unui executiv bifurcat: un sef de stat iresponsabil si un Guvern responsabil atat pentru propriile acte cat si pentru cele ale Sefului statului, ca si consacrarea dreptului acestuia din urma de a dizolva corpurile legiuitoare, elemente necesare pentru caracterizarea regimului parlamentar, erau expres oglindite in Consitutia din 1866.

Dupa opinia lui G.G. Meitani, raspunderea politica a ministrilor in fata Parlamentului era o consecinta a consacrarii concomitente prin Constitutia din 1866 a dreptului Sefului statului de a numi ministri si a principiului iresponsabilitatii acestuia. Dar daca Seful statului ar avea o libertate discretionara in exercitarea prerogativei sale de numire a ministrilor, el nu ar mai putea fi socotit inviolabil, raspunderea lui fiind angajata prin insusi actul desemnarii ministrilor. De aceea in scopul de a face sa dispara orice raspundere ce ar putea sa decurga din actul de numire a ministrilor, Seful statului era tinut, in sistemul Constitutiei din 1866, sa-si cheme consilierii din sanul Reprezentantei Nationale, iar "cand e o neintelegere intre Guvern si Camera, una din aceste doua puteri se retrage, minister sau parlament, cel dintai prin depunerea demisiei, cel de-al doilea prin disolutiune".

Conform acestui autor, regula raspunderii politice a ministrilor nu trebuia conceputa ca o creatie cutumiara, ci ca o norma implicita, "ca un corolar necesar al principiului iresponsabilitatii Sefului statului".

G.G. Rarincescu sublinia ca in Romania, regula raspunderii politice a ministrilor "s-a format pe cale cutumiara sub influenta constitutiunilor straine, cum este Constitutiunea engleza si cea franceza."

Regula raspunderii politice a ministrilor in fata Parlamentului isi gaseste o consacrare expresa, dar pe cale indirecta, in revizuirea constitutionala din 1884. Astfel, prin alin. 4 al art. 130 introdus in Constitutia din 1866 se arata:

« Se vor putea infiinta secretari de stat. Ei vor putea lua parte la dezbaterile corpurilor legiuitoare, sub responsabilitatea ministrilor. »

Totusi, prin faptul ca obligatia ministrilor de a demisiona nu era prevazuta, in cazul unui vot de neincredere, sarcina de a preciza continutul acestei reguli a revenit in continuare doctrinei dreptului constitutional.

Atat inainte, cat si dupa revizuirea din 1884 a Constitutiei din 1866, regula ca ministrii sunt obligati sa demisioneze in situatia unui vot de neincredere al Parlamentului era puternic inradacinata in constiinta contemporanilor. Conform practicii, votul de neincredere putea sa vizeze un minsitru, cat si Guvernul in ansamblul sau.

Aceasta practica a continuat sub regimul Constitutiei din 1923, reglementarea pe care o continea cu privire la raspunderea politica fiind similara cu cea din 1866, desi marcheaza un evident progres sub aspect terminologic.

Optica se schimba radical prin introducerea Constitutiei din 1938 ce marcheaza instaurarea in Romania a regimului autoritar al lui Carol al II-lea.

Potrivit lui Rarincescu, referitor la aceasta Constitutie, "Responsabilitatea ministrilor este una din piesele esentiale ale actualei organizatiuni constitutionale."

Definind responsabilitatea politica ca fiind "aceea care are o sanctiune de ordin politic in fata unor organe politice, Regele si Parlamentul" , autorul arata ca potrivit noii constitutii aceasta responsabilitate nu mai functioneaza decat fata de Rege, concluzionand ca "prin aceasta s-a inlaturat regimul parlamentar care facea guvernul responsabil in fata parlamentului, regim care se stie cat de multe neajunsuri a avut".

Mai presus de a stabili daca aceasta opinie este una politica sau juridica, si de a evalua consecintele practice ale acestei noi reglementari, este de mentionat ca rolul Parlamentului in stat este in mod esential redus.

Cu privire la Constitutiile adoptate dupa ascensiunea la putere a partidului comunist, respectiv cele din anii 1948, 1952 si 1965, interesul de a le analiza nu poate fi util in a fundamenta o teorie stiintifica, practic regulile responsabilitatii politice au fost cele aplicate discretionar de un regim totalitar.

La nivel principial, se arata ca, potrivit Constitutiei din 1965, ca o consecinta a faptului ca Consiliul de Ministri era un organ colegial care isi desfasura activitatea potrivit principiului conducerii colective, fiecare membru al Consiliului de Ministri este raspunzator in fata Marii Adunari Nationale atat pentru propria sa activitate, cat si pentru intreaga activitate a Consiliului de Ministri. In intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale, acesta raspundea in aceleasi conditii fata de Consiliul de Stat, organ al puterii de stat cu activitate permanenta.

Constitutia din 1991 a dat institutiei raspunderii politice a Guvernului in fata Parlamentului o reglementare radical diferita in comparatie cu regulile cutumiare impamantenite in tara noastra in perioada 1866-1938.

Unul din aspectele de distinctie consta in primul rand in aceea ca "daca in perioada 1866-1938 responsabilitatea solidara a intregului Guvern in fata Parlamentului coexista cu responsabilitatea individuala a fiecarui ministru, in schimb Constitutia noastra din 1991 consacra un sistem care nu cunoaste decat responsabilitatea solidara a Guvernului in fata Parlamentului"

In al doilea rand, Constitutia din 1991, abatandu-se de la traditia parlamentara a tarii noastre, potrivit careia votul de neincredere al unei singure camere a Parlamentului era suficient pentru a obliga Guvernul sa demisioneze, a prevazut ca motiunea de cenzura se dezbate si se voteaza in sedinta comuna a celor doua camere.

In conceptia Tezelor pentru elaborarea proiectului de Constitutie numai Adunarea Deputatilor era cea care putea angaja raspunderea Guvernului printr-o motiune de cenzura.

Un parlamentar a propus completarea textului cu un nou alineat avand urmatorul cuprins: "Membrii Guvernului, care motivat s-au abtinut de la vot sau au votat impotriva unor hotarari, ordonante sau altor masuri adoptate de Guvern, nu sunt solidar raspunzatori decat pentru faptele de care se fac culpabili."

Desigur, propunerile au fost numeroase, textul final al reglementarii raspunderii fiind unul echilibrat.