Dialogul mediteranean al Aliantei

Dialogul mediteranean al Aliantei

Securitatea europeana este strans legata de securitatea si stabilitatea din zona Mediteranei. Dimensiunea mediteraneana este una din componentele de securitate ale arhitecturii europene de securitate. Prin urmare, dialogul initiat de NATO in 1994 cu sase tari din regiunea mediteraneana: Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc si Tunisia, a constituit o evolutie fireasca.

Dialogul mediteranean isi are originea in Declaratia summit-ului de la Bruxelles din ianuarie 1994. Sefii de state si de guverne din tarile membre NATO s-au referit la evolutiile pozitive in procesul de pace din Orientul Mijlociu ca la o 'cale de a lua in considerare masurile de promovare a dialogului, intelegerii si construirii increderii intre tarile din regiune' si au incurajat 'toate eforturile ce duc la intarirea stabilitatii regionale'. La reuniunea din decembrie 1994, ministrii de Externe din tarile NATO au declarat disponibilitatea lor 'de a stabili contacte, in functie de fiecare caz in parte, intre Aliati si tarile mediteraneene nemembre in vederea contributiei la intarirea stabilitatii regionale'. In acest scop, ei au indemnat Consiliul in sesiune permanenta 'sa continue analizarea situatiei, dezvoltarea detaliilor dialogului propus si initierea unor contacte preliminare corespunzatoare'. Aceasta a dus, in februarie 1995, la invitarea Egiptului, Israelului, Mauritaniei, Marocului si Tunisiei sa participe intr-un dialog cu NATO. In noiembrie 1995 o astfel de invitatie a fost facuta si Iordaniei.

Scopul Dialogului este de a contribui la securitatea si stabilitatea in Mediterana, de a realiza o intelegere reciproca mai buna si de a corecta perceptiile gresite cu privire la NATO intre tarile Dialogului mediteranean.

Dialogul este progresiv si, in principiu, este bazat pe relatii bilaterale intre fiecare tara participanta si NATO. Totusi, el permite efectuarea unor reuniuni multilaterale in functie de fiecare caz in parte. Ofera tuturor partenerilor mediteraneeni aceeasi baza pentru consultari si activitati comune, avand ca scop intarirea celorlalte eforturi internationale ce implica tarile mediteraneene, cum ar fi cele intreprinse de procesul de la Barcelona[1], procesul de pace din Orientul Mijlociu, UEO si OSCE, fara insa a dubla aceste eforturi sau a intentiona sa creeze o diviziune a muncii.

Dialogul mediteranean consta intr-un dialog politic combinat cu participarea la activitati specifice.

Dialogul politic cuprinde consultari politice bilaterale obisnuite. Acestea ofera posibilitatea prezentarii unor largi expuneri cu privire la activitatile NATO, incluzand programele sale de deschidere si parteneriat, adaptarea sa interna si abordarea generala a construirii structurilor cooperative de securitate. La randul lor, tarile Dialogului mediteranean sunt invitate sa-si exprime opiniile asupra stabilitatii si securitatii in regiunea mediteraneana.

Tarile Dialogului mediteranean au fost invitate sa participe la activitati specifice cum ar fi planificarea in caz de urgenta civila, a informatiilor si stiintei si de a urma cursuri in scolile NATO in domenii ca mentinerea pacii, controlul si verificarea armelor, responsabilitatea fortelor armate cu referire la protectia mediului, planificarea in situatii de urgenta civila si cooperarea NATO privind securitatea Europeana. Participarea la aceste cursuri se realizeaza prin auto-finantare. In scopul sporirii transparentei au fost adaugate si alte activitati specifice.

Dialogul mediteranean al NATO a evoluat intr-un ritm constant din momentul lansarii sale in 1994. In 1997, summit-ul de la Madrid i-a adaugat o noua si mai dinamica directie prin infiintarea unui Grup de cooperare mediteraneana. Prin implicarea directa a statelor membre ale Aliantei in discutiile politice cu tarile membre ale Dialogului, acum exista un nou for necesar schimbului de opinii asupra unei game largi de probleme relevante pentru situatia securitatii din Mediterana, ca si dezvoltarii viitoare a Dialogului.