Democratia

Democratia[1]

In esenta, democratia este forma de guvernamant bazata pe ideea fundamentala ca suveranitatea apartine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil si indivizibil, care o exercita conform principiului majoritatii. Potrivit acestui principiu, poporul exercita puterea suveran prin corpul sau electoral sau, dupa caz, prin corpul sau referendar. Poporul se infatiseaza astfel ca 'putere originara', iar organele constituite de el pentru a-i exprima si realiza vointa sunt 'puteri derivate'.

Democratia, ca forma de guvernamant, nu se identifica cu regimul politic democratic, pentru ca, nu de putine ori, puterile derivate au ajuns sa actioneze conform propriilor interese, sfidand interesele poporului, adica ale titularului puterii originare.

Democratia, ca forma de guvernamant se divide in democratie directa, democratie reprezentativa si democratie semi-directa.

A. Democratia directa

Este acea forma de guvernare in care poporul se autoguverneaza, adica el insusi legifereaza si controleaza executarea legilor. Ea semnifica aplicarea integrala a ideii de democratie . Democratia directa, in sensul strict si originar al acestui concept nu a existat niciodata si este putin probabil sa se infaptuiasca intr-un viitor apropiat.

B. Democratia reprezentativa

In conditiile geografice si demografice ale majoritatii statelor contemporane, in locul democratiei directe s-a impus democratia reprezentativa, din ratiuni pragmatice: suveranitatea nu poate fi exercitata direct de titularul ei - populatia.

In legatura cu democratia reprezentativa, s-au conturat doua conceptii fundamentale, suveranitatea populara si suveranitatea nationala, justificand doua sisteme de guvernamant reprezentativ.

Potrivit teoriei suveranitatii nationale (exprimata in doctrina lui Montesquieu)

natiunea este o entitate globala, colectiva, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit din generatiile trecute, prezente si viitoare. Puterea apartine acestei entitati globale. Generatiile actuale isi desemneaza reprezentantii, acestia au legitimitatea guvernarii, insa misiunea lor este de a guverna in respect fata de mostenirea ramasa de la generatiile trecute si avand in vedere interesele fundamentale ale generatiilor viitoare.

Natiunea in intregul ei deleaga, printr-un mandat colectiv si general, reprezentantei nationale, constituita prin sufragiu, exercitiul suveranitatii. Reprezentantii desemnati de natiune nu traduc pur si simplu vointa alegatorilor, ci creeaza vointa generala, actionand pentru binele public general. In acest caz, mandatul, cunoscut si sub denumirea de mandat 'de drept public' este general si liber, prezumand, totodata, exercitarea lui in conformitate cu vointa mandantului care este populatia in ansamblu, nu grupul de alegatori. Acest mandat, calificat de unii autori ca 'ultra-reprezentativ' are urmatoarele consecinte:

reprezentanta nationala, in intregul ei, devine mandatara natiunii;

adunarea nationala fiind reprezentanta deplina a natiunii nu se poate pune problema ratificarii deciziilor ei de catre altcineva;

deputatii, ca reprezentanti ai intregii natiuni, nu pot fi revocati de alegatorii lor, nici nu au obligatia de a da socoteala in fata acestora;

deputatul nu poate primi instructiuni din partea grupului care l-a ales, intrucat el trebuie sa actioneze, conform propriei constiinte, pentru promovarea interesului national general;

Acest sistem are si neajunsuri, dintre care mentionam:

- excluderea oricarei subordonari juridice directe a deputatilor fata de alegatori:

- posibilitatea si tendinta deputatului de a aluneca spre arbitrar si voluntarism;

- corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de vointa;

- adunarea reprezentativa, considerata ca depozitara exclusiva a suveranitatii nationale, avand plenipotenta de a decide in numele natiunii, se transforma intr-un interpret infailibil al vointei generale;

- inlocuirea vointei generale cu vointa partidului sau a formatiunii careia deputatul ii apartine, vointa la care el trebuie sa se conformeze, mai ales daca structurile de partid sunt stricte si au o disciplina severa.

Iata cateva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de la sfarsitul sec.XVIII, pana la inceputul sec.XX, a trebuit corectat[3], in sensul instituirii unor raporturi de responsabilitate juridica intre alesi si alegatori.

Teoria suveranitatii populare considera ca puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ capabil existent, care isi exercita particica lui de suveranitate, in formele recunoscute de societatea respectiva. Aceasta teorie pune accentul pe prezent.

Aceasta conceptie isi are originea in doctrina lui J.J. Rousseau si porneste de la conceptia civilista a proprietatii pe cote-parti indivize si a mandatului civil. Potrivit acestei conceptii, suveranitatea se imparte in cote-parti indivize egale care revin tuturor indivizilor ce alcatuiesc corpul electoral.

Institutiile reprezentative se constituie pe calea exercitarii dreptului cetatenilor de a le alege, dar cei alesi nu sunt reprezentanti autonomi ai intereselor alegatorilor, ci imputerniciti in limite stricte, direct legati de alegatorii lor. In aceste conditii, suveranitatea nu se poate manifesta decat prin vointa celor ce o detin, ceea ce face ca cei alesi sa nu fie decat simpli mandatari ai celor reprezentati, care trebuie sa exprime vointa imperativa a alegatorilor. Suntem in prezenta asa numitului mandat imperativ, din care decurg urmatoarele consecinte:

mandatul nu exprima propria vointa, ci vointa celor care l-au acordat (corpul electoral dintr-o circumscriptie);

conduita mandatarului in adunarea deputatilor nu poate fi alta decat aceea care i-a fost prescrisa expres de catre mandanti;

deputatul trebuie sa raporteze periodic alegatorilor sai asupra modului cum isi indeplineste mandatul;

mandantii pot retrage oricand mandatul, daca mandatarul nu a indeplinit prescriptiile date sau daca le-a depasit.

Din acest sistem rezulta cel putin doua neajunsuri:

- imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrans sa actioneze in limitele intereselor unei anumite circumscriptii electorale, ceea ce poate conduce la conflicte intre detinatorii unor parti de suveranitate;

- ingradirea libertatii de actiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat vointei alegatorilor sai.

Viciul de fond, originar, al acestei constructii juridice ingenioase este determinat de faptul ca, prin referire la institutii esentialmente de drept civil (proprietatea pe cote-parti si contractul de mandat) se incearca explicarea unor raporturi de o cu totul alta natura, si anume raporturile care iau nastere in procesul exercitarii puterii, or intre cele doua domenii exista deosebiri esentiale.

In Romania art. 2 al Constitutiei revizuite, nou introdus, consacra aplicarea teoriei suveranitatii nationale, ca si consecinta a caracterului national al statului. De aceea suveranitatea apartine natiunii, care o exercita, insa nu in mod nemijlocit, ca in cadrul democratiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative.

Cat priveste caracterul democratic al reprezentativitatii autoritatilor se precizeaza in acelasi articol ca ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice si corecte. In lipsa unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci, dimpotriva, suprapuse lui[4].

C. Democratia semi-directa

Este forma moderna de democratie. Ea reprezinta un sistem in care coexista si se realizeaza, prin mijloace tehnice adecvate, atat democratia reprezentativa cat si democratia directa. Astfel, pe langa organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt institutionalizate mijloace de interventie directa a poporului in procesul legiferarii. Astfel de mijloace sunt: initiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului si referendumul.

Initiativa populara este o modalitate de interventie a cetatenilor in procesul legislativ. Ea face posibila adoptarea unei legi, la propunerea directa a cetatenilor. Initiativa populara implica fie obligarea parlamentului sa decida asupra oportunitatii interventiei sale legiuitoare intr-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunta asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observa ca in ambele situatii, Parlamentul este obligat sa ia o decizie, insa nu este obligat sa si insuseasca initiativa populara

Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii in vigoare, de la data adoptarii ei. In cadrul acestui termen un numar determinat de cetateni, se poate opune validarii legii adoptate, printr-o petitie colectiva. Urmeaza o consultare generala a corpului electoral, de rezultatul careia depinde mentinerea sau invalidarea legii.

Revocarea mandatului are in vedere mandatul parlamentar si poate fi individuala sau colectiva. Revocare individuala are in vedere unul sau mai multi parlamentari dintr-o circumscriptie. Revocarea colectiva se refera la intregul parlament. In aceste situatii sunt prevazute proceduri constitutionale care ofera posibilitatea ca, prin hotararea corpului electoral dintr-o circumscriptie sau, dupa caz, a intregului corp electoral, sa se puna capat, inainte de termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, dupa caz, mandatului intregului parlament.

Referendumul este cea mai utilizata forma de manifestare a democratiei semi-directe. In cazul referendumului, corpul electoral este convocat la initiativa organului legiuitor, a sefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevazute de lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: mentinerea sau abrogarea unei legi in vigoare, adoptarea sau modificarea constitutiei, adoptarea unei anumite conduite intr-o anumita chestiune a vietii internationale, perfectarea sau denuntarea unui tratat.

Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci cand este prevazut in mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este facultativ, atunci cand subiectii, prevazuti de lege, pot recurge la el, doar daca apreciaza ca este necesar. Referendumul constituie, in zilele noastre, forma cea mai expresiva de asociere directa a poporului la procesul exercitarii suveranitatii.

In Romania[6] referendumul poate fi national sau local.

Referendumul national constituie forma si mijlocul de consultare directa si de exprimare a vointei suverane a poporului roman cu privire la:

a) revizuirea Constitutiei;

b) demiterea Presedintelui Romaniei;

c) probleme de interes national[7]

Referendum local se organizeaza asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitatile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraselor si judetelor se inainteaza Parlamentului spre adoptare numai dupa consultarea prealabila a cetatenilor din unitatile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. In acest caz organizarea referendumului este obligatorie.

Concluzionand putem spune ca:

initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor;

revocarea mandatului exprima o relatie de dependenta intre ales si alegator;

veto-ul popular, o forma de abrogare a legilor;

referendumul este o forma de exprimare a vointei poporului cu privire la cele mai importante probleme ale tarii.