Ordinea interacționala și emoțiile. Homo sentiens in perspectiva sociologiei dramaturgice

Ordinea interacționala și emoțiile. Homo sentiens in perspectiva sociologiei dramaturgice

Abstract

In this article, I analyse the implications of dramaturgic sociology approach for the study of emotions. In order to do that, I focus on the goffmanian vision of social order, seen as "interactional order".  Dramaturgic sociology helps studying emotions in that: 1) it allows approaching emotions as sui generis facts; 2) it sets up a relation between self presentation process and social expression of emotions; 3) it is suitable to the analysis of negative emotions such as embarassment and shame; 4) it allows further analysis of emotions management strategies in interactional contexts. 

Key concepts: emotions sociology, dramaturgic sociology, interactional order, emotions

Introducere

Emotiile reprezinta un teritoriu recuperat de putina vreme de catre sociologie, mai precis, de la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80 ai secolului trecut. Astfel, pentru Theodore D. Kemper (1990, 3-4) momentul de afirmare a sociologiei emotiilor ca subdomeniu distinct al sociologiei este anul 1975, cand in spatiul sociologiei s-au petrecut trei evenimente importante pentru constituirea acestuia: publicarea studiului "The Sociology of Feeling and Emotions: Selected Possibilities" de catre Arlie Russell Hochschild, organizarea primei conferinte avand ca tema emotiile, in cadrul Asociatiei Americane de Sociologie si aparitia lucrarii lui Randall Collins, Conflict Sociology, in care este pusa in evidenta importanta emotiilor in procesele de stratificare sociala. Legitimarea acestui domeniu este marcata si prin aparitia unor lucrari de sinteza care se constituie in instrumente de lucru pentru cei interesati de aceasta problematica: Theodore D. Kemper (ed.), Research Agendas in The Sociology of Emotions (1990); Gillian Bendelow si Simon J. Williams (eds.), Emotions in Social Life. Critical theme and contemporary issues (1997); Jack M. Barbalet (ed.), Emotions and Sociology (2002); Jonathan H. Turner si Jean E. Stets, The Sociology of Emotions (2005); Jack M. Barbalet, Emotion, Social Theory, and Social Structure. A Macrosociological Approach [1998](2001).

Am utilizat verbul "a recupera", cu referire la orientarea sociologiei catre studiul emotiilor, din doua motive: 1) pentru ca importanta emotiilor pentru viata sociala se regaseste in conceptiile unor autori clasici in sociologie, chiar daca nu sunt centrale in arhitectonica teorilor lor si, deci, "emotiile" nu reprezinta un subiect nou pentru sociologie, ci, mai degraba, unul "recuperat", adica readus in discutie; in acest sens, este important de mentionat contributia intemeietorului sociologiei franceze moderne - Émile Durkheim - care, in Formele elementare ale vietii religioase (1912/1995), descrie rolul emotiilor in cadrul "intalnirilor" ritualic-religioase ale aborigenilor din Australia; 2) deoarece, in Romania, Vasile Pavelcu a scos in evidenta natura sociala a emotiilor in studiul "Functiile afectivitatii" (1936/1999), actualele preocupari privind rolul emotiilor pot fi privite ca repunere a problemei intr-un alt context social.

In contextul mediului universitar din Romania, prima abordare sociologica a emotiilor a fost realizata de catre Septimiu Chelcea in cadrul proiectului finantat de catre CNCSIS, Sentimentele sociale: rusinea si vinovatia in spatiul romanesc post decembrist (2005-2008). Proiectul a fost finalizat prin publicarea mai multor articole (Chelcea et al., 2006a; Chelcea et al., 2006b; Chelcea, 2007a; Chelcea, 2007b) și a unei carti, Rușinea și vinovația in spațiul public. Pentru o sociologie a emoțiilor (Chelcea, coord., 2008). Odata promovat acest domeniu, interesul pentru sociologia emoțiilor s-a materializat in apariția altor studii și cercetari (Ivan, Kalambaiy și Dumitrașcu, 2006; Boțone, 2007; Rujoiu și Rujoiu, 2007; Cristescu, 2008; Zaharia, 2008; 2009; Chelcea, 2009; Nistor și Iluț, 2009).

In acest studiu imi propun sa prezint și sa analizez implicațiile aplicarii paradigmei dramaturgice la analiza emoțiilor. Pentru acesta, in prima parte voi prezenta conceptul goffmanian de "ordine interacționala" ce va constitui baza analizei mele. Apoi vor argumenta statul de paradigma al sociologiei dramaturgice și nu de teorie sociologica a emoțiilor al sociologiei dramaturgice, urmand ca in final sa analizez, in acesta perspectiva, emoția de jena.

Ordinea sociala ca "ordine interacționala

Este uneori unanim acceptat ca intre opera si biografia unui autor exista o relatie. Despre initiatorul dramaturgiei sociale, Erving Goffman, este greu de discutat in termeni biografici datorita lipsei informatiilor despre viata sa privata. Yves Winkin (1999), care a studiat biografia autorului intervievand persoane cu care autorul a intrat in contact pe parcursul vietii, sustine ca Erving Goffman nu a lasat nimic scris in legatura cu viata sa, pe de o parte, iar, pe de alta parte, nu a destainuit prea multe informatii despre tineretea sa, despre familie nici colegilor si nici prietenilor sai. Cunoscut mai mult ca un personaj si mai putin ca persoana si, in ciuda faptului ca si-a elaborat opera in perioada in care mass-media a inregistrat o dezvoltare exploziva mai ales prin expansiunea televiziunii, Erving Goffman "nu a dat niciodata interviuri in mass-media, nu a permis niciodata editorilor lui sa-i prezinte imaginea si nu a aparut niciodata la televiziune", tinand ca "viata sa sa fie total separata de munca sa" iar, mesajul sau pentru cei interesati de biografia sa fiind sa caute raspunsul la intrebari in lucrarile sale (Winkin, 1999, 19-20).

Lucrarile sale scot in evidenta un extrem de fin observator al vietii sociale, un cercetator social care priveste societatea la microscop si reuseste sa puna propria ordine intr-o zona a vietii sociale, interactiunile aparent caracterizata prin precaritate. Este vorba de interactiunile din viata de zi cu zi, de descrierea micilor procese care determina, nu de putine ori, marile evenimente ale vietii sociale. Din acest punct de vedere sociologia sa, in mai mare masura decat alte sociologii, reprezinta un indemn la autoreflexivitate.

Modul in care Erving Goffman descrie interactiunea sociala din viata de zi cu zi te face partas la ea, producandu-ti o zdruncinare a ceea ce stiai despre lume sau, mai bine spus, a ceea ce credeai ca stii despre lume si viata. Lucrarea sa, Presentation of Self in Everyday Life face ca "micul nostru televizor intern" - cum numea Jean-Claude Kaufmann (1995/1998) procesul prin care oamenii analizeaza subiectiv lumea inconjuratoare - sa se transforme dintr-un element de fundal care ne pigmenteaza viata cotidiana, in subiect de reflectie sociologica. Ori, numai o persoana discreta din punct de vedere social putea fi un atat de profund observator al interactiunilor umane.

Paradigma dramaturgica postuleaza faptul ca in viata de zi cu zi si, in mod special, in contextele concrete in care oamenii interactioneaza in cadrul organizatiilor, persoanele se comporta in mod asemanator actorilor de pe scena unui teatru, adica interpreteaza o serie de roluri dupa scenarii care sunt definite social. Acest model sociologic are o mare putere explicativa mai ales pentru interactiunile directe ale indivizilor din viata de zi cu zi, interactiuni derulate in contexte sociale precise. De altfel, insusi autorul considera ca analiza sa se preteaza indeosebi acelor cadre sociale bine delimitate, "acelui tip de viata sociala organizat in interiorul limitelor fizice ale unei cladiri sau uzine" (Goffman, 1959/2003, 27).

In contextele sociale directe in care indivizii se afla unii in prezenta altora intra in mod aproape automat in functiune nevoia individului de a se informa in legatura cu ceilalti, existand motive practice pentru acesta, ce tin si de trebuinta individului de a actiona in contexte sociale previzibile: "Cand un individ se afla in prezenta altora, acestia incearca in general sa obtina informatii despre el sau sa scoata la lumina informatii pe care acestia deja le detin. Interesul lor va viza statutul sau socio-economic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are fata de ei, competenta sa, daca e de incredere etc. Desi o parte dintre aceste informatii sunt dorite aproape ca un scop in sine, exista de obicei si motive practice pentru obtinerea lor. Informatiile despre un individ ajuta la definirea unei situatii, dau posibilitatea celorlalti sa stie de la bun inceput ce asteapta individul de la ei si ce pot astepta la randul lor de la el. Inarmati cu aceste informatii, ceilalti vor sti cum sa actioneze pentru a provoca raspunsul pe care il doresc de la el" (Goffman, 1959/2003, 29). De asemenea, interactiunile sociale in forma lor de performari dramatice sunt reglementate de principiul prezentarii sinelui ce consta in nevoia permanenta a indivizilor de a fi perceputi favorabil de catre ceilalti. In acest sens, indivizii ca actori pe scena vietii apleaza la o serie de strategii de impresionare.

Totusi, asa cum releva chiar fondatorul acestei paradigme, analiza dramaturgica nu trebuie stereotipizata, redusa la o simpla aplicare la viata sociala a conceptelor din sfera dramaturgiei, deoarece viata sociala are un caracter de previzibilitate mult mai redus decat interpretarile de pe o scena de teatru, ceea ce face ca interpretii sociali sa fie mult mai motivati sa improvizeze sau sa-si construiasca roluri noi, decat o fac actorii de teatru. Dupa cum subliniaza Lazar Vlasceanu (2003, 15), "Intentia lui Goffman nu a fost de a teatraliza viata cotidiana, ci de a releva <structura intalnirilor sociale> in care sinele se angajeaza, interactioneaza si vrea sa conserve acea definitie a situatiei care ii este favorabila". Nevoia de permanenta reinventare a sinelui este privita de Jean-Claude Kaufmann (2004) ca pe o trasatura caracteristica pentru societatile moderne in care asistam la o explozie a identitatilor. In cadrul performarilor, interpretii sociali nu procedeaza doar la simpla respectare a scenariilor impuse socio-cultural, ci pot interpreta cu cinism rolurile sociale pentru a-si atinge scopurile (Turner si Stets, 2005). Din acest punct de vedere, Erving Goffman (1959/2003) diferentiaza performerii onesti de performerii cinici. Daca este sa utilizam o expresie cunoscuta, primii "joaca cu cartile pe fata", adica se prezinta publicului lor asa cum sunt in realitate, isi fac publice scopurile reale, in timp ce performerii cinici, disimuleaza, ofera publicului o masca diferita de realitate, ascunzandu-si fata de public scopurile lor reale.

Pentru Anne W. Rawls (1987), contributia teoretica adusa de catre Erving Goffman in sociologie este ideea de "ordine interactionala" (interaction order) privita ca realitate sui generis, un tip de ordine sociala ce deriva nu atat din structura sociala, cat mai ales din nevoia de prezentare a sinelui in cadrul interactiunilor cotidiene. Chiar daca aceasta idee a interactiunii ca realitate sociala particulara, ghidata de reguli aparte, nu este noua, Erving Goffman este sociologul care postuleaza "ordinea interactiunii" in centrul obiectului de studiu al sociologiei.

Ideea caracterului aparte al interactiunilor directe, face-to-face, se regaseste inaintea lui Erving Goffman, la Georg Simmel (1858 - 1918). Din acest motiv se poate afirma ca, daca Georg Simmel este cel care propune studierea realitatii interactiunilor directe ca realitate de sine statatoare, Erving Goffman le ridica la rang de obiect al sociologiei. Astfel, Goerg Simmel (1908/2000, 255) scria in Secretul si societatea secreta, intuind importanta caracterului sui generis al realitatii interactionale: "obisnuita prezentare reciproca cu ocazia vreunei conversatii de mai lunga durata sau cu ocazia intalnirii pe acelasi teren social, oricat ar parea ea ca forma goala de continut, este un simbol potrivit al acelei cunosteri reciproce, cu valoare a priori al oricarei relatii. Acest lucru se ascunde adesea de constiinta, deoarece pentru un extraordinar de mare numar de relatii avem reciproc nevoie sa stim ca existente numei tendintele si calitatile absolut tipice pe care le observam in necesitatea lor abia atunci cand ele lipsesc".

La Erving Goffman, ideea importantei "ordinii interactionale" pentru explicatia sociologica poate fi surprinsa din cunoscuta sintagma din introducerea lucrarii Interaction Ritual (1967), in care autorul considera ca trebuie sa analizam mai degraba "momentele si oamenii lor", decat "oamenii si momentele lor", prin notiunea de "moment", autorul intelegand contextul social concret, direct, in care interpretii sociali se angajeaza in interactiuni. Insa aventura conceptului de "ordine interactionala" incepe cu mai mult de zece ani inainte, in 1953, anul in care Erving Goffman isi sustine teza de doctorat la Universitatea din Chicago. La pagina opt a disertatiei sale, Communication Conduct in an Island Community, Erving Goffman afirma: "Acesta nu reprezinta studiul unei comunitati. Este un studiu despre ce se intampla intr-o comunitate". Lloyd Warner (1898 - 1970), cunoscut sociolog si antropolog al Universitatii din Chicago, prezent la sustinerea disertatiei nu a fost prea incantat de lucrarea autorului, sustinand ca "nu era un studiu bun al unei comunitati". De asemenea, Evert Hughes, un al mare reprezentant al Scolii de la Chicago si coordonator stiintific al lucrarii de doctorat a lui Erving Goffman nu a fost nici el prea multumit (Winkin, 1999, 26). Acestea dovedesc ca modul in care autorul pusese problema interactiunii si care ulterior i-a ghidat intreaga cariera stiintifica nu a generat un mare interes pentru evaluatorii sai.

Inca din perioada cand lucra la teza de doctorat obiectivul lui Erving Goffman a fost "sa descrie si sa explice aspectele interactiunii face-to-face intr-un mod consistent din punct de vedere sociologic". In capitolul final al tezei sale de doctorat el a numit acest domeniu de interes "ordinea interactiunii". Insa, chiar daca ulterior, pentru o lunga perioada de timp (1953-1982), autorul nu a mai utilizat acest concept, intercatiunile directe ca realitati in sine au reprezentat interesul sau permanent in campul cercetarii sociologice (Smith, 1999, 1).

Desi autorul poate aparea ca inconsistent la nivelul utilizarii conceptelor, el este foarte consecvent la nivelul preocuparii. Aceasta aparenta inconsecventa conceptuala poate fi explicata prin stilul de teoretizare ce il caracterizeaza. Astfel, Howard S. Becker (2003, 662) apreciaza ca autorul opteaza pentru concepte derivate direct din limbajul comun: "El n-a inventat noi concepte avand radacini in limba latina sau greaca. Mai degraba a utilizat cuvinte din limbajul comun, poate ca nu din limbajul familiar al vietii, ci cuvinte care nu au caracter esoteric". Aceasta trasatura a stilului stiintific al lui Erving Goffman este amplificata si de "deziteresul sau in problema metodei" (Becker, 2003, 660). Nicaeri in lucrarile acestui autor nu regasim referinte metodologice structurate, insa optiunea sa pentru metodologia ethnografica este evidenta, in ciuda faptului ca nu exista un acord deplin in acest sens prin cercetatorii care i-au analizat studiat lucarile. Conform lui Philip Manning (1999, 105), singura lucrare publicata avand caracter etnografic este Asylums: Essays an the Social Situation of Mental Patients and Other Inmates (1961), "fragmente ethografice" regasindu-se "imprastiate" in intreaga sa opera.

In 1982, Erving Goffman devine cel de al 73-lea presedinte al Asociatiei Americane de Sociologie, iar in discursul sau de final de mandat, intitulat The Interaction Order, isi exprima din nou crezul care i-a orientat cariera stiintifica inca de la inceput: "De-a lungul anilor, preocuparea mea a fost sa promovez acceptarea acestui domeniu fata in fata ca pe unul analitic viabil - un domeniu care poate fi intitulat, din dorinta de a avea un nume fericit, ordinea interactiunii - un domeniu a carui metoda de analiza preferata este microanaliza" si, continua autorul exprimandu-si intr-un fel regretul pentru relativ putina apreciere a acestui fapt in lumea academica, "colegii mei nu au fost coplesiti de idee". El accentueaza si sustine "abordarea ordinii interactiunii ca pe un domeniu in sine, cu drepturi depline. Avantajele instituirii unui astfel de obiect de studiu pentru sociologie, afirma autorul, ar fi faptul ca "izolarea ordinii interactiunii ofera un mijloc si un motiv de a examina prin comparatie diverse societati, dar si societatea noastra, din punct de vedere istoric. Critica autorului este ca multe dintre consecintele situatiei sociale (in sens de context ineterational concret) au fost tratate drept efecte ale structurilor sociale: "Aceste consecinte au fost tratate in mod traditional ca efecte, respectiv ca indicatori, expresii sau simptome ale structurii sociale cum ar fi realtiile, grupurile informale, categoriile de varsta, de sex, minoritatile etnice, clasele sociale si altele" (Goffman, 1982/1983, 2).

Dupa Anne W. Rawls (1987, 136), se pot identifica patru erori de interpretare a operei lui Erving Goffman, erori care au condus la o inadecvata intelegere a contributiei sale la teoria sociologica:

1) prima deriva, probabil, din modul in care a fost inteles conceptul de "prezentare a sinelui", acesta fiind reincadrat in dihotomia traditionala agency-structura sociala. Erving Goffman a fost adesea interpretat ca atestand lupta dintre cele doua tipuri de realitati ontologice;

2) in al doilea rand, datorita atentiei pe care autorul a acordat-o notiunii de "interactiune strategica", s-a considerat ca Erving Goffman a postulat-o ca "forma de baza a actiunii" pe cand la acest autor "constrangerile strategice" reprezinta conditia de baza a ordinii interactiunii;

3) Erving Goffman a fost interpretat ca autor centrat pe negocierea interactionala a structurilor;

4) Erving Goffman a ignorat problema inegalitatii si a contrangerilor inetarctionale. Pentru aceasta autoare, neintelegerile provin din faptul ca sociologul american nu a oferit o teorie foarte sistematica a ordinii inetractionale.

Conform lui Paul Colomy si David J. Brown (1996, 373-374), conceptul lui Erving Goffman de "ordine a interactiunii" trebuie privit in mod similar cu notiunea de "fapt social" a lui Émile Durkheim. La fel cum pentru autorul francez "faptele sociale" reprezinta unitatile de analiza a sociologiei, pentru sociologul american "ordinea interactiunii" reprezinta obiectul de studiu al sociologiei, "ordinea sociala" incluzand pattern-uri ca orice alt fenomen social, aceste pattern-uri care reglementeaza interactiunea reprezentand "preconditii" ale vietii sociale. Pattern-urle isi au originea, pe de o parte, in experientele anterioare ale interactantilor, iar, pe de alta parte, ele reflecta conventiile determinate de cultura si pe care interpretii sociali "le aduc cu ei in cadrul intalnirilor". Aceasta influenta a culturii asupra reglementarii interactiunilor reflecta faptul ca "ordinea interactiunii" nu reprezinta o constructie situationala, ci este penetrata de evenimente macrosociale. Orice interactiune sociala cuprinde in sine si o obligatie morala, obligatia de a accepta prezentarea sinelui celuilalt.

Erving Goffman (1982/1983, 2) intelege prin conceptul de "interactiune sociala" toate fenomenele care iau nastere in contexte sociale concrete in care indivizii se afla in prezenta celorlalti: "ca aceea care traspare in mod univoc in situatii sociale, medii in care doi sau mai multi indivizi se afla in prezenta fizica a reactiei celuilalt". El considera ca acest camp sociologic de cercetare este de sine statator, nedepinzand decat partial de variabile, cum ar fi mediul de rezidenta, de distinctia public/privat, de relatiile temporare sau de termen lung dintre indivizi. Altfel spus, indiferent de contextele sociale concrete, oamenii interactioneaza intre ei, iar ceea ce rezulta din aceste interactiuni, pattern-urile care reglementeaza aceste interactiuni, se poate constitui in sine ca obiect de studiu pentru sociologie. Autorul numeste acest domeniu de cercetare, asa cum am aratat anterior, "ordinea interactiunii", considerand acest domeniu ca "o realitate a conditiei noastre umane" de a ne petrece o mare parte din viata cotidiana in prezenta celorlalti. Acesta exprima faptul ca totdeauna comportamentele umane sunt "localizate social". Mai mult, afirma Erving Goffman, "izolarea ordinii interactiunii ofera un mijloc si un motiv de a examina, prin comparatie, diversele societati, dar si societatea noastra, din punct de vedere istoric".

Pentru Erving Goffman, ordinea interactiunii constituie o realitate sociala in sine diferita de efectele structurilor sociale. In sociologie, sustine autorul, ceea ce rezulta din interactiunea contextualizata social dintre indivizi a fost interpretat ca fiind " <efecte>, expresii sau simptome ale structurii sociale cum ar fi relatiile, grupurile informale, categoriile de varsta, sex, minoritatile etnice, clasele sociale si altele, fara o preocupare intensa de a trata aceste efecte ca date in sine". Erving Goffman considera ca in interactiunile fata in fata sunt implicate si elemente non-sociale insa acestea au doar caracter de fundal, paternurile ce se constuie in ceea ce el numeste "ordinea interactiunii" constituind aceea dimensiune a naturii umane "care se suprapune vietii sociale a celorlalte specii": "Este la fel de imprudent sa desconsideram similaritatile dintre salutul animalelor si al oamenilor, cum este sa cautam cauzele razboiului in predispozitia genetica". Ordinea interacttiunii are o functie sociala fundamantala: face ca viata sociala sa devina previzibila. In viziunea lui orice intalnire fata in fata dintre indivizi are un pronuntat caracter de "promisiune", aceasta functionand ca "o conditie fundamentala a vietii sociale" care le permite interactantilor sa trasforme viata sociala in ceva previzibil (Goffman, 1982/1983, 2-3).

Inca din primele pagini din Presentation of Self in Everyday Life, Erving Goffman (1959/2003, 29) sustine ca prezenta directa a lui alter declanseaza din partea interpretului social o tendinta de informare despre ceilati interactanti aflati in preajma sa, tendinta care are la baza si "motive practice", dar care "pare" a fi resimtita ca un scop in sine. Altfel spus, in situatiile de interactiune directa interpretii sociali, prin modul in care se comporta, creeaza celorlalti asteptari despre ei celorlalti, pe de o parte, iar, pe de alta parte, isi formeaza asteptari despre ceilalti. Autorul continua acest rationament: "Inarmati cu aceste informatii, ceilalti vor sti cum sa actioneze pentru a provoca raspunsul pe care il dorecs de la el"(ibidem).

Erving Goffman incepe expunerea despre analiza dramaturgica a interactiunilor sociale prin postularea unei legitati interactionale pe care o putem numi nevoia de previzibilitate a propriului comportament in raport cu al celorlalti si al celorlati in raport cu propriul comportament. Aceasta este asumptia pe care, in conceptia autorului, se bazeaza interactiunile cotidiniene directe. Chiar daca pe parcursul lucrarii aceasta ideea nu mai este enuntata atat de direct ca la inceput, ea este este reiterata permanent cand autorul intra in amanuntele privitoare la logica interactiunilor dramaturgice. Controlul reactiilor celorlalti ramane nucleul conceptiei dramaturgice. Nevoia de previzibilitate este cea care genereaza jocul de scena al interpretilor sociali. Dar sa analizam cum reusec indivizii sa-si satisfaca nevoia de previzibilitate.

Un concept esential lansat de Erving Goffman in acesta prima lucrare si a carui analiza este reluata intr-o lucrare mai tarzie, Frame Analysis (1974), este cel de "definire a situatiei sociale". Nevoia de previzibilitate si control creeaza jocul interpret/observator in care rolurile sunt reversibile, primul incercand "sa se exprime pe sine", cel de al doilea, "sa se lase impresionat". In sens larg, conceptul de "definire a situatiei sociale" se refera la acea intelegera mutuala care se stabileste in cadrul interactiunilor dintre indivizi din nevoia resimtita de acestia de a controla si de a face previziuni asupra situatiilor sociale in care interactioneaza, ceea ce determina "caracterul promisiv" al oricarei interactiuni sociale: "Controlul deriva in principal din influentarea definitiei pe care ceilalti o formuleaza asupra situatiei; individul poate influenta definitia exprimandu-se astfel incat sa le transmita acea impresie care ii va face sa actioneze voluntar in conformitate cu planul sau"(Goffman, 1959/2003, 32). Desigur, controlul si previzibilitatea situatiilor sociale au grade diferite, un factor principal care este strans legat de acestea fiind informatiile anterioare, care insa anuleaza nevoia individului de a face noi inferante: "Gradul de siguranta perceput de indivizi in raport cu inferentele pe care le fac asupra celuilalt variaza in functie de anumiti factori, cum ar fi cantitatea de informatie pe care o detin deja despre respectiva persoana. Cu toate acestea, nici o cantitate de informatii nu oblitereaza necesitatea de a actiona pe baza de inferente" (Goffman, 1959/2003, 31).

Ordinea interactiunii implica "doua forme fundamentale de identificare": "identificarea categoriala" si "identificarea individuala". Primul proces de identificare se refera la plasarea intr-o categorie a interactantilor in functie de criterii care tin de statusul social al indivizilor, iar cel de al doilea se refera la identificarea prin acele elemente unice pentru individ, cum ar fi "tonul vocii, mentionarea numelui sau alte mijloace/scheme de diferentiere a persoanei" (Goffman, 1982/1983, 3). Experienta anterioara in situatii similare are o importanta mare pentru ordinea interactiunii si, de asemenea, este importanta si influenta codurilor culturale care reglementeaza relatiile dintre indivizi. Toate acestea determina caracterul extrasituational al ordinii interactiunii:

Este clar ca fiecare participant intra intr-o situatie sociala aducand o biografie deja definita a contactelor anterioare cu alti participanti; si intra cu o serie de asumptii culturale care vor fi facute cunoscute. Nu putem evita prezenta strainilor daca infatisarea si stilul lor implica o intentie benigna, o actiune care a fost identificabila si neamenintatoare, astfel de interpretari putand fi facute doar pe baza experientei anterioare si a cunostintelor culturale. Nu putem pronunta o fraza cu inteles daca nu ne-am ajustat vocabularul si metrica la identitatea categoriala sau individuala a recipientilor formali, ceea ce ne permite sa presupunem ca ei stiu deja si, stiind, nu-i deranjeaza presupunerea noastra. In centrul vietii interactionale se afla relatia congnitiva pe care o avem cu cei din fata noastra, fara de care activitatea noastra comportamentala si verbala nu ar putea fi organizate cu sens(Goffman, 1982/1983, 4).

Elemente componente ale ordinii intercationale sunt: 1) persoana, care poate fi privita ca entitate sau ca parte a unei echipe; 2) contactul - "orice ocazie in care individul este in prezenta comportamentului celuilalt, fie prin co-prezenta fizica, conexiune telefonica sau schimb de scrisori"; 3) aranjamentele - se refera la acele mize care ii determina pe oameni sa fie unii in prezenta celorlalti; 4) formatul, platforma - "aranjamentul universal in care este organizata o activitate cu public"; 5) "ocazia sociala de celebrare". Acest ultim aspect este descries de Erving Goffman astfel:

Se dezvolta o stare de spirit sau tonalitate comuna, in functie de implicare. Participantii sosesc si pleaca intr-un mod coordonat. Mai multe locatii pot functiona ca un cadru pentru o ocazie unica, aceste locatii fiind conectate pentru a facilita miscarea, combinarea si circulatia raspunsului[] Ocazia, ca intreg, este asteptata si ulterior perceputa ca un eveniment unitar. Ocaziile sociale de celebrare pot fi considerate drept cele mai mari unitati interactionale, fiind, se pare, singurul tip de interactiuni care se pot extinde de-a lungul mai multor zile. In mod obisnuit, odata inceputa ocazia de celebrare continua pana la terminarea ei" (Goffman, 1982/1983, 6-7).

Contactul, aranjamentele, formatul sau ocaziile sociale de celebrare repezinta contexte sociale interacționale caracterizate de existența unor scenarii ce-i pot impune individului modalitați de conduita sau de exteriorizare a emoțiilor. Astfel, o analiza a emoțiilor din acesta perspectiva va permite depașirea noțiunii de "afect", dominanta in științele sociale. Așa cum susține Arlie Russell Hochschild (1983/2003), notiunea de "emotie" a fost tratata superficial in stiintele sociale, fiind subsumata de cele mai multe ori celei de "afect". In acesta viziune simplista, a manifesta o emotie fata de un obiect este echivalent cu a te raporta la acel obiect in termeni pozitivi sau negativi, importanta capatand mai ales intesitatea acestei raportari negative sau pozitive. Adoptandu-se un astfel de punct de vedere se va pierde intreaga varietate de definitii pe care oamenii le aplica obiectului atitudinal si care ii determina sa maifeste o anumita atitudine, adica emotia va fi decontextualizata social. Consider ca ancorarea analizei emoțiilor in ordinea interacționala va permite contextualizarea sentimentelor. In cele ce urmeza ma voi centra pe analiza perspectivei dramaturgice asupra analizei emoțiilor, iar in final, voi analiza sentimentul de stinjeneala, sentiment considerat esențial de catre Erving Goffman pentru interacțiunile sociale directe.

Perspectiva dramaturgica asupra emotiilor

In raport cu sociologia emotiilor, Jonathan H. Turner si Jan E. Stets (2005) il considera pe Erving Goffman un sociolog de infuenta durkheimiana. Acestia apreciaza ca termenul goffmanian "intalnire" (encounter) este derivat din conceptul durkheimian de "adunare" (gathering). Émile Durkheim ( ) a analizat acest concept in ultima sa lucrare publicata in timpul vietii, Formele elementare ale vietii religioase (1912/1996), studiind, din surse secundare, intrunirile ritualice ale aborigenilor din Australia. In legatura cu aceste forme de socialitate, sociologul francez a constatat ca in cadrul acestor "intalniri" aparea si se amplifica un fel de traire emotionala colectiva, un fel de entuziasm colectiv, pe care l-a denumit "efervescenta colectiva".

De asemenea, in timpul acestor ritualuri colective, aborigenii cuprinsi de "efervescenta colectiva" percepeau existenta unei forte exterioare lor, mana, care isi gasea expresia in totemuri si credintele legate de acestea. Altfel spus, angajarea membrilor colectivitatii in ritualurile dezvoltate in cadrul "intalnirilor colective" determina o intensificare a trairilor emotionale ale acestora. Émile Durkheim considera ca ritualurile colective reprezentau o modalitate prin care aborigenii isi reificau formele de organizare sociala, iar ceea ce parea o idolatrizare a sacrului era de fapt o modalitate de idolatrizare a relatiilor sociale, adica a societatii. Pentru contributia sa la importanta rolului emotiilor in viata social, Thomas J. Scheff (1983, 334) l-a numit pe Émile Durkheim, unul dintre "arhitectii" abordarii socio-constructiviste a emotiilor in sociologie. La acea vreme, Thomas J. Scheff privea domeniul mai larg al emotiilor ca fiind caracterizat "printr-o mare diversitate si conflict", cele mai evidente dimensiuni ale conflictului fiind intre cei care considera emotiile ca fiind determinate cultutal si cei care le considera ca avand caracter universal, pe de o parte, si, intre cei care le privesc ca pe ceva obiectiv si cei care le vad ca pe experiente subiective. Pe Émile Durkheim il incadreaza in categoria celor care sustin determinismul socio-cultural al emotiilor. De asemenea, Gene A. Fisher si Kyum Koo Chon (1989) au dedicat un studiu special contributiei lui Émile Durkheim la aparitia abordarii socio-constructiviste a emotiilor, scotand in evidenta faptul ca fondatorul sociologiei franceze moderne nu a ignorat nici importanta laturii biologice a emotiilor pentru constituirea solidaritatii sociale. De exemplu, sustin acestia, solidaritatea sociala este intretinuta atat prin reactii emotionale care tin de latura instictuala a omului, cat si prin incalcarile sentimentelor colective.

Spre deosebire de Émile Durkheim, initiatorul dramaturgiei sociologice nu a manifestat interes pentru intrunirile sociale cu caracter religios prin care se reconfirma solidaritatea sociala, ci a fost interest, din analizele lui Émile Durkheim, de modul in care interactionau indivizii in cadrul acestor ritualuri religioase intalnite la aborigenii din Australia. Astfel, "adunarile" ritualice din comunitatile descrise de catre Émile Durkheim si care au caracter social, Erving Goffman le trasforma in "intalnire": "Ceea ce Durkheim a observat ca fiind originea religiei a devenit, in viziunea lui Goffman, structura de baza a tuturor interactiunilor fata-in-fata" (Turner si Stets, 2005, ­27).

Putem spune ca notiunea de "adunare" (gathering) are ca referential ontic societatea, ordinea sociala, iar cea de "intalnire" (encounter) are ca referential ontic, interactiunea, mai precis, "ordinea interactiunii". Conceptul de "intalnire" este cu precadere analizat de catre Erving Goffman in lucrarea Behavior in Public Places (1963). Dupa o analiza a lucrarilor lui Erving Goffman (1959; 1961; 1963; 1967; 1971; 1983), Jonathan H. Turner si Jan E. Stets (2005, 27) enumera sase elemente caracteristice pentru "intanirile" (encounter) sociale:

1) orice astfel de eveniment social presupune contact vizual intre participanti si o focalizare a atentiei in raport cu ceilalti prezenti;

2) deschidere reciproca ce anticipeaza comunicarea verbala ce poate urma;

3) interactiune face-to face si monitorizare reciproca;

4) sentimentul de "noi" emergent din situatie;

5) ritualizarea interactiunii, adica orientarea acesteia dupa o serie de coduri sociale care reglementeaza de exemplu, intrarile in interactiune sau iesirile;

6) set de reguli prin care se pot defini abaterile de la regulile impuse de interactiune.

Cei doi autori anterior citati evidentiaza relatia dintre "adunari" si "intalniri", considerand ca "Pentru Goffman (1963), intalnirile focalizate sunt adapostite de structuri mai mari si de unitati culturale. Fiecare intalnire este incorporata intr-o adunare, care impreuneaza indivizii in spatiu; la randul lor adunarile sunt incorporate in ocazii sociale mai cuprinzatoare compuse din echipament fix, etos cultural distinctiv, program si agenda, reguli de comportament si secvente de activitati prestabilite. Goffman nu a urmarit niciodata in detaliu dinamica acestei incorporari de intalniri, insa toate diferentierile sale conceptuale subliniaza semnificatia scenariilor culturale care orienteaza indivizii in cadrul intalnirii si care ghideaza actiunea strategica" (Turner si Stets, 2005, ­28).

Altfel spus, o "intalnire" este subordonata unei "adunari" care la randul ei este incorporata intr-o "ocazie sociala". Fiind in raport de subordonare fata de "adunari" si "ocazii sociale", "intalnirile" reprezinta acte dintr-un scenariu socio-cultural mai cuprinzator. Sa analizam exemplul participarii profesorilor la ceremonia de absolvire a studentilor. Aceasta participare poate fi privita ca o "intalnire" - daca ne referim la faptul ca profesorii si studentii se afla in situatie face-to-face, adica interactioneaza direct, insa aceasta reuniune poate fi privita si ca o "adunare" prin care membrii institutiei universitare isi reconfirma apartenenta la aceasta institutie. Adica, scenariul cultural al ceremoniei de absolvire influenteaza interactiunea dintre participanti pe diferitele sale dimensiuni: verbala, nonverbala. Originalitatea acestui model consta in faptul ca priveste viata sociala ca pe o scena in care indivizii interpreteaza roluri definite socio-cultural. In aceasta perspectiva individul nu este privit ca actor social care contribuie la actiunea sociala, ci ca interpret social, adica ca personaj care face parte dintr-un ansamblu mai larg de scenarii pe care le defineste societatea. Aflati in prezenta celorlalti, in cadrul interactiunilor directe din viata de zi cu zi, indivizii vor realiza un schimb de informatii care le va permite definirea situatiei in care interactioneaza. Acest tip de schimb informational permite celorlalti "sa stie de la bun inceput ce asteapta individul de la ei si ce pot astepta la randul lor de la el" (Goffman, 1959/2003, 29).

Erving Goffman (1963) clasifica aceste interactiuni directe in doua categorii, "interactiuni nefocalizate" si "interactiuni focalizate", ambele avand ca principiu de regularizare nevoia de management al impresiei. Primele se refera la acele interactiuni determinate in care participantii sau in termeni dramaturgici, interpretii sociali, constientizeaza reciproc prezenta celorlalti, fara sa existe un "centru oficial al atentiei". Exista multe situatii in viata de zi cu zi in care oamenii sunt implicati in astfel de interactiuni: intalnirile intamplatoare de pe strada, intalnirile din lift, intalnirile din cadrul petrecerilor, expozitiilor, intalnirile de pe plaja etc. Spre deosebire de acestea, "interactiunile folcalizate" se caracterizeaza prin faptul ca in cadrul acestora indivizii sau interpretii sociali participa la ceea ce ceilalti pun in scena. Conversatiile spontane pe care le avem cu ceilalti, discutiile in care ne angajam in diferite contexte sociale reprezinta astfel de interactiuni focalizate in care individul este nevoit sa joace un rol. De asemenea, trebuie mentionat ca Erving Goffman (1963) priveste "interactiunile nefocalizate" ca pe un fundal pentru interactiunile focalizate. Altfel spus, "interactiunile focalizate" pe care le avem cu ceilalti se deruleaza pe fondul unor "interactiuni nefocalizate" cu altii. Ceea ce predomina in cadrul "interactiunilor nefocalizate" este starea de "neatentie civica". Aceasta se defineste ca o stare prin care interpretii sociali isi sugereaza reciproc, utilizand in mod special limbajul corporal, ca isi recunosc prezenta dar ca nu constituie un element central al atentiei lor. Acest tip de comunicare nonverbala corespunzatoare starii de "neatentie civica" constituie un "discurs conventionalizat" avand un caracter normativ constand din regului pe care interactantii trebuie sa le respecte in anumite contexte sociale de interactiune. De exemplu, fixarea cu privirea a unei persoane necunoscute cu care ne intalnim intamplator pe strada este supusa unor astfel de reguli. A insista mai mult cu privirea, decat a fost definit prin reguli culturale, constituie o abatere de la ceea ce este considerat normal intr-o astfel de situatie iar situatia se poate trasforma dintr-una neproblematica pentru individ intr-una problematica ce se cere a fi epuizata cognitiv.

Jonathan H. Turner si Jan E. Stets (2005) prezinta succint implicatiile pe care modelul dramaturgic le are pentru o abordare sociologica a emotiilor (Figura). Insa cei doi autori accetueaza in mod special importanta pe care codurile culturale le au in ceea ce priveste experimentarea si manifestarea unor emotii de catre interpretul social:

Ceea ce face ca abordarea interactiunii de catre Goffman sa fie dramaturgica este ca indivizii sunt vazuti ca fiind actori care isi cunosc traseul din scenariul cultural, intrucat joaca pe o scena compusa din elemente fizice de sprijin si din alte echipamente, in fata publicului. Cu toate acestea, indivizii nu sunt doar actori, ci si strategi care manipuleaza exprimarea gesturilor astfel incat sa se prezinte in anumite moduri [] Aceasta manipulare strategica urmareste scenariul sau cel putin asa pare a fi; este angajata in secvente ritualizate de comportament si vorbire; foloseste elemente de sustinere a vorbirii; stabileste cadre; categorizeaza situatii in functie de continutul practic, social si formal; ofera indicii expresive despre emotii (Turner si Stets, 2005, 28).

Modelul lui Erving Goffman (apud Turner si Stets , 2005, 29)

Daca performarile individului urmaresc codurile culturale ele determina emotii negative, iar, daca se abat de la aceste coduri culturale, determina trairea unor emotii negative.

Abordarea dramaturgica a emotiilor sociale este plasata de catre Jonathan H. Turner si Jan E. Stets (2005) alaturi de teoriile culturale ale emotiilor. Desi acest tip de tratare este justificat, modelul dramaturgic al emotiilor reprezinta mai mult decat o simpla subspecie a teoriilor culturale. Chiar daca dramaturgia sociala pune accentul pe faptul ca exprimarea emotiilor este ghidata de coduri culturale, modelul dramaturgic al emotiilor prezinta caracteristici care se regasec ca trasaturi centrale si in celelate abordari cum ar fi teoriile ritualice, teoriile interactioniste, teoriile schimbului, teoriile structurale sau teoriile evolutioniste, asa cum au fost ele prezentate de autorii citati anterior. Plasarea de catre acesti doi autori a modelului dramaturgic impreuna cu teoriile culturale se poate explica, pe de o parte, prin ratiuni didactice, iar pe de alta parte, prin dificultatea de a prezenta abordarea dramaturgica a emotiilor, dificultate determinata de faptul ca autorul ei, Erving Goffman, nu a prezentat in mod sistematic o viziune centrata exclusiv pe problematica emotiilor, in afara unui studiu centrat pe sentimentul de jena, ideii despre rolul social al emotiilor regasindu-se pe tot parcursul operei sociologului american. De altfel, Jonathan H. Turner si Jan E. Stets (2005, 30) afirma: "Goffman nu a dezvoltat niciodata o teorie solida a emotiilor pe baza acestui edificiu conceptual insa el a pus problema dinamicilor emotionale".

Insa, in raport cu analiza sociologica a emotiilor, dramaturgia sociala poate fi privita mai degraba ca o paradigma, decat ca o teorie a emotiilor. Acest model ne poate oferi "ochelarii" paradigmatici care sa ne permita sa privim catre emotii. Ea constituie o platforma pe care se poate construi o teorie sociologica a emotiilor.

In sensul traditional sociologic, emotiile sunt privite ca "fapte sociale", ca realitati determinate social. Altfel spus, trairea unei emotii este determinata de factori exteriori individului, in ciuda bazei biologice a emotiilor. Una dintre cele mai importante implicatii pe care o poate avea abordarea dramaturgica a emotiilor consta in faptul ca ne permite sa analizam emotiile ca fapte interactionale adica ca realitati sui generis rezultate din interactiunile directe ale indivizilor, adica ca expresie a "ordinii interactionale". O a doua implicatie importanta consta in faptul ca pentru Erving Goffman, emotiile sunt strict legate de procesul de prezentarea a sinelui. In consecinta, emotiile pot fi privite in termeni de costuri sau beneficii pentru sine.

Intr-un studiu despre sentimentul de jena sau stanjeneala, Embarrassment and Social Organization (1956), Erving Goffman a privit acest sentiment ca pe un cost pe care interpretul social il plateste, fie pentru situatiile in care prezentarea sa strategica nu este in conformitate cu rolul social (nu este familiarizat suficient cu rolul, incearca sa joace un rol pentru care nu are competentele necesare sau rolul pe care il joaca in fata unei audiente a intrat in conflict cu alte roluri pe care individul le-a performat in trecut), fie pentru situatiile in care performarea sa este perturbata de factori care nu tin de propria-i vointa. Din acest motiv aparatul conceptual al sociologiei dramaturgice poate fi utilizat in special pentru analiza emotiilor morale negative cum ar fi jena, rusinea si vinovatia. O alta posibila utilizare a acestui model ar fi in analiza si a altor tipuri de emotii pozitive cum ar fi de exemplu, mandria, dragostea etc.

La Erving Goffman, emotiile tin de analiza individului in situatie si din acest motiv autorul analizeaza in mod special sentimentul de jena privit ca efect al elementelor care perturba performarea individului. Insa, sociologul american nu analizeaza si ce se intampla cu emotiile individului cand performarile sale sunt reusite. O a treia implicatie a utilizarii modelului dramaturgic ar fi pentru analiza modului in care indivizii gestioneaza anumite tipuri de emotii sociale. Gestionarea emotiilor poate fi pusa in legatura cu notiunea goffmaniana de "echipa". Asa cum sustine Erving Goffman (1959/2003), membrii unei echipe de performeri detin impreuna si un tip de informatie secreta care daca ar fi dezvaluita publicului, ar compromite imaginea pe care echipa o afiseaza in fata unui public. Adica echipa este nevoita sa procedeze la un bun "control al culiselor". Deci, o performare de echipa nu poate determina costuri emotionale pentru sinele membrilor sai atata timp cat "secretele" sau informatiile compromitatoare nu ajung in atentia publicului.

Abordarea dramaturgica a emotie de jena: "sociologia inrosirii"

Am numit metaforic acest subcapitol deoarece roseata obrajilor insoteste emotia de jena, fiind una dintre "amprentele" nonverbale ale acestei emotii. Primul care s-a centrat asupra analizarii "inrosirii" ca expresie a emotiilor umane a fost Charles Darwin in Expresia emotiilor la om si animale (1872/1967). In capitolul al XIII-lea al acestei lucrari se afirma: "Inrosirea este cea mai caracteristica si cea mai omeneasca dintre toate expresiile. Maimutele rosesc de furie, insa ar fi nevoie de un numar coplesitor de dovezi pentru a ne face sa credem ca vreun animal poate rosi" (p.179). Schudson (1984) considera ca sociologia nu a fost interesata de inroșire", cu excepția sociologiei goffmaniene. Acest autor realizeaza comparație intre concepția lui Sigmund Freud și cea a lui Erving Goffman in ceea ce privește omul social.

Astfel, ceea ce anima omul descris de Sigmund Freud este "cautarea", pe cand ceea ce anima omul analizat de Erving Goffman este "evitarea". Pentru intemeietorul psihanalizei omul cauta permenent sa obtina placere si, deoarece controlul social nu-i permite sa-si satisfaca placerea imediat, gaseste forme acceptate social pentru a descarca aceasta energie. In concepția goffmaniana omul este caracterizat prin nevoia de a "evita" comportamentele care l-ar putea pune intr-o lumina nefavorabila in ochii celorlalti, adica de "nevoia de a evita stajneneala", frica de stanjeneala sau jena fiind "principiul central generativ al experientei umane". Aceasta idee razbate mai ales din lucrarile Presentation of Self in Everyday Life, Interaction Rituals si Relation in Public apud Schudson, 1984, 633-634). Altfel spus, in viata de zi cu zi, in cadrul interactiunilor cotidiene face-to-face, omul traieste cu frica de a nu fi minimalizat, de a nu se atenta la propriul sine.

Ca fin observator al interatiunilor umane, Erving Goffman a fost rareori contrazis de catre cercetatorii de orientare microsociologica. Din perspectiva macrosociologica, doi au fost criticii cei mai relevanti ai conceptiei goffmaniene despre viata sociala, Alvin Gouldner si Arthur Brittan. Pentru primul, imaginea sinelui ce razbate din oprera lui Erving Goffman este imaginea sinelui din societatile moderne caracterizate prin capitalism avansat si prin cresterea importantei serviciilor, societate in care "omul, intr-adevar, produce mai multe performari decat bunuri". Cel de al doilea, considera ca natura umana prezentata de Erving Goffman este "foarte bine adaptata la functionarea unei societati in care toate relatiile sociale sunt orientate de piata" (apud Schudson, 1984, 633-634)

Cauza sociala a sentimentului de jena este distantarea de rol. Acest proces consta intr-o abatere a comportamentului dramaturgic al individului de la codurile comportamentele impuse individului de contextele sociale de interactiune. Este o abatere de la ceea ce se considera firesc intr-o situatie data. Pot fi identificate, la Erving Goffman (1956/1967), trei situatii de distantare de rol care in mod potential sunt generatoare de sentimente de jena: 1) autoperceptia incompatibilitatii cu un rol; 2) lipsa de familiaritate in raport cu interpretarea unui rol; 3) existenta unui conflict intre rolul actual si alte roluri pe care individul le-a interpretat in trecut. In aceasta perspectiva, sentimentul de jena este cauzat de accidente dramaturgice, adica de situatii in care individul nu reuseste sa afiseze in fata publicului acea impresie pe care acesta doreste ca publicul sa o perceapa.

Aceasta a treia situatie tine de capacitatea interpretului social de a realiza ceea ce Erving Goffman numeste "segregarea audientei", care consta in faptul ca din nevoia de a-si proteja impresiile pe care le-a cultivat initial, "individul se asigura ca indivizii in fata carora isi joaca unul dintre roluri nu vor fi aceeasi in fata carora va juca un alt rol intr-un alt cadru" (Goffman, 1959/2003, 75). Conflictul de rol este practic un pericol intrinsec organizarii sociale, deoarece in viata cotidiana individul este nevoit sa joace roluri diferite in fata unor audiente diferite. Ba mai mult, in timpul unei performari individul lasa impresia ca ceea ce afiseaza in fata unui public este definitoriu pentru el iar publicul are tendinta de a crede ca "personajul proiectat in fata sa este singura realitate a individului" (Goffman, 1959/2003, 74). De asemenea, "performerii tind sa cultive impresia ca performarea curenta a rutinei lor si relatia cu publicul lor obisnuit au ceva special si unic" (Goffman, 1959/2003, 75).

Pentru exemplificare sa analizam rolul de profesor. Ocupatia de profesor este prin excelenta de natura dramaturgica. Profesorul ca interpret social trebuie, pe de o parte, sa transmita informatii elevilor/studentilor, iar, pe de alta, parte sa isi interpreteze sau sa performeze trasmitarea acest proces de transmitere de informatii. Chiar daca in ochii audientei exemplele apar spontan in timpul predarii unui curs, de multe ori acestea sunt culese cu grija de catre profesor si, de asemenea, exista o planificare a situarii lor in cadrul economiei cursului. Afisarea spontaneitatii aproape ca devine o conditie a succesului unui curs. Intr-o alta lucrare Aziluri. Eseuri despre situatia social a pacientilor psihiatrici si a altor categorii de persoane institutionalizate (1961/2004), Erving Goffman sustine ca riscul de a trai sentimente de stanjeneala creste in cadrul institutiilor totale deoarece, datorita permanentei supravegheri la care institutionalizatii sunt supusi, procesul de segregare a publicului devine dificil. In viata civila, "segregarea martorilor" (publicului) permite ca afirmatiile si pretentiile implicite ale persoanei cu privire la sine facute intr-un anumit context fizic al activitatii sale sa nu fie comparate cu comportamentele din alte contexte" (Goffman, 1961/2004, 43). Iata un exemplu preluat din literatura ce scoate in evidenta modul in care se activeaza stanjeneala ca efect al conflictului dintre roluri:

Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani si descoperiseram de curand ironia - sau ceea ce am inteles noi mai tarziu ca ar fi ironia: nu ne dadeam in leaganele, rotile si celelalte chestii pentru copii care rugineau pe-acolo decat daca o puteam face cu un fel de detasare ironica si constienta de sine. Asta presupunea fie sa mimam neatentia (de obicei fluierand, sporovaind sau facandu-ne de lucru cu un chistoc sau cu o cutie de chibrituri), fie sa ne jucam cu pericolul, asa ca saream din leagane atunci cand ajungeam in punctul cel mai inalt, saream pe roata cand ajungea la viteza maxima, ne tineam de capatul barcilor pana ajungeam intr-o pozitie verticala. Daca erai in stare sa dovedesti cumva ca distractiile acestea copilaresti puteau sa-ti zdrobeasca creierii, atunci joaca devenea oarecum OK (Hornby, 1995/2005, 10).

Pe parcursul vietii, individul renunta la anumite roluri si adopta altele corespunzatoare varstei sale. Insa trecerea la noile roluri se face treptat, vechile practici care tin de vechile roluri neputand fi eliminate dintr-o data, insa in acelasi timp, noile roluri preseaza spre a fi adoptate. Conflictul dintre roluri il poate pune pe individ in situatii stanjenitoare si de aceea el are la indemana solutia dramaturgica. Cauta sa se ascunda sub diferite masti care sa-i permita sa stabileasca echilibrul intre cele doua roluri si sa evite costurile asupra sinelui, adica aparitia unor sentimente de minimalizare, de discorfort, de jena.

Tot ceea ce perturba, intr-un fel sau altul, ceea ce individul pune in scena in fata celorlalti devine un potential eveniment generator de jena deoarece distruge unitatea dintre individ si rolul pe care si-l asuma sa-l joace. Distantarea de rol este costisitoare pentru sine, costul acestei distantari fiind sentimentul de jena. Ceea ce Erving Goffman scoate in evidenta este faptul ca viata sociala devine posibila tocmai datorita caracterului clandestin al sinelui individual.

In final, se poate vorbi de doua cauze majore ale aparitiei sentimentului de jena, in lucrarile lui Erving Goffman: situatiile aferente procesului de distantare de rol si disfunctionalitatile dramaturgice. Despre primele am vorbit anterior. Pe cele din urma le putem numi "accidente dramaturgice" sau "situatii neprevazute", care nu tin atat de capacitatea interpretului social de a juca roluri, ci mai mult de competentele sale dramaturgice de a le depasi, adica de "arta gestionarii impresiei" (Goffman, 1959/2003, 233) pe care interpretul social o stapaneste sau nu. Principalele forme de accidente dramaturgice descrise de autor sunt urmatoarele: "intruziunile inoportune", "incidentele involuntare", "faux pas-urile" si "scenele". "Incidentele involuntare, faux pas-urile si intruziunile involuntare sunt surse de stanjeneala si disonanta; toate sunt de regula neintentionate, individul care este responsabil de provocarea lor scapand de aceasta banuiala" (idem, 235). "Intruziunile inoportune" sunt acele incidente dramaturgice determinate de patrunderea unui membru al publicului in culisele performarii, existand riscul, pentru performer, de a fi surprins realizand o activitate care este incompatibila cu impresia pe care o cultiva in fata publicului. Si cum oricarei performari ii este intrinseca o informatie secreta de natura sa-l discrediteze pe performer, cand aceasta informatie devine publica pentru performer "efectul curent este unul de stanjeneala" (idem, 234). Intr-o exprimare comuna, in aceste situatii interpretul social este "prins pe picior gresit".

Un caz devenit celebru de astfel de incident dramaturgic este cel intamplat la Televiziunea Romana in timpul evenimentelor din decembrie 1989, ce i-a avut ca protaginisti pe poetul Micea Dinescu si pe actorul Ioan Caramitru. Publicul, telespectatorii au avut acces in mod involuntar la culisele performarii, prin intermediul camerei de filmat. Nestiind ca se filmeaza si incercand sa pregateasca intrarea in emisie, Ioan Caramitru i-a adresat lui Mircea Dinescu cuvintele ramase celebre : "Mircea, fa-te ca lucrezi!". In general, prezentatorii de televiziune sunt expusi riscului de "intruziuni inoportune" din partea publicului, ca efect al nesincronizarilor din regie. Faux pas-urile sau gafele reprezinta un alt tip de accident dramaturgic, avand mai degraba caracter verbal si constand in compromiterea imaginii afisate prin manifestari intentionate care determina efecte neintentionate. Ambele categorii de cauze reprezinta o amenintare la adresa impresiei pe care indivizii doresc sa o lase celorlalti.

Concluzii

Am propus patru implicatii pe care le poate avea analiza emotiilor sociale din perspectiva dramaturgica: 1) acesta abordare ne permite sa analizam emotiile ca fapte interactionale, ca realitati sui generis sau ca expresie a "ordinii interactiunii"; 2) exprimarea sociala a emotiilor este legata de procesul de prezentare a sinelui sau de strategiile de management al impresiei puse in practica, in cadrul interactiunilor directe, de catre interpretii sociali, sentimentul de jena sau de stanjeneala devenind, din acest punct de vedere, un cost pe care interpretul social il plateste pentru situatiile in care managementul impresiei, pus in aplicare, nu este in conformitate cu cerintele de rol (interpretul social nu este suficient de mult familiarizat cu rolul respectiv, incearca sa puna in scena un rol pentru care nu are competente sa-l joace sau rolul pe care il joaca intra in contradictie cu alte roluri jucate de interpret in fata aceleiasi audiente - vezi Erving Goffman (1956)) - sau pentru situatiile in care interpretarea rolului este perturbata de factori exteriori individului (Goffman, 1959); 3) modelul este propice pentru analiza sentimentelor morale negative cum ar fi rusinea si jena, dar se poate extinde si asupra analizei altor emotii cum ar fi mandria, dragostea etc.; 4) acest model ne permite sa analizam modul cum gestioneaza indivizii anumite tipuri de emotii, din acest punct de vedere, dramaturgia sociologica sugereaza ca un rol important in gestionarea emotiilor de rusine si jena il are statutul individului nu numai de performer, ci si de membru intr-o "echipa" (Goffman, 1959/2003) de performeri, adica intr-un grup de persoane care dezvolta si sustine acelasi tip de punere in scena.

Nota:

In finalul acestei prezentari consider necesar de evidentiat faptul ca intalnim si cercetatori romani preocupati de prezentarea si analiza modelului dramaturgic elaborat de catre Erving Goffman: Lazar Vlasceanu (1982, 2003), Ion Ungureanu si Stefan Costea  (1985), Ion Ungureanu (1993), Petru Ilut (2001), Petronel Dobrica (2005), Ilie Badescu (2005).

Bibliografie

Barbalet, Jack, M. [1998](2001). Emotion, Social Theory, and Social Structure. A Macrosociological Approach. Cambridge: Cambridge University Press.

Barbalet, Jack, M. (ed.). (2002). Emotions and Sociology. Oxford: Blackwell Publishing.

Badescu, Ilie. (2005). Regiuni si comportamente regionale. In I. Badescu. Enciclopedia sociologiei. Teorii sociologice contemporane (vol. II, pp. 523-228). Bucuresti: Editura Mica Valahie.

Becker, Howard, S. (2003). The Politics of Presentation: Goffman and Total Institution. Symbolic Interactions, 26, 4, 659-669.

Bendelow, Gillian si William, Simon, J. (ed.) [1998](2005). Emotions in Social Life. Critical Themes and Contemporary Issues. London: Taylor & Francis e-Library.

Botone, Daniela. (2007). Munca emotionala: expansiunea ei in societatile modern. Sociologie Romaneasca, 5, 3, 132-146.

Chelcea, Septimiu, Jderu, Gabriel si Moldoveanu, Andreea. (2006a). Cultura organizationala universitara - cultura a plagiatului?. Psihologia sociala. 17, 57-77.

Chelcea, Septimiu, Jderu, Gabriel si Moldoveanu, Andreea (2006b). Frauda intelectuala in universitati, vinovatia si rusinea. Sociologie Romaneasca, 4, 3, 86-102.

Chelcea, Septimiu. (2007a). Emotiile in viata sociala. Rusinea si vinovatia in spatiul public postdecembrist din Romania. Sociologie Romaneasca

Chelcea, Septimiu. (2007b). Sociologia emotiilor: teorii culturale. Sociologie Romaneasca, 5, 2, 149-164.

Chelcea, Septimiu (coord.). (2008). Rușinea și vinovația in spațiul public. Pentru o sociologie a emoțiilor. București: Editura Humanitas.

Chelcea, Septimiu (coord.). (2009). Piramida fricilor sociale in Romania. O schița psihosociologica. Sociologie Romaneasca, 4.

Collins, Randall. (1975). Conflict Sociology. Toward an Explanatory Science. New York: Academic Press.

Colomy, Paul si Brown, David J. (1996). Goffman and Interactional Citizenship. Sociological Perspectives, 39, 3, 371-381.

Cristescu, Irina. (2008). Emotiile din perspective schimbului social. Sociologie Romanesca, 3-4.

Darwin, Charles. [1872](1967). Expresia emotiilor la om si animale. Bucuresti: Editura Academiei RPR.

Dobrica, Petronel. (2005). Lege și societate. Studii de sociologia pedepsei. București: Editura Omega Ideal.

Durkheim, Émile. [1912](1996). Formele elementare ale vietii religioase. Iasi: Editura Polirom.

Fisher, Gene, A. si Chon, Koo, Kyum. (1989). Durkheim and Social Construction of Emotions. In Social Psychology Quarterly. 52. 1, 1-9.

Goffman, Erving. (1956). Embarrassment and Social Organization. American Journal of Sociology, 62, 3, 264-274.

Goffman, Erving. (1963). Behavior in Public Places. Notes on the Social Organization of Gathering. New York: The Free Press.

Goffman, Erving. (1967). Interaction Ritual. Essays on Face-to-Face Behavior. New York: Anchor Books.

Goffman, Erving. ). Strategic Interaction. Philadelphia: University of Pennsylvania Press.

Goffman, Erving. (1971). Relations in Public: Micro Studies of the Public Order. New York: Basic Books.

Goffman, Erving. (1974). Frame analisys: An Essay on the organization of experience. New York: Harper & Row.

Goffman, Erving. 1981). Forms of Talk. Philadelphia: University of Pennsylvania Press.

Goffman, Erving. 1959](2003). Viata cotidiana ca spectacol. Bucuresti: Editura Comunicare.ro.

Goffman, Erving. [1961](2004). Aziluri. Eseuri despre situatia sociala a pacientilor psihiatrici si a altor categorii de persoane institutionalizate. Iasi: Editura Polirom.

Goffman, Erving. 1982](1983). The Interaction Order: Presidential Address. The American Journal of Sociology. 89, 1, 1-53.

Hochschild, Arlie Russell. (1975). The Sociology of Feeling and Emotions: selected possibilities. In Marcia Milman si Rosabeth Kanter (eds). Another Voice. Garden City. New York: Anchor. 280-307.

Hochschild, Arlie Russell. [1983](2003). The Managed Heart: Commercialization of Human Feeling. Berkeley: University of California Press.

Hornby, Nick. [1995](2005). Hight Fidelity. Iasi: Editura Polirom.

Ivan, Loredana, Kalambayi, Fidelie si Dumitrascu, Loredana. (2006). Rusine si deindividualizare. O abordare experimental. Psihologie social, 17, 77-86.

Iluț, Petru. (2001). Sinele și cunoașterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iași: Editura Polirom.

Kaufmann Jean-Claude . Trupuri de femei - priviri de barbati. Sociologia sanilor goi. Bucuresti: Editura Nemira.

Kaufmann Jean-Claude . L'inventation de soi. Une theorie de l'identite. Paris: Armand Colin.

Kemper, Theodore D. (ed.). (1990). Research Agendas in The Sociology of Emotions. Albany: State University of New York Press.

Kemper, Theodore D. (1990). Theme and Variations in the Sociology of Emotions. In T.D. Kemper   (ed.). Research Agendas in the Sociology of Emotions (pp. 3-23.). Albany: State University of New York Press.

Manning, Philip. (1999). Ethographic coats and tents. In Greg Smith (ed.). Goffman and Social Organization. Studies in a sociological legacy. London: Routledge (pp. 104- 118).

Nistor, Laura și Iluț, Petru. (2009). Experiențe emoționale declarate. O analiza comparativa. Sociologie Romaneasca, 4.

Pavelcu, Vasile [1936](1999) Functia afectivitatii. In V. Pavelcu. Elogiul prostiei. Psihologie aplicata la viata cotidiana (pp. 167-184). Iasi: Editura Polirom.

Rawls, W. Anne. (1987). The Interaction Order Sui Generis: Goffman's Contribution to Social Theory. Sociological Theory, 5, 2, 136-149.

Rujoiu, Octavian si Rujoiu, Valentina. (2007). Rusinea si onoarea in contextual violentei domestic. Sociologie Romaneasca, 5, 2, 178-192.

Scheff, Thomas J. (1983). Toward Integration in the Social Psychology of Emotions. In Annual Review of Sociology. 9. 333-354.

Schudson, Michael. (1984). Embarrassment and Erving Goffman's Idea of Human Nature. Theory and Society, 13, 4, 633-648.

Simmel, Georg. [1908](2000). Sociologie. Chisinau: Editura Sigma IG.

Smith, Greg. (1999). Introduction: interpreting Goffman's sociological legacy. In Greg Smith (ed.). Goffman and Social Organization. Studies in a sociological legacy (pp.1-18). London: Routledge.

Turner, Jonathan H. si Stets, Jean E. (2005) The Sociology of Emotions. Cambridge: Cambridge University Press.

Ungureanu, Ion. (1993). Dramaturgie sociologica. In Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu (coord.). Disctionar de sociologie (pp. 185-186). Bucuresti: Editura Babel.

Ungureanu, Ion si Costea, Stefan. (1985). Introducere in sociologia contemporana. Teorii ale actiunii si rationalitatii. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Vlasceanu, Lazar. (1982). Metodologia cercetarii sociologice. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Vlasceanu, Lazar. (2003). Erving Goffman si dramaturgia sociala. In E. Goffman [1959](2003). Viata cotidiana ca spectacol (studiu introductiv, pp. 7-21). Bucuresti: Editura Comunicare.ro.

Winkin, Yves. (1999). Erving Goffman: what is life? The uneasy making of an intellectual biography. In Greg Smith (ed.). Goffman and Social Organization. Studies in a sociological legacy. London: Routledge.

Zaharia,V. Daniela. (2008). Construirea si validarea unei scale de masura a dimensiunilor muncii emotionale. Psihologie Sociala, 21, 143-155.

Zaharia,V. Daniela. (2009). Munca emoționala - cadru pentru studiul gestionarii emoționale la locul de munca. Psihologia sociala, 23, 115-133.