Contributiile psihologismului la dezvoltarea sociologiei (i)

Aspiratiile programatice ale tuturor doctrinelor sociologiste de a conferi cunoasterii sociale o 'obiectivitate' comparabila cu presupusa 'obiectivitate' a cunoasterii proprie stiintelor naturii s-au finalizat, in mod paradoxal, prin relevarea limitelor principale ale sociologismului de a defini 'esenta' socialului.

Coroborate cu limitele, deja demonstrate, ale biologismului, aceste circumstante hermeneutice au determinat polarizarea investigatiilor in raport cu variabilele psihologice ale 'conditiei umane'.

Considerarea psihologiei umane ca factor sociogenetic este premisa curentului psihologist in sociologie initiat de catre Gabrie Tarde. Intemeindu-si elaborarile sale teoretice pe un bogat material faptic, de observatie, G. Tarde sustine ca imitatia este faptul social primar, respectiv primul nivel in care se obiectiveaza intreaga incarcatura valorica ce defineste raportarea eminamente umana la mediul inconjurator (natural si social). 'La o valoare logica sau teleologica presupusa, prin ipoteza, ca fiind egala: 1).modelele interne vor fi imitate inaintea celor externe; 2).exemplele oferite de persoane, clase, comunitati, institutii superioare au prioritate asupra celor ale persoanelor,  comunitatilor sau institutiilor inferioare . 3).o prezumtie similara de superioritate este asociata cand prezentului, cand trecutului, ceea ce face ca exemplul parintilor nostrii sau, dimpotriva, ale contemporanilor sa capete o importanta istorica considerabila'

Ca fundament pe care se construieste si se reconstruieste in permanenta societatea umana, imitatia reduce complexitatea personalitatii umane la conditia de fiinta mimetica, societatea fiind definita ca o colectie de indivizi asemanatori. Ceea ce-i uneste in perimetrul existentei sociale este instinctul gregar al asocierii prin intrarea in rezonanta a modelelor similare de comportament comunitar. Aceasta similitudine, la randul sau este legitimata de repetitie care genereaza in ultima instanta, principalele forme de socializare existente in spatiul social global. 'Toate similitudinile se datoresc repetitiilor. Repetitia este legea lumii; in lumea fizica, ondulatia, in lumea biologica ereditatea, in lumea psihologica imitatia'. Imitatia este sociala, spre deosebire de inventie care este individuala, De aceea, in masura in care sociologia ambitioneaza a fi o 'stiinta a faptelor sociale', ea nu poate accede decat la statutul de psihologie intercerebrala sau interpsihologie.

In aceasta perspectiva, grupul social constituie obiect de studiu al sociologiei nu in calitate de cadru normativ unitar de structurare a relatiilor sociale generate de diviziunea functionala a muncii, ci ca un ansamblu de indivizi care accepta si imita acelasi model de comportament. Sfera socialului se intinde, deci, pana la limita de propagare a undei imitative intretinuta de 'contragiunea' faptului de viata cu ecou in psihologia vietii de grup. Aceasta unda este sursa autentica a producerii si multiplicarii relatiilor interumane la baza carora stau: trebuinte, interese, dorinte, aspiratii. Satisfacerea  acestora, fie si la nivel acceptabil, asigura echilibrul social si confera functionalitate sistemului social global. Substanta imitatiei nu constituie instinctul, ci credintele si dorintele individuale care confera nuante specifice, cu totul particulare, formei si intensitatii socializarii indivizilor.Valorificand achizitiile explicative si conceptuale din domeniu , G. Tarde isi consolideaza setul de argumente pentru a demonstra ca imitatia constituie elementul generic al intregii vieti sociale 'toate asemanarile de origine sociala sau constatabile in lumea sociala, sunt efectul direct sau indirect al imitatiunii sub toate formele sale: imitatie-obicei, imitatie-moda, imitatie-simpatie, imitatie-supunere, etc'. Omniprezenta in spatiul social ii confera imitatiei un caracter necesar, fapt care-l conduce pe G. Tarde la ideea unor 'legi speciale' generate de imitatie. Scoasa din sfera singularului si a manifestarii spontane, imitatia este definita ca 'ereditate sociala' in sensul ca intretine tendinta de propagare, prin iradieri imitative, a modelelor actionale si a ideilor care contribuie la realizarea 'omogenizarii' spirituale, adica a mentalului colectiv care face posibila existenta societatii. In viata concreta a indivizilor, impulsurile imitative sunt cultivate prin credinte si se declanseaza de catre dorinte la nivelul carora incepe fenomenul de 'contagiune'. Ca fenomen social imitatia poate fi: logica si extralogica.

Prima lege, imitatia 'ab interioribus ad axteriora', de natura logica caracterizeaza doua clase de situatii: 1) adoptarea ideilor preceda imitarea practica. Exemplu: in anii premergatori Revolutiei franceze, Parisul nu mai copia moda Curtii regale; 2) adoptarea scopurilor preceda imitatia mijloacelor. Exemplu: in secolul al XVI-lea, moda, literatura si arta italiana si spaniola au cucerit constiintele pregatind psihologic indivizii pentru viitoarea acceptare a supunerii fata de Papa.

Specificul acestei legi il constituie urcarea de la inferior la superior, respectiv propagarea sociala a unei nevoi individuale de imitatie.

A doua lege caracterizeaza aspectele de natura extra logica prin care se propaga modelele de comportament de la superior la inferior. Exemplu: inclinatia spre lux a claselor sociale superioare ii contamineaza si pe cei  care se gasesc in alte pozitii sociale cu posibilitati materiale mai limitate. La acestia din urma, realizarea inclinatiei spre lux nefiind posibila in totalitate se particularizeaza in cultivarea gustului pentru frumos si buna purtare. Pe termen lung, sensul acestei propagari de sus in jos, determina o tendinta de ridicare a standardelor de intelegere si comportament al celor aflati pe trepte inferioare de existenta sociala. Acest aspect se finalizeaza cu civilizarea 'maselor'; precum in istorie ne-o demonstreaza viata si initiativele nobilimii. Aspiratia indivizilor de a urca treptele ierarhiei sociale, desi legitima si pozitiva pe ansamblu, are si un efect negativ: conduce spre utopia egalitarismului social.

In raza de semnificatie a acestei legi, G. Tarde releva din unghi sociologic, mobilitatea sociala din vremea sa, in felul urmator: 'Muncitorul din orase se tot poate crede el egalitar si poate el lucra pentru distrugerea burgheziei devenind el insusi tot mai mult burghez; asta inseamna ca nu constituie el insusi un fel de aristocratie foarte admirata si invidiata de tarani. Taranul este, comparativ cu muncitorul, cam ceea ce este muncitorul fata de patron. De aici decurge emigrarea de la tara spre orase'.

Aceasta a doua lege releva faptul ca individualul si socialul sunt doua laturi complementare ale fondului socializant pe care-l contine imitatia.

Miscarea permanenta a individului in spatiul social determina interferenta undelor imitative diferite prin forma si continutul lor. La nivelul psihicului individual, aceste iradieri imitative generate de credinte si dorinte contradictorii se obiectiveaza in opozitii si conflicte. Opozitia psihica, interioara, rezultata din tensiunea alegerii intre alternative, sta la baza atat al tensiunilor sociale, cat si a aparitiei unor credinte, dorinte si idei noi. Abordand geneza conflictului, G. Tarde considera ca 'duelurile logice' si teleologice ce se petrec in constiinta individuala[3] sunt 'cauza autentica a opozitiilor sociale'. Adevarata opozitie sociala trebuie cautata in sanul fiecarui individ ori de cate ori acesta sovaie intre a adopta sau a respinge un model social care i se ofera' . Pe aceste considerente se sprijina G. Tarde pentru a defini opozitia ca o a treia lege sociala.

Cea de a patra lege sociala este inventia al carei 'mecanism' consta in 'imperecherea logica a doua idei'. Considerand inventiile ca: 'adevaratele lucruri sociale', G. Tarde le clasifica in: a) teoretice: conceptii mitologice, sistemele filosofice, ipotezele, descoperirile stiintifice, credintele. 'Ceea ce carmuieste lumea nu sunt oamenii mari, ci propriu-zis, marile ganduri si idei', precizeaza G. Tarde pentru a exemplifica rolul ideilor in inovatia sociala si in creativitatea organizatorica; b) inventiile practice cuprind, prin extrapolare, toate modelele de comportament, instrumentele si tehnicile de actiune. Ca exemple, G. Tarde propune: inovatiile verbale, inovatiile rituale (religioase, ceremoniale, etc.), inovatii industriale (productie, organizare), inovatii militare (armament, tactica, strategie), inovatii politice, juridice, noile criterii de evaluare a creatiilor artistice sau literare.

Cele doua mari clase enumerate sunt folosite de G. Tarde pentru a demonstra faptul ca inventia este un fapt pur individual care se propaga in societate. Inventia nu este nici sociala si nici produsa de societate. Societatea, prin cresterea gradului de civilizatie, creeaza numai nevoi noi; insa satisfacerea acestor nevoi este posibila doar prin inovarea mijloacelor de actiune si a mentalitatii oamenilor. In acest context individul se afirma ca personalitate prin creatie atat in ordinea existentei materiale, cat si in cea a existentei spirituale.

Geneza inventiei, formele si aria de propagare a acesteia constituie obiectul de studiu al sociologiei.

'Cum, insa, inventia e fapt individual, iar imitatia fapt social, decurge de aici ca individul contine intotdeauna socialul in stare germinativa, iar socialul presupune intotdeauna o multiplicitate de surse in constiintele individuale'[5]. Inventiile apar, deci, singulare, dar genereaza curente imitative prin care devine posibila coerenta spatiului social global si progresul social. Progresul social se poate realiza prin: 1) substituirea inventiilor prin care G. Tarde defineste depasirea unei inventii care sta la baza curentului imitativ aflat in actualitate de catre una noua, care raspunde mai adecvat acelorasi nevoi sau probleme. In termeni moderni, am putea spune ca este vorba de uzura morala a inventiilor. Concurenta dintre inventii rivale se soldeaza, totdeauna, cu impunerea celei care se afirma prin initierea unui nou curent imitativ.

Aceasta concurenta este numita de G. Tarde 'duel logic' deoarece alegerea intre inventii alternative implica discernamantul rational, un proces de gandire, o judecata logica si axiologica. In situatia in care o inventie 'devenita traditionala' cuprinde noi arii de raspandire, de este vorba de progres real, ci de un progres 'static'; 2) progresul prin acumulare se realizeaza prin 'acuplarea' inventiilor, respectiv prin preluarea selectiva, din cadrul 'faptelor sociale' existente, doar a acelor elemente care mai corespund noilor curente imitative. Acest tip de dezvoltare demonstreaza ca progresul nu este totdeauna o 'evolutie', ci un rezultat, cumulat, al inserarii unor elemente noi in structurile acceptate ca avand valoare perena.

In acest sens, G. Tarde propune chiar inlocuirea conceptului de 'revolutie' cu cel de 'insertie, opinand ca omenirea are nevoie de o 'filosofie' a 'insertiunii universale'.

Formandu-se ca personalitate si evoluand in orizontul de interferenta a mai multor curente imitative, individul se socializeaza in masura in care se adapteaza.

Legea a cincea, legea adaptarii, este cea care incheie contributia lui G. Tarde la conturarea psihologismului la orientarea specifica in istoria doctrinelor sociologice.

Adaptarea, 'creeaza conditiile imbinarii originale a credintelor, dorintelor si ideilor in spiritul fiecarui individ'[6] asigurand, astfel, echilibrul social. Intr-o interpretare sumara, adaptarea este prezentata ca a III-a lege a fenomenului imitativ prin care devine posibila asocierea intre oameni. 'Consensul' durkheimist nu se realizeaza prin adeziunea de valori acceptate, ci prin integrare. Integrarea legitimeaza 'echifinalitatea' unor activitati individuale diferite ca motivatie, ca forma si ca arie de manifestare. Plecand de la proiectia sociologica a comportamentului individului, in spatiul comunitar, G. Tarde interpreteaza adaptarea ca principal factor in disocierea critica de teoria 'maselor creatoare'. Creator este numai individul, sustine G. Tarde, in multime isi atenueaza individualitatea, diminuandu-si puterea de discernamant si capacitatea de inovare. In mase, individul este inclinat spre acceptarea imitarii comportamentului celor ce-I sunt superiori ca pozitie sociala (corporatii etc.). De aceea, o valorificare sociala a individului este posibila nu printr-o masificare a lui, ci prin crearea conditiilor sociale de adaptare la acele contexte sociale care-i permit individului sa-si valorifice superlativ capacitatile creatoare. Adaptarea, deci, nu trebuie confundata cu conformismul, ci raportata la exigentele echilibrului social fara de care echilibrul psihologic individual nu este posibil.

'Imitatia, opozitia, inventia - ca fenomene psihice, individuale - sunt, asadar, cei trei factori care stau la baza aparitiei societatii, a existentei si progresului sau.Ele sunt cele care explica o serie de fenomene sociale, cum ar fi: repetitia, (prin imitatie), conflictele si concurenta (prin opozitie), (adaptarea) prin inventie.[7]

Orientata spre explorarea, din unghi sociologic, a genezei spatiului social, opera lui G. Tarde a ramas in istoria sociologiei prin bogatia de argumente juridice, morale, psihologice si culturale care pledeaza pentru 'recuperarea' subiectivitatii, pe nedrept ignorata sau trecuta pe plan secund de catre promotorii sociologismului.

Totusi, voluptatea polemica si aspiratia ostentativa de a aduce o noua perspectiva in explicatia societatii, cu toate fenomenele sale aferente, a condus pe G.Tarde catre promovarea unei noi perspective inedite ca sistem categorial, dar deloc noua in istoria gandirii si nici scutita de limite proprii, antrenate chiar de premisele de la care se origineaza.

Dincolo  de acestea, merita sa amintim si pe cativa dintre succesorii lui G. Tarde si a unor variante - americane si engleze - ale psihologismului.

REPERE BIBLIOGRAFICE

G. Tarde (Sarlat, 1843 - Paris, 1904)

A fost magistrat, judecator de instructie, profesie pe care a exercitat-o timp de 20 de ani. A devenit sef al serviciului de statistica al Ministerului de justitie in 1893. Din 1900, dupa multe aparitii stiintifice de profil, a devenit profesor de filosofie moderna la College de France.

Opere principale: La criminalite comparee (1886); Les lois de l'imitation(1890); Les transformations de Droit (1893); La logique sociale (1893); Essais et melanges sociologiques (1895); L'opposition universelle (1897); Les lois sociales (1898); Etudes de psychologie sociale (1898); Les transformations du pouvoir (1899); L'opinion et la foule (1901); Psychologie economique (1902); La realit sociale (1900); La psychologie intermentale (1900).

Adepti ai lui G. Tarde:

Raoul Brugeilles: Le droit et la sociologie (1910);

Rene Maunier: Introduction la sociologie

Rene Maunier:

Sociologia coloniala cu 2 volume:

a) Introduction l'etude du contact de races

b) Psychologie des expancions (aparute intre 1932-1936);

D. Draghicescu: La nouvelle cite du Dieu

D. Draghicescu: Ontologia umana (trad.), Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti (1987);

G.L.Duprat: Esquise d'un traite de Sociologie

G.L.Duprat: Introduction la sociologie

G.L.Duprat: La psychologie sociale

In unele exegeze se mai amintesc drept precursori ai lui G. Tarde urmatorii: Lucas: De l'imitation contagieuse (1833); Despine: De la contagion morale (1870); De l'imitation (1871); P.Moreau de Tours: De la contagion du suicid (1875); Aubry: Contagion du mertre (1888).

BIBLIOGRAFIE

Tarde, Gabriel: La criminalite compar e, Paris, Felix Alcan, 1886;

Tarde, Gabriel: Legile sociale (trad.) de M. Hodos, Bucuresti, Cultura  nationala, 1924;

Tarde, Gabriel: Les lois de l'imitation, Paris, Libraire Felix Alcan, 1921;

Tarde Gabriel: L'opinion et la foule, Paris, Felix Alcan, 1922;

Nisipeanu, Ioan: Scoala psihologica, Bucuresti, Cugetarea, 1938;

Mc Dougall, William: Psychology: the Study of Behaviour, London, New-York, Toronto, Oxford University, Press, 1947;

Mead, George H.: Mind, Self and Society, Chicago, The University of Chicago Press, 1967;

Floru, Robert: Introducere in psihofiziologie, Bucuresti, Editura stiintifica,1972;

Herseni, Traian: Cultura psihologica romaneasca, Bucuresti. Editura stiintifica si Enciclopedica, 1980;

Levi, Vladimir: Noi si eu, Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1978;

Allport, G. W.: Structura si dezvoltarea personalitatii, Bucuresti, Editura pedagogica, 1981.