Normalitatea ca proces

Normalitatea ca proces

Este o a patra perspectiva asupra normalitatii care pune accentul pe faptul ca un comportament normal este o rezultanta finala a subsistemelor care interactioneaza intre ele.

Ea opereaza cu asa numita norma responsiva sau functionala (Kolle K) care reflecta masura in care un organism, o persoana, un subiect isi implineste rolul functional pentru care exista in economia sistemului supraiacent din care face parte. Luand in considerare aceasta definitie, schimbarile temporale devin esentiale pentru completa definitie a normalitatii. Cu alte cuvinte, normalitatea - ca proces - considera esentiale schimbarile si procesele mai mult decat o definire transversala a normalitatii.

Din pacate, desi aceasta norma pare sa fie cea care ne intereseaza, ea este fixista si determinista. Nu se poate raspunde la intrebarea - care este rolul functional pentru care o persoana exista? Ba mai mult, in sistemele supraiacente din care individul face parte, in cate trebuie sa fie eficient, pentru a fi considerat normal?

Cercetatorii care subscriu acestei abordari pot fi recunoscuti printre reprezentantii tuturor stiintelor comportamentale si sociale. Cel mai tipic dintre conceptele acestei perspective este conceptualizarea epigenezei in dezvoltarea personalitatii si cele opt stadii de dezvoltare esentiale in atingerea functionalitatii adulte mature.

Folosirea excesiva a tabuului normalitatii poate conduce la o folosire abuziva a acestei categorii atunci cand este vorba de o readaptare reeducativa sau segregativa dupa norme socio-ideale sau ideologiile momentului.

Refuzul de a circumscrie normalul si patologicul ar putea conduce la transformarea campului practicii medicale si psihiatrice intr-o zona fara limite transformand aceste concepte prea elastice aceasta elasticitate transformandu-le intr-o eventuala arma in favoarea unei institutii sau a unei puteri.