Volumul efortului - antrenament

Volumul efortului - antrenament

Acest indicator global al program[rii antrenamentului se masoara cu ajutorul unitatilor de timp - secunde, minute, ore, zile, saptamani, luni, ani; de spatiu parcurs - centimetrii, metrii, kilometrii; de greutate - grame, kilograme, tone, si conventional - numarul exercitiilor, al repetarii lor singulare sau al seriilor, numarul lectiilor de antrenament diferentiate pe profiluri (de efort, teoretice, de analize in unitatile calendarului - zile, saptamani, luni si ani.).

Metodologia programarii exercitiilor (mijloacelor) care alcatuiesc structurile modelului s-a diferentiat (mai mult din considerente didactice, pentru ca in realitate ele se "interconditioneaza") dupa tipurile de efort aerob si anaerob pe factori de antrenament (fizic, tehnic si tactic), pe calitatile motrice (simple, combinate si complexe). Aceasta metodologie a dezvaluit diversitatea mijloacelor folosite in programarea antrenamentelor, relevand si un alt aspect al volumului de efort, si anume volumul timpului investit.

Volumul timpului de antrenament.

Timpul constituie o sursa, un gen de materie prima de care teoria antrenamentului sportiv poate beneficia in masura in care va sti sa o valorifice cat mai rational.

Variatiile timpului sunt corelate cu disponibilitatile sportivului si bineinteles cu prevederile modelului si solutiile organizatorice. De aceea, este necesar sa se acorde o atentie speciala volumului de timp investit in programarea antrenamentelor. Cresterea acestuia permite efectuarea cat mai fidela a volumului si diversitatii efortului, care se repercuteaza favorabil asupra stabilitatii si altitudinii performantei sportive.

Dupa J.O. de la Munchen, problematica temporala a devenit o constanta a cercetarii stiintifice, dar si a practicii sportive din tara noastra. S-a considerat atunci ca una din cauzele rezultatelor mai putin convingatoare ale sportivilor romani (locul 13) a constituit-o "timpul" insuficient afectat pregatirii de catre antrenorii si sportivii nostri comparativ cu sportivii de elita ai lumii in acea perioada. Cercetarile efectuate in perioada pre- si postolimpica (1972) au scos in evidenta faptul ca putine loturi nationale ajungeau la un volum de 500 ore intr-un ciclu anual, cifra care s-a dovedit insuficienta pentru realizarea numarului optim de repetari. De aceea, s-a propus ca "volumul timpului" sa fie dublat. Cele 1000 de ore au iscat controverse, insa rezultatele obtinute la J.O. de la Montreal (1976) au confirmat justetea sporirii volumului de timp consacrat pregatirii. In urmatorul deceniu, ponderea acestui indicator a crescut din ce in ce mai mult. Intre J.O. de la Montreal si cele de la Moscova (1980), numarul orelor de antrenament a crescut pana la cca. 1200, iar in intervalul 1980-1984 (J.O. de la Los Angeles) a ajuns la cca. 1400 ore. S-a apreciat ca un asemenea nivel constituie o limita, metodologia antrenamentului urmand sa gaseasca alte modalitati de stimulare a cresterii performantei sportive. Informatiile primite din Orientul Indepartat, in anii care au precedat J.O. de la Seul (1988) atestau ca indeosebi in sporturile aciclice (in jocurile sportive si in gimnastica) volumul timpului a depasit 1800 ore intr-un ciclu anual. Practic, in majoritatea ramurilor si probelor sportive planul anual de pregatire prevede 1200-2000 ore, diferentele fiind determinate de complexitatea procesului de antrenament, indeosebi in zona factorilor tehnic si fizic. Cele care au cel mai mic volum de timp planificat sunt jocurile sportive, multe dintre ele mentinandu-si nivelul sub 1000 ore. De aceea, consideram ca una din cauzele esentiale ale slabelor rezultate inregistrate in majoritatea jocurilor noastre sportive (handbal, volei, baschet, polo, tenis, hochei) rezida tocmai din numarul mic de ore destinat antrenamentelor, situat la jumatatea celui din gimnastica.

Numarul mare de ore a provocat modificari in serie ale tuturor indicatorilor temporali. Dintre acestea, volum lectiilor de antrenament prezinta o importanta majora pentru aspectul cantitativ al procesului de pregatire. Durata medie a lectiei de antrenament in anii 50-70 era de 90 min., mai mare decat a lectiei de educatie fizica scolara (45-60 min.). S-au inregistrat insa si lectii de 120-180 min., durata care s-a mentinut  pana nu demult in unele ramuri de sport (haltere, jocuri sportive), nu ca o concluzie a cercetarii stiintifice fundamentale, ci mai mult ca o improvizatie, generalizata ulterior in practica curenta, izvorata din imperativul amplificarii volumului de efort. Numarul lectiilor de antrenament s-a marit, de asemenea, lent, de la 3-4 intr-un ciclu saptamanal in anii 40-50. la 20-24 in anii 80. In conditiile cresterii numarului orelor de antrenament, care si-au modificat continutul, structura si volumul, s-a acordat o atentie deosebita aplicarii adecvate a principiului continuitatii, astfel incat sa se asigure adaptarea biologica a organismului sportivului la eforturi tot mai mari. A sporit numarul lectiilor de la 1 in ciclul diurn la 3, dintre care prima, inviorarea obisnuita, a fost considerata antrenamentul de dimineata, amplificat ca obiective, metodologie si efecte (indeosebi pe planul dezvoltarii calitatilor motrice). De la 2-3 antrenamente, dupa J.O. de la Moscova (1980), intr-o serie de ramuri de sport caracterizate printr-o activitate intensa, o crestere vertiginoasa a performantelor si, implicit, a competitivitatii pe plan international, s-a marit volumul lectiilor de antrenament, ajungandu-se la 2-3 a.m. si 2 p.m. in 3 zile ale ciclului saptamanal (luni, miercuri, vineri), alternativ cu cate 3 lectii (a.m.) in celelalte zile. In consecinta s-a ajuns la un numar de 20-24 lectii, evident mai scurte ca durata. Ca atare, intr-un ciclu anual numarul lectiilor de antrenament a crescut spectaculos, ajungand la 800-1000 (in canotaj, caiac-canoe, haltere), 600 in gimnastica artistica (sportiva), 785 in cea ritmica etc.

Pe de alta parte, cresterea numarului de ore de antrenament, avand drept consecinta marirea corespunzatoare a numarului de lectii de antrenament, a impus sporirea numarului de zile de antrenament, care impreuna cu concursul, refacerea si recuperarea acopera toata durata anului calendaristic.

Din anii 50, activitatea sportivilor de inalta performanta a incetat sa fie sezoniera atat in sporturile de vara, cat si in cele de iarna, antrenamentele fiind tot mai mult extinse pe intreg parcursul anului. Conditiile speciale de concurs (zapada, gheata, apa) nu au mai constituit un impediment pentru efectuarea antrenamentelor in toate anotimpurile ca urmare a amenajarilor introduse - pregatirea in bacuri, pe terenuri acoperite - pentru jocuri si atletism, patinajul pe rotile, alunecarile pe suprafete sintetice. Inca din intervalul olimpic 76-80, numarul optim considerat atunci pentru majoritatea ramurilor si probelor sportive a fost de 280 zile, carora li se adaugau 40-50 zile pentru deplasari si participari la concursuri si 30-45 zile pentru recuperari si refaceri sau odihna pasiva. Sunt insa ramuri de sport care depasesc o astfel de medie, ajungand chiar sa depaseasca cifra de 300 zile (schi fond, schi alpin si caiac-canoe). Tendinta de crestere a acestui indicator a fost totusi atenuata, pentru ca reteaua concursurilor a crescut, timpul afectat recuperarilor s-a micsorat ca urmare a cuceririlor medicinii sportive, iar refacerea s-a incadrat in ziua de pregatire, succedand lectiei de antrenament. Exista o mare variatie in ceea ce priveste ponderea acestui indicator in diverse ramuri de sport.

Solutia maririi peste aceasta limita a numarului zilelor de antrenament a fost gasita cu ajutorul pregatirii la altitudine. Un stagiu de pregatire la altitudine medie (peste 1800 m.) pe durata a 3 cicluri saptamanale echivaleaza cu cca. 6 cicluri saptamanale de antrenament la ses.

Implicit a crescut si numarul ciclurilor saptamanale (in medie 42-50) care asigura continuitatea antrenamentelor si marirea gradata a intensitatii ca o conditie a cresterii performantelor sportive.

Volumul motric al antrenamentului.

O asemenea supradimensionare a antrenamentelor din punct de vedere al timpului afectat a reprezentat o conditie indispensabila realizarii unui volum motric considerabil crescut, care exprima de fapt volumul real al efortului. Cresterea lui trebuie controlata insa pentru a nu depasi o anumita limita, dincolo de care intensitatea nu mai favorizeaza inregistrarea efectului scontat, ci, dimpotriva, se soldeaza cu un regres sau o plafonare ca urmare a energiei cheltuite irational.

La o incercare de clasificare a volumului motric trebuie sa se tina seama de urmatoarele aspecte:

a) Numarul repetarilor, indicator propriu sporturilor aciclice, rezultat din elementele partiale sau integrale (pentru gimanstica) efectuate intr-o lectie de antrenament sau in suita lor in cadrul unui ciclu anual.

b) Numarul kilogramelor ridicate, incluse in repetare, a crescut de asemenea atat in cazul halterelor, unde reprezinta un mijloc esential si prioritar, cat si al celorlalte ramuri de sport in care haltera este folosita ca mijloc de dezvoltare a rezistentei in regim de forta.

c) Numarul kilometrilor parcursi a inregistrat, de asemenea, cresteri importante.

Urmarind dinamica celor 5 indicatori, se constata ca, in general, in afara anului 2 dintre doua Olimpiade, cand numarul orelor de pregatire si al lectiilor de antrenament coboara nesemnificativ fata de anul postolimpic, in ceilalti ani hotaratori pentru performantele anului olimpic valorile indicatorilor sporesc sesizabil.

La planificarea mijloacelor de antrenament in cadrul ciclului anual de pregatire trebuie sa se tina seama de:

a) efectuarea oricarui procedeu tehnic presupune existenta unui suport fizic, care in conditiile cerintelor actuale ale pregatirii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel impus de competitie;

b) perfectionarea unui procedeu tehnic nu reprezinta un scop in sine ci este determinata de o anumita ratiune tactica. Ca atare, se impune gasirea unor solutii metodologice care sa permita folosirea celor mai eficiente mijloace de antrenament, procesul de pregatire fiind subordonat realitatii concursului.

Metode de calcul a volumului de efort.

Pentru a se asigura selectia adecvata a mijloacelor necesare indeplinirii unei finalitati prestabilite este necesar ca:

- fiecarui exercitiu sa i se stabileasca o anumita ierarhie, imprimata de ponderea celor 3 factori (fizic, tehnic, tactic);

- dupa precizarea acestei ierarhii sa i se acorde fiecaruia dintre cei 3 factori un coeficient de importanta. Astfel: celui mai important factor - coeficientul 3, factorul de importanta secundara - coeficientul 2, factorului mai putin important - coeficientul 1, alti factori - coeficientul 0.

Pentru calcul s-a folosit o formula similara celei a mediei ponderate:

mj = i^{pij x ti}/i^pij in care: pij = coeficientul de importanta, ti = volumul temporal afectat unui exercitiu, mj = coeficientul factorului respectiv, i = indicele exercitiului respectiv, j = indicele factorului respectiv.

O astfel de metoda se apropie de esenta procesului, constituind un instrument de programare mult mai obiectiv, folosit la stabilirea continutului lectiilor si al ciclurilor saptamanale. Inregistrand timpul de effort pe fiecare factor in parte, delimitat cu ajutorul acestei metode, si raportandul la timpul total al lectiei de antrenament, se poate obtine o curba de variatie a factorilor respectivi.

Programarea poate fi interesata si de dinamica intrafactoriala a unei etape sau a unui ciclu anual. Ea se poate calcula prin raportarea timpului de solicitare din fiecare lectie, afectat factorului care intereseaza in analiza, la volumul total de timp (din etapa sau din ciclul anual) destinat aceluiasi factor.