Principii specifice antrenament sportiv

Principii specifice antrenament sportiv

In aceasta categorie se include principiile care actioneaza preponderent in antrenamentul sportiv, si pe care le utilizam si in alte activitati, generatoare de alte tipuri de performante (balet, muzica, cirs etc.). Principiile specifice sunt de natura biologica pentru ca practica antrenamentului implica inainte de toate cunoasterea si respectarea legilor care guverneaza procesele de adaptare.

Principiul continuitatii. Evidentierea acestui principiu s-a impus tot mai mult pe masura extinderii competitiilor sportive si mai cu seama datorita esalonarii lor pe intregul an calendaristic. Constructia salilor mari de concurs, amenajarile si dotarile lor conform prevederilor regulamentelor competitionale, toate acestea au favorizat planificarea concursurilor, practic, in toate lunile anului. Pregatirea a urmat calea concursului care o determina si o conditioneaza. De asemenea, caracterul sistemic al concursurilor oficiale, de includere a celor nationale in reteaua celor internationale, in scopul promovarii, calificarii sportivului, echipei sau echipajului intr-o faza superioara si chiar pentru o alta competitie, a legat calendarul unui an cu al celuilalt sau cu al celorlalti ani, cum este cazul intevalului olimpic de patru ani. Linia de perspectiva a acestui sistem piramidal a diminuat caracterul ciclic al pregatirii, inlocuindu-l cu cel al continuitatii. De fapt, unii autori evoca inca principiul ciclicitatii in acceptiunea de repetare in timp a concursului si pregatirii, dar viata sportiva internationala a impus corelarea intre pregatire si concurs, adica continuitatea pregatirii ce leaga si conditioneaza concursul urmator. Marirea frecventei concursurilor sportive, sporirea dificultatilor acestora au determinat cresterea rolului procesului pedagogic al antrenamentului sportiv, ameliorandu-i efectele indeosebi pe plan biologic. Altitudinea performantei sportive a depins tot mai mult de nivelul calitatilor motrice innascute si dobandite ale sportivilor, de numarul deprinderilor motrice, concretizate in elementele si procedeele tehnico-tactice cele mai eficiente. Acest aspect se urmareste in cadrul lectiei de antrenament sau, mai bine zis, in suita lectiilor care compun un ciclu saptamanal, o etapa, o perioada un ciclu anual (macrociclu) de pregatire. Deci, necesitatea realizarii unei succesiuni permanente a lectiilor de antrenament a izvorat din cunoasterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice si de dezvoltare a calitatilor motrice ale sportivilor. Schimbarile complexe survenite in organism sub influenta exercitiilor fizice, a mijloacelor antrenamentului au un caracter fazic si se mentin un timp limitat. De aceea, este indicat ca pe "urmele" lasate de fiecare exercitiu precedent sa se stratifice efectul exercitiului urmator.

Caracterul temporar al legaturilor reflex-conditionate constituie una din tezele de baza ale scolii pavloviene de fiziologie. Aceste reflexe pot fi formate in anumite conditii externe si interne. Ele se stabilizeaza si se perfectioneaza daca aceste conditii se repeta si regreseaza pana la atenuare cand conditiile care le-au generat dispar sau se schimba substantial. O cat de neinsemnata intrerupere in formarea si perfectionarea acestor reflexe declanseaza imediat procesul invers de stingere treptata a elementelor deprinderilor insusite si, in primul rand, a celor mai rafinate. Pornind, asadar, de la ideea fundamentata stiintific ca mecanismul formarii si perfectionarii deprinderilor motrice, ca si dezvoltarea calitatilor motrice se conduc dupa regulile relatiilor temporare reflexe, este indispensabil sa se asigure continuitatea antrenamentului sportiv. Asa se explica de ce o parte din teoreticieni au sustinut un timp existenta principiului repretarii antrenamentului. Formularea nu este inspirata pentru ca repetarea constituie doar un moment al continuitatii acestui proces. A repeta un exercitiu care duce la perfectionarea unei deprinderi motrice sau a unei calitati nu inseamna si practicarea lui permanenta, fara intrerupere in anumite perioade de timp. Repetarea este conditia indispensabila oricarei stabilitati si automatizari a deprinderilor motrice, dar rezultatele ei sunt mai inalte sau mai joase in functie de continuitatea procesului pedagogic al antrenamentului. Acestei argumentatii i se adauga si cea de esenta pur fiziologica. Activitatea muschilor angrenati in efortul de repetare, fondul continuitatii procesului de perfectionare a deprinderilor tehnice si a dezvoltarii calitatilor motrice, reclamate de concurs, determina aparitia unui numar imens de excitatii care actioneaza local si de la distanta, producand reactii de adaptare ale organelor interesate. Aceste reactii sunt de doua feluri - immediate si tardive sau de antrenament.

Reactiile immediate de adaptare, care iau nastere inainte  si in timpul unui effort fizic, au ca efect pastrarea echilibrului functional general al organismului - homeostazia, fara de care nu este posibila supravietuirea si pe care activitatea muschilor tinde s-o tulbure.

Un alt efect principal al reactiilor immediate de adaptare consta in asigurarea conditiilor de functionare optima a muschilor care lucreaza. Reactiile imediate de adaptare la efort sunt usor de sesizat: cresterea frecventei si amplitudinii miscarilor respiratorii, insotita de intensificarea activitatii inimii (frecventa cardiaca si debitul sistolic), contribuie la intensificarea aprovizionarii cu O₂ si eliminarea CO₂; vasodilatatia in muschii angrenati in efort, asociata cu vasoconstrictia in zonele inactive au ca efect cresterea aportului de sange si a suprafetei de schimburi metabolice din interiorul muschilor activi etc. In schimb, reactiile tardive de adaptare sau de antrenament constau in perfectionarile functionale, structurale si dimensionale ce apar in muschi si in celelalte organe datorita repetarii eforturilor fizice.

Aceste perfectionari permit efectuarea unor eforturi cu intensitate mai mare si durata mai lunga decat inainte, fara ca homeostazia organismului sa fie tulburata.

Cresterea vitezei de angrenare in lucru a muschilor, a depozitelor de substante energetice din fibrele acestora, ca si marirea masei musculare sunt dovezi de adaptare locala, dupa cum cresterea capacitatii functionale a inimii in repaus si efort si a volumului acesteia reprezinta exemple de adaptare aparute in alte organe ca urmare a activitatii musculare repetate. Spre deosebire de reactiile immediate, care survin atat la sportivi, cat si la nesportivi ori de cate ori se efectueaza un efort, reactiile tardive se observa numai la persoanele antrenate.

Perfectionarile morfofunctionale caracteristice sportivilor nu sunt un bun castigat o data pentru totdeauna, ci modificari reversibile, tocmai datorita capacitatii organismului de a se adapa mereu la conditiile de mediu in continua schimbare. Daca efortul nu se mai repeta, se creeaza o situatie diferita de cea precedenta si organismul va reactiona in conformitate cu noile cerinte. In absenta excitatiilor care au determinat si intretinut perfectionarile caracteristice antrenamentului, organele si sistemele corpului se adapteaza la noile conditii, capacitatea functionala, structura si dimensiunile lor reducandu-se pana la nivelul solicitarii noi, mai scazute, la care sunt supuse.

G. V. Folbort, sintetizand un bogat material faptic, a reusit sa imagineze schema generala a modului de evolutie si involutie a proceselor de adaptare, elaborand teoria suprarefacerii sau supracompensatiei.

Potrivit acestei teorii, procesul se petrece in trei faze succesive. La inceput, efortul produce o scadere a capacitatii functionale, determinata de instalarea starii de oboseala. Dupa incetarea efortului incepe o noua faza de refacere, in care capacitatea de efort (refacandu-se dupa odihna) ajunge la nivelul initial.

Interesant de retinut este faptul ca procesele de refacere a capacitatii functionale nu se opresc in momentul in care s-a ajuns la nivelul dinaintea efortului, ci continua si dupa aceea, instalandu-se o noua faza, in care capacitatea functionala este mai mare decat inainte de efectuarea efortului respectiv. Noua faza poarta denumirea de supracompensatie sau suprarefacere.

Daca excitantul nu se repeta (egal) in timpul fazei de suprarefacere, capacitatea functionala regreseaza, organismul pierzand beneficiul efortului efectuat anterior si, in consecinta, capacitatea functionala scade pana la stadiul initial dinaintea efectuarii antrenamentului. Intreruperile mari si chiar mici (la nivel de inalta performanta) ale antrenamentului nu permit deci acumularea efectelor favorabile ale solicitarilor izolate, astfel ca la fiecare reluare se porneste de la acelasi nivel.

Practica sportiva a confirmat aceste consideratii, iar cercetarile stiintifice le-au argumentat. Cercetarile lui H. Roskamm si colab. au condus la concluzia ca pentru pastrarea nivelului capacitatii de efort aerob trebuie sa se faca, la fiecare trei zile, un antrenament cu o solicitare egala cu cea din lectiile in care s-a atins nivelul respectiv.

Datele numeroase furnizate de practica sportiva si de cercetarea stiintifica au demonstrat ca perfectionarile dobandite prin antrenament se pierd intr-un timp de 3-4 ori mai scurt decat cel necesar obtinerii lor. Efortul intrerupt timp de 3 saptamani pentru dezvoltarea fortei duce la pierderea valorilor dobandite in 3 luni consecutive de antrenament cu un astfel de profil. Involutia survine chiar si in cazul in care nu se intrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului in raport cu cea din etapa precedenta a programarii.

Pierderile sunt cu atat mai mari, cu cat se reduce nivelul solicitarii. S-a constatat ca o perioada de tranzitie cu o durata de 6 saptamani a determinat, la atletii din probele de fond si semifond, o scadere cu cca. 10% a VO₂ max., iar la sprinteri, o reducere cu 10% a puterii anaerobe maxime, desi efectuau doua antrenamente, in ciclul saptamanal.

De asemenea, se manifesta imediat involutii ale capacitatii functionale in cazul imobilizarilor la pat, datorate unor accidente sau imbolnaviri. Dupa 4 saptamani de imobilizare, muschii se atrofiaza aproape complet. Intreruperea este "inamicul" principal al oricarui nivel de dezvoltare si adaptare. Fibrele rosii, solicitate in efortul aerob, se deterioreaza cel mai rapid ducand la scaderea rezistentei. Fibrele albe sunt si ele in profunzime modificate.

L. Legros afirma ca activitatea enzimelor cu rol esential in elaborarea energiei necesare prestarii eforturilor cu intensitate maxima (miochinaza si fosfochinaza) coboara, la sprinteri, dupa 10-15 zile de inactivitate, la nivelul neantrenatilor.

Suprimarea brusca a eforturilor de catre sportivii de performanta obliga organismul acestora sa treaca rapid intr-o situatie complet noua, care impune o solicitare atat de mare a mecanismelor de adaptare, incat adesea pot surveni tulburari sau imbolnaviri.

Asadar, cercetarea stiintifica fundamentala, cea aplicativa, experienta marilor antrenori si propriile observatii demonstreaza necesitatea obiectiva a aplicarii cu strictete a principiului continuitatii, ca o conditie fundamentala a realizarii performantei de talie mondiala. Inca din deceniul 8 al secolului trecut s-a trecut la o pregatire non-stop de-a lungul intregului ciclu anual. S-a renuntat la perioada de tranzitie care genereaza discontinuitatea pregatirii. Perfectionarea proceselor de refacere, inscrierea ei ca un moment imperios necesar in regimul diurn al pregatirii sportivului rezolva cu eficienta sporita alternanta effort, oboseala si odihna, pentru ca participarea sportivului sa fie cat mai activa. Evident, mentinerea starii de sanatate a sportivului constituie conditia sine qua non a oricarei idei de continuitate a antrenamentelor.

Principiul solicitarilor optime si a cresterii in trepte a eforturilor

In practica, principiile antrenamentului se aplica, uneori de asa maniera, incat cu greu se poate distinge specificul unuia sau al altuia, unde se sfarseste unul si unde incepe celalalt. Conditionarea lor reciproca este determinata de insasi unitatea organismului sportivului. Transpunerea in practica a principiului continuitatii presupune si instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului si realizarea unui numar suficient de repetari ale mijloacelor de antrenament. Dar repetarea timp prea indelungat a acelorasi mijloace sub aspectul formei, volumului, intensitatii si duratei ar fi lipsita de ratiune, pentru ca ar insemna mentinerea sportivului la acelasi nivel de pregatire. Pe fondul asigurarii continuitatii activitatii sale, antrenorul si sportivul trebuie sa modifice treptat continutul acestor exercitii sau mijloace, in sensul amplificarii lor cantitative si calitative.

Dialectica performantei sportive consta tocmai in cresterea treptata a eforturilor in antrenament, pana la atingerea nivelurilor maxime, permanent modificabile. Aceasta crestere a eforturilor se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii functionale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul inconjurator. Supravietuirea lui filogenetica si antogenetica deriva tocmai din aceasta capacitate de acomodare la dificultatile si chiar adversitatile mediului natural si uneori social care il inconjura.

Cercetarile stiintifice ale lui A. N. Krestovnikov, A. Uhtomski (1950), G. V. Folbort (1939), L.P. Matveev (1980) si altii arata ca imbunatatirea calitatilor motrice prin intermediul exercitiilor constituie un caz tipic de adaptare a organismului la o forta mai mare de excitatie (o exigenta sporita in efortul din antrenament). Se stie ca intre intensitatea excitatiei (de solicitare) si amplasarea reactiei (raspunsului) exista o stransa corelatie. O excitatie slaba ramane fara raspuns sau provoaca reactie mica. Pe masura ce creste insa intensitatea excitatiei, se mareste corespunzator si amploarea reactiei. Asadar, unui excitant de intensitate medie ii corespunde o reactie medie, iar unui excitant puternic - o reactie puternica.

Aceasta concordanta este valabila insa numai pana la o anumita limita, dincolo de care chiar cea mai mica marire a intensitatii excitantului, nu numai ca nu provoaca cresterea, ci, dimpotriva, duce la slabirea reactiei. Explicatia fenomenului consta dupa unii autori in aceea ca marirea intensitatii excitantului dincolo de limita provoaca un proces de excitatie atat de puternic, incat acesta se transforma intr-unul diametral opus, de inhibitie, cunoscuta ca "inhibitie supraliminara" sau "inhibitie de protectie" sau, in fine, ca stare de "pessimum" (N.F. Wedenschi, 1935).

Transformarea excitatiei in inhibitie poate avea loc mai cu seama atunci cand excitantul creste dintr-o data, dincolo de limita. Aceasta lege are un vast camp de aplicabilitate si in antrenamentul sportiv, unde actioneaza dupa o schema logica: la un effort slab ca volum, intensitate, durata sau structura (sau toate la un loc), organismul sportivului raspunde corespunzator, cu o cheltuiala de energie redusa, deci cu usurinta. Pe masura ce intensitatea creste, adica parametrii efortului din antrenamente isi maresc valorile, se amplifica si cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuieste pentru a raspunde adecvat. In momentul in care antrenorul amplifica in mod exagerat efortul - de o maniera sau alta - si nu mai primeste un raspuns corespunzator din partea organismului sportivului, inseamna ca s-a depasit gradul de pregatire al acestuia. La efortul nou, supramarit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de vointa depuse pentru a respecta totusi indicatiile il expun la epuizare sau la supraantrenament.

Dar ceea ce prezinta o importanta deosebita pentru problema pe care o tratam este faptul ca limita fiziologica, dincolo de care excitantul provoaca aparitia procesului de inhibitie, nu ramane constanta, invariabila. Prin urmare, limita initiala poate fi depasita si mutata cat mai sus. In acest sens, cercetarile stiintifice au aratat ca organismele care se adapteaza in mod progresiv la excitanti din ce in ce mai puternici pot suporta o excitatie anterior supraputernica (o solicitare neobisnuita pentru organismul sportivului) astfel ca excitantii (antrenamentul) care provocau mai inainte aparitia inhibitiei supraliminare (de protectie) devin accesibili, acestia actionand intocmai ca un excitant puternic sau mediu. L.P. Matveev afirma ca maniera relativ rapida cu care aparatul efector se adapteaza numai dupa cateva repetari la actiunile excitantului supraputernic, caruia ii raspunde cu o forta corespunzatoare, fara aparitia inhibitiei supraliminare, este de-a dreptul uimitoare. Aceasta posibilitate de adaptare constituie o proprietate importanta a substratului biologic, pe care se fundamenteaza o parte din efectele antrenamentului sportiv si, indeosebi, dezvoltarea calitatilor motrice.

Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care inregistreaza indici superiori cantitativ si calitativ, atingand valori si solicitand organismul pana la "refuz". Rezultatele mediocre inregistrate de echipe sau sportivi care au excelat intr-un trecut apropiat se datoresc tocmai absentei preocuparii pentru cresterea treptata a efortului in procesul de antrenament.

Perfectionarea capacitatii functionale a organismului permite efectuarea aceluiasi tip de efort, insa mai economicos. Se creeaza, asadar, raporturi noi intre posibilitatile organismului si intensitatea excitantilor. De acum, sportivul s-a obisnuit cu efortul din antrenament, care urmeaza sa fie restructurat pentru a genera o noua treapta de adaptare. Urmarindu-se reactia tesuturilor si organelor la actiunea indelungata a unui excitant care nu-si schimba caracteristicile, s-a constatat ca influenta acestuia scade pe masura cresterii duratei lui de aplicare. Astfel, se ajunge progresiv ca reactia sa fie foarte slaba sau nula, desi excitantul are aceleasi proprietati ca si inainte. Nu este vorba de o pierdere a reactivitatii tesuturilor si organelor, ci de un fenomen special, denumit "obisnuinta" sau "acomodare", care apare la toti receptorii stimulati vreme indelungata, de excitantii proveniti din mediul intern sau extern. Reactiile de adaptare reapar in organele respective de indata ce se schimba intensitatea vechiului excitant sau actioneaza altul nou. Obisnuinta sau acomodarea se va repeta insa si ea cu atat mai repede, cu cat caracteristicile noilor excitanti se deosebesc mai putin de cele ale excitantilor precedenti. Evitarea aparitiei fenomenului de obisnuinta sau de acomodare constituie o conditie de baza a perfectionarii organismului supus la effort. Ea se realizeaza prin respectarea "principiului cresterii in trepte a efortului". Acest principiu preconizeaza cresterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului cand se utilizeaza aceleasi mijloace, sau prin schimbarea acestora, organismul reactionand mai puternic la excitanti cu care nu este obisnuit.

In lumina consideratiilor teoretice expuse anterior, ca si a datelor furnizate de practica sportiva, se impune o corecta intelegere a modului de crestere a efortului in antrenament. Intensificarea continua, dar lenta este putin eficienta datorita instalarii rapide a fenomenului de acomodare mentionat. Trecerea de la un nivel de solicitare la altul mai inalt trebuie facuta prin cresterea efortului "in trepte" denumire care exprima exact modul corect de aplicare a principiului.

Diferenta dintre ameliorarile obtinute prin cele doua metodici de crestere a efortului este foarte mare.

L. Iermakov a constatat ameliorari mai mici cu 55-60% cand efortul a crescut continuu decat in cazul cresterii lui in trepte. Timpul cat trebuie sa se lucreze cu o anumita intensitate a efortului pentru a se obtine efectul optim difera in functie de numerosi factori, dintre care particularitatile individuale, natura mijloacelor si specificul ramurii respective de sport sunt cei mai importanti. La persoanele neantrenate, ca si in cazul utilizarii unor mijloace noi, reactia este mai puternica si are ca rezultat obtinerea in scurt timp a unor efecte mari. In schimb, un sportiv antrenat are nevoie de o perioada mult mai lunga pentru a-si imbunatati performantele cu acelasi procent.

Gradul de maiestrie tehnica influenteaza si el ritmul de crestere a performantei si, prin aceasta, durata de mentinere a unui anumit nivel de solicitare. Tehnica bine insusita ajuta la exteriorizarea intregului potential biologic existent la un moment dat. Imbunatatirea in continuare a performantelor necesita perfectionari structurale care se realizeaza dupa perioade de timp mai lungi. La un sportiv cu deficiente tehnice, o crestere egala a performantelor se obtine intr-un timp mai scurt, pentru ca nu este conditionata de astfel de modificari, ci de o mai rationala executie a miscarilor, capabila sa puna in valoare un potential existent, dar nefolosit.

Datele de laborator, dar mai ales experienta practica recomanda schimbarea nivelului de solicitare dupa 4-6 saptamani. In cazul utilizarii unor solicitari cu intensitate foarte mare, care duc la acumularea rapida a oboselii, Diacikov recomanda etape de lucru de doua saptamani, urmate de o saptamana de refacere. O metodologie asemanatoare se aplica in unele sporturi in care dupa trei saptamani de solicitare maxima se planifica 7 zile de scadere a efortului ca necesitate a refacerii integrale a potentialului de efort. Deci, intr-o etapa (o luna), 3 cicluri saptamanale sunt destinate acumularii si un ciclu - ultimul - reechilibrarii.

Prin urmare, intensitatea noii trepte de efort are un caracter individual. Ea va fi astfel aleasa incat sa determine din nou un nivel optim de solicitare a organismului, ridicand lactacidemia la 4 mmol/l in eforturile aerobe si reprezentand valori maxime si submaxime din nou nivel de forta sau viteza, in eforturile anaerobe.

E. Worobjewa considera ca, pe langa modificarea intensitatii efortului, un rol important il are schimbarea naturii excitantilor de antrenament. Astfel Slobodjan a observat cresteri mai mari ale fortei cand s-au utilizat contractii de natura diferita (izometrice, izotonice, izochinetice) decat in cazul in care s-a lucrat cu un singur fel de contractie, iar S. Lelikov, folosind ritmuri diferite de executie a miscarilor (rapid, mediu, lent) a obtinut indici mai mari de dezvoltare a fortei decat prin executii cu un ritm constant. Tinand seama de faptul ca, pe masura cresterii gradului de maiestrie si a experientei competitionale, se restrang mijloacele folosite in antrenament, variatia ritmului de lucru si schimbarea naturii excitantilor contribuie din plin la evitarea fenomenului de obisnuinta si a monotoniei care duce la saturare psihica.

Principiul prioritatii efortului specific competitional

Reactiile de adaptare la diferite exercitii mai au inca o caracteristica principala si anume specificitatea lor. Raspunsul organismului nu este acelasi la toate solicitarile. In functie de particularitatile fiecarui excitant unele organe si sisteme sunt solicitate mai mult, altele mai putin. Aceasta face ca si perfectionarile din faza de supracompensatie consecutiva solicitarii sa fie mai ample in organele care au fost mai puternic solicitate.

Ambele aspecte sunt prezente si in cazul efortului fizic, atat reactiile immediate, cat si cele de antrenament prezentand aspecte specifice in fiecare disciplina sportiva.

Faptul ca gradul de perfectionare morfofunctionala a organismului conditioneaza nivelul performantelor sportive si ca aceste perfectionari depind de efortul depus in antrenamente duc in mod necesar la concluzia ca obtinerea celor mai inalte performante e posibila numai daca solicitarile din antrenament respecta specificul efortului competitional.

Numeroase date experimentale si observatii din practica sportiva au validat aceasta teza.

Faulkner afirma ca antrenamentul trebuie sa fie specific deoarece efectul lui se constata numai la functiile si structurile care au fost solicitate. Transferul efectelor antrenamentului in alte eforturi survine numai daca acestea se adreseaza acelorasi fibre musculare si le utilizeaza in acelasi mod ca eforturile care au fost folosite in antrenament.

Conconi insista asupra respectarii in antrenament a modului de eliberare a energiei din timpul competitiei si considera ca pentru obtinerea performantelor maxime in probele de efort aerob solicitarile din antrenament trebuie sa mentina lactacidemia la 4 mmol/l (pragul anaerob). Rezultatele sunt cu atat mai nefavorabile, cu cat eforturile din antrenament determina cifre mai departate de acest prag.

Legros acorda o mare importanta specificitatii antrenamentului pentru obtinerea rezultatelor superioare de catre sprinteri (efort anaerob). El recomanda excluderea antrenamentului pentru rezistenta generala (efort anaerob) din antrenamentul acestora.

In alegerea mjloacelor si in modul de folosire a lor trebuie sa se tina seama de necesitatea dezvoltarii mecanismelor de eliberare a energiei in conditiile efortului competitional. Plecand de la constatarea ca enzimele care asigura descompunerea si resinteza acidului adenozintrifosforic si fosfocreatinei sunt activate numai prin contractii intense si de foarte scurta durata (16-24 sutimi de secunda - optim 18 sutimi de secunda) afirma ca numai alergarile in care impulsul pe sol dureaza foarte putin sunt recomandate in antrenamentul sportivilor. Alergarea pe scari, mijloc cu larga intrebuintare in pregatirea alergatorilor de sprint, este contraindicata, dupa Legros, datorita faptului ca impune un contact prea lung cu solul in faza de impuls.

Si in dezvoltarea fortei explozive trebuie sa se tina seama de caracterul specific al acestei calitati si anume viteza de angrenare in lucru a musculaturii. Schmidtbleicher recomanda in cazul folosirii greutatilor ca acestea sa fie ridicate cu viteza maxima posibila, iar la sarituri contactul cu solul sa fie cat mai scurt. Sportivul trebuie sa aiba impresia ca atinge cu talpile o plita inrosita, spune foarte sugestiv acest autor. Pantofii cu talpa groasa, saltelele sau solul moale, ca si greutatile suplimentare (chiar mici) nu sunt indicate cand se fac sarituri deoarece prelungesc contactul cu solul.

Asupra necesitatii respectarii specificitatii efortului din concurs in ponderea acordata in antrenament dezvoltarii diferitelor calitati atrage atentia Mellerowicz. El considera corecta metodica in care atentia principala este indreptata spre dezvoltarea componentei principale a efortului competitional, preocuparea pentru celelalte calitati fiind in concordanta cu contributia lor la realizarea performantelor.

Adaugand la cele spuse pana acum si faptul ca in practica sportiva rezistenta, forta si viteza nu exista ca atare, ci numai ca forme concrete de manifestare si ca specificitatea maxima este cea din timpul competitiei, rezulta ca unul dintre mijloacele optime de antrenament il constituie concursul. De altfel metodica actuala acorda o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregatire pentru marea performanta.

Consideratiile teoretice amintite, datele experimentale si rezultatele din practica sportiva a ultimelor doua decenii indreptatesc includerea principiului specificitatii efortului printre principiile biologice ale antrenamentului.

Locul pregatirii fizice multilaterale in antrenamentul sportivilor de mare performanta

Pregatirea fizica multilaterala este considerata de Kretstovnicov si dupa el, de numerosi autori romani si straini ca un principiu de baza al antrenamentului sportiv. Potrivit acestui principiu orice sportiv, indiferent de disciplina practicata, trebuie sa acorde o atentie deosebita dezvoltarii celor patru calitati fizice de baza - forta, viteza, rezistenta si indemanarea - daca doreste sa obtina performante de inalt nivel. Fara o pregatire fizica multilaterala, dobandita inainte de specializare si mentinuta dupa aceea nu se pot realiza performante maxime.

Acest principiu mai poate fi mentinut in antrenamentul actualilor sportivi de mare performanta numai daca se constata ca sunt inca valabile cele doua teze fundamentale si anume:

a) pregatirea fizica multilaterala este o conditie a obtinerii rezultatelor inalte;

b) antrenarea unei calitati motrice se reflecta pozitiv asupra celorlalte calitati.

Realizarea unor performante superioare de catre sportivi care nu au pregatire fizica multilaterala, infirma legatura cauzala dintre aceasta si rezultatele sportive de inalt nivel, iar lipsa de transfer asupra calitatii care conditioneaza victoria in concurs, a perfectionarii prin antrenament a unor calitati nespecifice efortului competitional impun concluzia ca in aceste cazuri asigurarea pregatirii fizice multilaterale a determinat cheltuieli inutile de timp si energie.

Organele si sistemele limitative pentru cele doua cai de eliberare a energiei nu sunt dezvoltate la toti sportivii de performanta. Masa musculara are dimensiuni mari in sporturile de forta (effort anaerob) si este adesea mai putin dezvoltata la campionii din probele de mare fond (effort aerob) decat la nesportivi. In schimb volumul inimii este mult crescut la alergatorii de fond si ramane la dimensiunile neantrenatilor la sprinteri (effort anaerob).

Rezulta deci ca actualii sportivi de performanta din disciplinele cu efort aerob si efort anaerob nu sunt multilateral dezvoltati nici in privinta calitatilor motrice si nici a capacitatii de efort. Aceasta inseamna ca dezvoltarea fizica multilaterala nu este o conditie a obtinerii performantelor ridicate in sporturile al caror efort competitional necesita o singura cale de eliberare a energiei.

S-a observat ca atunci cand s-a lucrat cu greutati reprezentand 100% din forta maxima a subiectului s-a dezvoltat numai forta, iar viteza a ramas la nivelul initial. In cazul lucrului fara ingreuieri a crescut numai viteza, forta ramanand nemodificata. Exemplele de transfer al efortului de antrenament, sunt false, in sensul ca demonstreaza o perfectionarea a unor structuri care nu au fost antrenate, si care mai apoi functioneaza cu eficienta sporita.

La fel se intampla in cazurile in care organe si sisteme dezvoltate prin practicarea unui sport sunt solicitate in eforturi asemanatoare din alte sporturi sau in activitatile profesionale. Pregatirea fizica multilaterala asigurand dezvoltarea mai multor sisteme si organe creaza posibilitatea de a raspunde la solicitari cu o arie de diversitate mai mare decat pregatirea fizica unilaterala.

Urmatind timp de mai multi ani evolutia simultana a celor doua forme ale capacitatii de efort in antrenamentul sportivilor de diverse specialitati, am observat ca VO₂ max. si Watt max. se deplaseaza pe curbe divergente, cresterea neta a nivelului unei capacitati de efort fiind insotita de stagnarea sau scaderea celeilalte forme.

Pregatirea fizica multilaterala nu mai poate fi considerata ca o conditie a obtinerii performantelor inalte in toate disciplinele sportive, deoarece, asa cum am aratat, marii campioni din sporturile ale caror efort competitional impune nuami efort aerob sau anaerob nu sunt multilateral, ci unilateral dezvoltati, avand perfectionate doar organele, calitatile motrice si capacitatea de efort specifice cerintelor competitionale.

O problema care ramane inca deschisa este aceea a pregatirii fizice multilaterale in antrenamentul copiilor si juniorilor.

Teoretic vorbind, consideratiile care pledeaza pentru specificitatea efortului in antrenament nu-si pierd valabilitatea nici la aceste perioade de varsta. Daca am sti cu precizie disciplina sportiva sau proba in care copilul va face performanta maxima, nu ar fi indicat sa se cheltuiasca timp si energie pentru a dezvolta ceea ce nu corespunde cerintelor efortului competitional.

In actualul stadiu al cunostintelor nu putem insa prevedea acest lucru. De aceea cu toate ca nu sunt putine exemplele de performante stralucite obtinute prin antrenament specific de la varste fragede, marea majoritate a autorilor preconizeaza ca ponderea acordata pregatirii fizice multilaterale sa fie cu atat mai importanta cu cat varsta sportivilor este mai coborata. Aceasta asigura dezvoltarea fizica armonioasa, intareste sanatatea si pregateste mai bine pentru diversitatea solicitarilor profesionale.

Pe masura ce copilul creste si se contureaza aptitudinile, multilateralitatea naturii eforturilor cedeaza locul in favoarea multilateralitatii mijloacelor din acelasi tip de efort, intrucat o data cu apropierea de varsta performantei maxime si dobandirea maiestriei tehnice, aria mijloacelor utilizate in antrenament trebuie sa se restranga la cele care, avand cea mai mare concordanta cu efortul competitional, au si eficienta maxima.