Etapele conflictului organizational

Etapele conflictului organizational

Stephen Robbins (A se vedea "Organizational Behaviour, Concepts, Controversies, Applications, Prentice -Hall,Inc.1998) evidentiaza urmatoarele etape ale conflictelor:

opozitia potentiala sau incompatibilitatile intre indivizi, grupuri, organizatii;

recunoasterea si personalizarea;

intentiile sau scopurile;

comportamentul;

consecintele sau efectele.

Modelul lui Robbins este centrat mai mult pe relatiile interumane si evidentiaza ca adoptarea unui anumit comportament declanseaza reactii similare la ceilalti. Asadar, pentru a pastra situatia conflictuala in limite constructive este bine sa retinem ca relatiile bune se pastreaza cu un control asupra comportamentului, fiind pe deplin constienti de puterea pe care o are comportamentul adoptat asupra relatiilor interumane.

Un aspect important al modelului il reprezinta interdependenta dintre stadiile diferite pe care le parcurge si faptul ca partile implicate sunt dependente una de cealalta pentru consecinte. Robbins a realizat un model care ia in considerare conceptia noua asupra conflictelor, ca masura in care interactiunea partilor imbunatateste rezultatele sau le diminueaza.

Dupa alte pareri, etapele unui conflict sunt urmatoarele :

aparitia sursei generatoare a conflictului - stare de latenta;

perceperea in mod diferit a conflictului - conflict perceput;

aparitia explicita a caracteristicilor starii de conflict - conflict resimtit;

actiunea deschisa menita sa solutioneze conflictul - stare manifestata;

ivirea consecintelor conflictului.

Prima etapa presupune o componenta emotionala, cei implicati in conflict incepand sa simta unii fata de altii ostilitate si tensiune (in cazul conflictului distructiv) sau entuziasm ori ambitie (in cazul conflictului benefic).

Conflictul resimtit are deja un caracter personalizat, fiecarui individ reactionand in felul sau. La acest moment activitatea scade in productivitate si mult timp este consumat cu zvonuri si actiuni neproductive. Literatura de specialitate recomanda sedintele ca modalitate de diminuare a presiunii.

Criza si conflictul - definire, tipuri, interferenfe. Definirea si clasificarea conceptelor de criza si conflict

Criza este legata de un sentiment de violenta: bruschete, brutalitate, extremism al conflictelor fara recurs posibil la reglarile sau medierile obisnuite. Limitele si reperele par sa lipseasca. Intr-o societate aflata in criza ne putem astepta ca repartitia competentelor si a distinctiilor ierarhice sa nu mai fie recunoscuta, iar un mod de exprimare emotional inlocuieste discursurile ideologice sau comunicarile rationale. Energiile eliberate dau nastere unor confuntari si unor raporturi de forte.

Negativitatea pare dominanta, mereu este vorba despre incapacitati, despre incompetente, despre constrangeri, sau despre obstacole imposibil de depasit, despre divergente ireductibile, despre degradarea sau paralizarea tuturor dinamicilor in afara celor explozive si distrugatoare. Imaginarul social este dominat de persecutie si nu se mai vad decat pericole acolo unde existau proiecte si idealuri. In acelasi timp, identitatile sunt fragilizate, atat identitatea unitatii sociale ("noi" nu se mai regaseste decat in fata riscului de distrugere), cat si identificarea individuala, profesionala care era continuta si sutinuta de unitatea sociala. Criza este perceputa ca o inversiune radicala si brusca a unei stari normale de echilibru continuu. Altfel spus, criza este fractura brutala a unei stari de orbire si de iluzionare in care unitatea sociala isi intarea identitatea si dinamica. Unitatea nu compromitea diferentierea si invers. Termenul de criza face obiectul unei folosinte intensive in realitatea cotidiana a anilor '90, fiind asociata frecvent unei notiuni de fatalitate. Daca efectele sunt binecunoscute (disensiuni, mizerie, umilinta, bruierea perspectivelor, conflicte armate, pierderea creditului aparatelor de stat, devalorizarea ideologiilor, etc), cauzele sunt mai putin clare, fiind atribuite rasturnarii raporturilor de forte, complexitatii interdependentelor la toate nivelurile si in timp.

Folosit in general, termenul de criza trimite la:

ruptura a dinamicilor si echilibrelor anterioare,

incapacitate de a regulariza si a stabiliza miscarea pentru a gasi o dinamica fiabila.

Crizele apar ca fatalitati istorice si sociale, legate de o perturbare profunda a contextului, facand caduce mijloacele obisnuite de control sau reglare. Aceasta dereglare masiva antreneaza dezintegrarea sistemelor sociale sau dezadaptarea unor straturi intregi de populatie. Se vorbeste astfel de "iesirea din criza" atunci cand indicatorii - reper al functionarii sociale par sa afiseze o stabilizare sau o noua regularitate, dar aceste iesiri sunt lente, susceptibile de recidive ale crizei.

Crizele sociale nu sunt lipsite de repercursiuni asupra indivizilor, fiecare reactionand in functie de dispozitiile sale psihice si descoperind adesea motive de dezorganizare, mai ales cand un anturaj stabil masca pana atunci fragilitatea structurilor. Criza este definita ca o "perioada in dinamica unui sistem caracterizata prin acumularea accentuata a dificultatilor, izbucnirea conflictuala a tensiunilor, fapt ce face dificila functionarea sa normala, declansandu-se putemice presiuni spre schimbare"(4). Iesirea din criza se face fie prin schimbarea structurala a sistemului fie prin modificari importante adaptative ale structurii sale. Nu exista domenii ale activitatii umane care sa fie scutite de crize. Politica, economnia si viata sociala - toate aceste sfere sunt bulversate de fenomene negative.

0 gestionare profesionista presupune cunoasterea de catre specialistii in relatii publice a tipurilor posibile de crize carora trebuie sa le faca fata. Acestea pot fi:

crizele imediate - care sunt cele mai neplacute si care se petrec atat de brusc si neasteptat incat timpul pentru cercetare si planificare aproape ca nu exista (exemple pot fi: explozii, incendii, caderea unui avion, un cutremur de pamant si multe altele);

crizele urgente - sunt acelea care acorda timp mai mult pentru cercetare si planificare, dar pot erupe brusc, dupa o lunga perioada de fierbere (exemple pot fi: insatisfactiile angajatilor ce pot degenera usor in greve, abuzul in serviciu, supraincarcarea contractelor guvemamentale). In acest caz problema care se pune este de a-i convinge pe conducatori sa ia unele masuri necesare ce se impun inainte ca o criza sa ajunga la stadiul critic;

crizele sustinute de lunga durata - sunt cele care persista luni sau chiar ani de zile, in ciuda eforturilor conducatorilor. In aceasi situatie, zvonurile sau speculatiile transmise prin presa sau vehiculate pe cale orala scapa controlului relatiilor publice. Nici un numar de dezmintiri nu pot opri zvonurile si nu pot curata noile baze de date, aceasta insemnand ca reporterii ce vor lucra la noua "poveste" vor avea in vedere ceea ce s-a scris si astfel vor continua dezinformarea (exemplu: persistenta zvonurilor asupra unei iminente restructurari). In aceeasi ordine de idei, conflictul este caracterizat drept "opozitie deschisa, lupta intre grupuri, indivizi, clase sociale, partide, comunitati, state cu interese incompatibile, cu efecte distructive asupra interactiunii sociale"(5).

Conflictul este, in esenta, o neantelegere, ciocnire de interese, dezacord (un antagonism, o cearta, diferend sau discutie violenta), iar modul sau de dezvoltare presupune cinci etape relativ distincte: dezacordul, confruntarea, escaladarea, dezescaladarea, rezolvarea.

Ca si razboiul, conflictul este un cameleon. El este mai mult decat o disputa, este o lupta. El ia nastere dintr-un litigiu, dintr-un dezacord sau un diferend, implica o rivalitate, fara ca el sa aiba intotdeauna violenta sau ostilitate. El are dupa caz mai multe faze - tensiuni, controverse, crize care conduc la tot felul de confruntari, a caror forma extrema este razboiul. Cuvinte ca: razboi, tensiune sau criza sunt astfel destul de dificil de clasat, comparativ cu conflictul.

In 1990, Barron definea conflictul ca fiind "un aspect al tuturor fenomenelor naturale, o parte indispensabila a vietii, a schimbarii, a crearii de noi forme". Astfel, Barron pune in evidenta coliziunea unor forte contradictorii: Conflictul, in sensul sau cel mai general, descrie o stare de lucruri in interiorul careia o forta sau un complex de forte ce actioneaza intr-o unitate relativa intalneste o alta forta sau un alt complex de forte similar organizate. Dar aceasta este doar una dintre modalitatile posibile de reactie la conflict. Protagonistii pot alege solutia ignorarii reciproce".

Luis Stern (1970) dadea urmatoarea defintie conflictului: "conflictulpoate fi considerat din punctul de vedere comportamental ca o forma de opozitie care este centrata pe adversar, este bazata pe incompatibilitatea scopurilor, intentiilor sau valorilor partii oponente; opozitie care este directa si personala, in care adversarul controleaza scopul sau intentia dorita de ambele parti".

Criteriile de clasificare a conflictului pot varia de la cel comportamental la aria sociala, participanti, litigii, mijloace. In functie de aria sociala - primul nivel este individual, intrapersonal (conflicte inteme), apoi conflicte sociale interpersonale, intragrupale si intergrupale, internationale. Relatiile internationale decid asupra raporturilor inteme, politica externa asupra celei interne, care se inscrie intr-un cadru reglementat si integrat. Conflictele dintre state se dezvolta intr-un camp strategic, dar care nu le priveaza de particularitatile lor proprii, dandu-le insa un loc aparte printre conflictele sociale.

O alta clasificare se refera la gruparea conflictelor in functie de sistemele implicate si de modul de percepere a adversarului. Primul criteriu, sistemele implicate in conflict, discerne intre conflictele endogene si cele exogene; simetrice si asimetrice orientate spre litigiu (care s-au stins in clipa in care s-a rezolvat problema) sau spre structura (cazul revolutiilor social-politice); competitia (economica, lupta pentru putere). In dinamica grupurilor de munca mai putem mentiona: conflictul orientat - spre - sarcina (care se refera la substanta activitatii: idei sau metode) si conflictul orientat - spre - structura (lupta pentru conducere, incarcarea inegala cu sarcini de lucru si diferente de personalitate). Depasind limitele trasate de definitia lui Stem, Rapaport include in categoria conflictelor: luptele (dominate de afecte, urmarind distrugerea, avertizarea sau indepartarea dusmanului), jocurile (rationale, axate pe situatie in care conduita ambilor adversari este ghidata de reguli) si dezbaterile (schimburi de stimuli verbali care urmaresc aducerea adversarului sau a unei terte parti la propriul mod de a percepe si evalua situatia - procesele din instanta judecatoreasca, dezbaterile din corpurile legislative).

"Scoala australiana" a rezolvarii conflictelor opereaza cu cinci genuri de conflicte si anume: disconfortul, incidentul, neintelegerea, tensiunea si criza. Astfel, luand in considerare aceasta clasificare, observam ca cercetarile australiene asupra conflictului includ criza intre tipurile de conflict. Alte tipuri de conflicte pot fi: conflictul marital, intre parinti si copii, conflictele din institutiile educative, etnice, religioase, conflictul salariatilor si industrial, comercial, ecologic, cu autoritatile statale, conflictul politic, militar, international, conflictul valorilor.

Intr-o alta clasificare exista trei tipuri principale: conflictul de suma-zero (un conflict pur victorie - infrangere), conflictul din motive mixte (amandoi pot castiga, amandoi pot pierde, unul poate castiga, iar celalalt poate pierde) si conflictul pur de cooperare (amandoi pot castiga sau amandoi pot pierde).

Alti autori clasifica conflictele astfel: conflicte de credinte si preferinte, conflicte de interese  si conflicte de instrumentare.

Conflictul de credinte si de preferinte este generat de diferente de ordin cultural si perceptual. El poate fi de natura politica, religioasa, ideologica sau psihosenzoriala. Este profund, de mare intensitate si foarte greu de conciliat, de regula ia amploare, dureaza  si duce la epuizarea adversarilor, iar pozitiile acestora pot fi ireductibile.

Conflictul de interese este cel generat pe baze materiale si financiare. Comportamentul partilor negociatoare ramane preponderent rational, iar pozitiile lor pot fi usor exprimate in termeni rnilitari.

Conflictul de instrumentare este acela in care adversarii adera la unul si acelasi obiectiv final, dar nu sunt de acord cu caile, metodele si mijloacele folosite pentru a-l atinge. Divergentele sunt de natura procedurala. Este necesar sa se stie tipul de conflict in care se aflau partile pentru a se putea stabili tipurile de strategii si tactici optime care pot conduce la solutionarea acestuia.

Interferente intre criza si conflict.

Intre criza si conflict exista numeroase interferente. In viata publica, in general, criza precede conflictul sau, mai exact spus, criza este depistabila in etapele de inceput ale conflictului, in etapa de dezacord sau chiar in fazele prime ale confruntarii. Totusi,  in situatii de razboi, criza poate fi nu numai premergatoare conflictului, dar si ulterioara desfasurarii acestuia, fapt posibil in conditiile iesirii din conflict prin infrangere, situatie in care organismul in cauza este confruntat cu o criza de refacere si redefinire a functionalitatii sale. In viziunea unor autori, precum Helena Cornelius si Shoshana Faire, asistam si la un alt mod de abordare a conceptului de conflict si implicit a relatiei criza - conflict. Vorbind despre tipuri de conflicte, acestia prezinta urmatoarea succesiune(6): criza, tensiunea, neantelegerea, incidentele, disconfortul. Apoi, indemnandu-ne sa cautam indiciile conflictului, ne supun atentiei urmatorul enunt: "Daca invatati cum sa recunoasteti semnele disconfortului si ale incidentului si daca reactionati cu promptitudine puteti, de cele mai multe ori, sa evitati ca o situatie sa degenereze in tensiune, neintelegere sau criza."(7).

Istoric al cercetarilor privind criza si conflictul

Cele mai multe forme de conflict ar putea fi vazute ca amestecuri de procese competitive si de cooperare si mai mult, cursul conflictului si consecintele sale depind in mare masura de natura amestecului cooperare - competitie. Scrierile a trei personalitati de marca - Darwin, Marx si Freud - care au dominat copilaria socio-psihologiei, au influentat, fiecare in parte, primele referiri la studiul conflictului, desi la o lectura superficiala pareau sa accentueze aspectele competitive si distructive ale conflictului. Darwin a accentuat "lupta cornpetitiva pentru existenta si "supravietuirea celui putemic". Marx a accentuat conflictul ca lupta de clasa in desfasurare: 'intreaga societate se imparte din ce in ce mai mult in doua tabere mari antagoniste - burghezia si proletariatul". El incheie Manifestul Comunist cu o chemare rasunatoare la lupta de clasa. Freud s-a referit in mare masura la lupta permanenta dintre sinele infantil, cu radacini in biologie sl supraeu, determinat social. Astfel, putem spune ca in perioada de inceput a studiului asupra crizei si conflictului domina examinarea problemei din perspectiva luptei competitive. De asemenea, conditiile sociale, concurenta intensa intre firme si natiuni, devastarea adusa de primul razboi mondial, criza economica din anii 1920, 1930, ascensiunea nazismului, si a altor sisteme totalitare au intrarit aceasta viziune. Vulgarizarea ideilor lui Darwin in forma "darwinismul social" a furnizat o motivatie intelectuala pentru rasism, discriminare sexuala, superioritate de clasa si razboi. Idei ca "supravietuirea celui puternic", "determinism ereditar" si "stadii de evolutie" au fost aplicate gresit si in pripa relatiilor dintre diferitele grupuri social - umane: clase, natiuni, precum si categorii sociale, pentru a motiva diferitele politici. Darwinismul social si modalitatea de a explica comportamentul prin instincte inascute, derivate din evolutii erau pe terminate la mijlocul anilor 1920. Prestigiul metodelor empirice in studiul stiintelor fizice, punctul de vedere al darwinismului social avansat de Karl Marx si de altii teoreticieni sociologi si descoperirile antropologilor culturali, toate au contribuit la declinul lor. In urma declinului modalitatii instinctuale de a explica unele fenomene conflictuale cum ar fi razboiul, ostilitatea intergrupuri si exploatarea umana, alte doua tendinte au devenit dominante: cea psihologica si cea socio-politico- economica. In orice caz, multe din scrierile cu caracter psihologic din anii 1930, 1940 si in prima parte a anilor 1950, despre subiecte ca: razboi, conflicte intergrup si concurenta industriala nu erau deloc empirice si aveau o tendinta sau alta. Declinul darwinismului social si al doctrinelor instinctiviste a fost grabit de dezvoltarea si folosirea metodelor empirice (in psihologia sociala). Ea a dus la o mare varietate de studii, dintre care unele investigau cooperarea si competitia, acestea fiind precursoarele studierii experimentale a conflictului. In anul 1937, au fost publicate doua volume valoroase cu rezumate ale studiilor existente pe atunci in domeniul competitiei si cooperarii. Scopul acestor investigatii timpurii, era, se pare, de a sprijini sau de a respinge o tema inerenta in ideologia americana si anume: concurenta determinata de o motivatie mai buna pentru a fi productiv decat alte forme de organizare sociala. Prin anii 1920, 1930 si 1940, independent de cercetarile din Statele Unite, Kurt Lewin si discipolii sai teoretizau si efectuau cercetari care au influentat profund cercetarile ulterioare in multe domenii. Teoria campului, formulata de Lewin - continand concepte dinamice cum ar fi: sisteme de tensiune, forte "impulsive" si "forte inhibitorii", forte "proprii" si forte "induse", valente, nivel de aspiratie, campuri de forta, situatii interdependente, suprapuse si asa mai departe - au creat un nou vocabular pentru referiri la conflict (si criza) si la cooperare - competitie. In 1944, Yon Neumann si Morgenstern au publicat lucrarea devenita clasica, "Teoria jocurilor si comportamentul economic". Teoria jocului a adus o contributie majora la stiintele sociale prin formularea in termeni matematici a problemei conflictului de interese. Aceasta teorie a recunoscut faptul ca interesele de cooperare cat si cele competitive se impletesc in situatii de conflict. Din punct de vedere teoretic, a fost sprijinit punctul de vedere conform caruia conflictele sunt de obicei combinatii de procese competitive si de cooperare, iar cursul pe care-l ia conflictul va fi determinat de natura acestei combinatii. Cercetarile intreprinse in perioada anilor 1960 si 1970 de catre o seama de alti cercetatori dintre care amintim pe Siegel si Fouraker (1960); Vinackle si Arkoff (1957); Deutsch si Krauss (1960); Pruitt si Kimmel (1970) au adus imbunatatiri si alte variante dezvoltate asupra acestei teorii. Cercetarea psihologiei sociale asupra conflictului, in aproximativ ultimii 25 de ani, a pus accentul indeosebi pe cinci intrebari majore: Ce conditii dau nastere la un proces constructiv sau distructiv de solutionare a conflictului? Ce circumstante, strategii si tactici fac ca una din parti sa reuseasca mai bine decat cealalta intr-o situatie de conflict? Ce determina natura acordului dintre partile aflate in conflict, in situatia in care ele ajung sa incheie un acord? Cum pot fi folositi tertii pentru a impiedica conflictele sa devina distructive sau cum pot fi ajutati negociatorii inversunati si aflati in impas sa avanseze spre o solutionare mai constructiva a conflictelor lor? Cum pot fi educati oamenii sa-si solutioneze conflictele in mod constructiv?

Istoric al cercetarilor asupra crizei

A gandi criza ca un fapt pozitiv sau negativ poate tine de o sociologie a progresului social, care priveste evenimentele studiate in durata lor, integrand perioadele de progres si regres. Secolul trecut, care a traversat doua razboaie mondiale combinate cu o grava criza economica, a fost mai putin sigur si nu mai considera ca, schimbarea ar fi, in mod necesar, sinonima cu progresul. Mai multi autori, intre care Edgar Morin (1976) si Rene Thom (1976), au subliniat faptul ca notiunea de criza se estompeaza in zilele noastre; extinderea ei a dus la faptul ca ea desemneaza la fel de bine o amenintare, care pune in cauza insasi existenta organizatiei, cat si modificarile partiale la nivelele interioare ale acesteia.

E.H. Erikson (1972) - scria: "este deja un progres faptul ca termenul de criza nu mai evoca ideea de catastrofa iminenta, care la un moment dat a parut sa se opuna justei intelegeri, a termenului. Acesta a devenit astazi sinonim cu viraj necesar, moment crucial in dezvoltare". Notiunea de criza se afla in centrul operelor lui Marx si Freud. Fara a fi nevoie sa le consideram ca teorii ale crizei, putem gasi in ele referinte teoretice. Pentru Marx criza se naste din antagonismul claselor. Ea este economica. Instabilitatea si criza sunt artificial create de un mod de productie legat de interesele unei clase dominante. Revolutia sociala reprezinta o iesire in cazul crizelor economice. Crizele, in opinia lui, legate de antagonisme si contradictii preced revolutia care aduce unitatea, coincidenta omului cu ceea ce produce si cu el insusi. Pentru Freud, criza interna a subiectului stigmatizeaza divizarea acestuia: refularea si dualitatea pulsiunilor. Astfel, pentru Freud, criza survine atunci cand eul slabit se afla in incapacitate de a transforma si de a interpreta dinamica pulsionala. Criza ofera nu numai un model teoretic pentru gandirea proceselor intrapsihice ale crizei, ci si intelegerea modului in care problematicile inconstiente modeleaza atitudinile si comportamentele sociale, facand legatura intre dinamica psihica si dinamica sociala. Astfel psihanaliza constituie o referinta pentru studiul crizelor in care sunt implicati indivizii.

In 1897, Durkheim introduce conceptul de anomie care trimite in mod direct la notiunea de criza ca dereglare sociala aducatoare de dezorganizare, de slabire a legaturii sociale.

A. Touraine (1973) observa ca "disocierea intre interiorul si exteriorul organizatiei substituindu-se temei conflictului este semnul crizei organizationale si al absentei unei miscari sociale": "criza este traita ca un non-sens, nu ca rezultat al unei notiuni adverse".

Conceptul sociologic cel mai apropiat este cel de disfunctie, care a dat nastere la numeroase lucrari de sociologia organizatiilor. Dar disfunctia nu este echivalenta cu criza, chiar daca o criza comporta disfunctii si conflicte. A interpreta criza in termenii de disfuntii si conflicte inseamna a ramane la un punct de vedere functionalist si la o analiza in termeni de raporturi de forta.

Opera lui Gérard Mendel, sociopsihanalist, se refera la criza care il afecteaza pe individ in raporturile sale cu societatea. Criza rezulta din "impasul marxist" si din mutatiile culturale, cere noi valori, reinventarea unor schimbari conjugate ale fundamentelor psihologiei individuale si ale societatii (1992).

P.Watzlawick si colegii sai (1992), trimit la o intelegere a crizei ca disfunctie grava care atinge intreg sistemul, incepand cu mesaje contradictorii, simultane sau esalonate in timp, adresata intregului sau unei parti a actorilor de catre sistem sau unora dintre componentele sale.

Un numar special al revistei "Communication" aparut in 1976, alesese criza drept tema cu doua articole de René Thom si Edgar Morin. In articolul sau R.Thom distinge criza de catastrofa, pe care cel dintai o perverteste adesea. Pentru el, criza poate ramane latenta, ea afecteaza funtionarea, in timp ce catastrofa atinge structura. Thom subliniaza ca exista totdeauna un element subiectiv in criza.

"Criza poate aparea ca fiind inseparabila de subiectul care o gandeste", observa J. Goyena intr-un articol din "Dialogue" (1982). Criza poate fi, oare, intr-adevar, "prinsa" altfel decat prin intermediul experientei actorilor implicati? Este ea, oare, altceva decat aceasta experienta? Plasandu-ne in campul social avem intotdeanuna a face cu subiecti individuali sau colectivi. Ei sunt cei care exprima criza, care dau sernnificatie unor evenimente sau situatii a caror logica le scapa chiar atunci cand sunt autorii lor directi sau mai indepartati.

La randul sau, J.Guillaumin propune, in articolul sau "Pour une méthodologie générale des recherches sur les crises" (1979), o definitie a crizei ca "dereglare", "confuzie" sau "pierdere" traita la nivel intrapersonal (relatii) sau transpersonal (raporturile unor ansambluri de persoane), nivele ale sistemelor care se includ unele in altele, orice criza putand fi surprinsa pe oricare din aceste planuri.

Criza este multidimensionala, dar experienta subiectilor este esentiala. Criza este un eveniment care dureaza un anumit timp, este rnarcata de momente, faze, etape. Sub aspect subiectiv criza este o experienta bulversanta, avand caracteristica trairea unei amenintari grave pentru comunitatea unitatii sociale, putandu-i atinge pe indivizii insisi datorita participarii lor la aceasta unitate.

Caracteristici ale crizei si conflictului. Caracteristicile comune tuturor crizelor, permitand diagnosticarea lor:

Dimensiunea subiectiva asociata cu sentimentul de amenintare, cu angoasa degradarii si dezbinarii in fata inlantuirii de rupturi, a violentei energiilor eliberate, a incoerentei generalizate, distructiva pentru solidaritati si entitati, odata cu sentimentul de stapanire a evenimentului, actorii sociali isi pierd dominatia asupra actelor si sunt tintuti in imediat, expropriati de propriul lor viitor. Atunci cand criza ramane in mod repetat latenta inseamna ca greutatea amenintarii este suficient de putemica pentru a mentine supapele inchise; ea se prezinta ca o experienta bulversanta care ii atinge pe actori.

Ruperea unitatilor si dinamicilor in care se recunosc si functioneaza actorii sociali, ruptura inlantuirilor obisniute si a reprezentarilor conceptuale. Este vorba mai intai de o ruptura structurala, a sistemelor de reprezentari si, de aici, a unitatilor sociale (unitatile sunt fracturate, se dizolva sau explodeaza), de o ruptura a echilibrelor care asigurau coexistenta diferitelor unitati si schimbarile lor functionale, in fine, o ruptura de sens: pierdere a coerentei; modurile de simbolizare pe care le oferea organizatia devin inoperante. Idealurile, valorile, contractele si proiectele nu mai suscita adeziunea, antrenand atitudini de retragere si repliere.

Infruntarea fortelor antagoniste fara mediere. Contradictiile reprimate de fictiunea unitara ies din nou la suprafata. Energiile sunt cu atat mai putemice cu cat fuseser multa vreme necunoscute. Securitatea negocierii nemaifiind asigurata, violenta triumfa in dezechilibrul si instabilitatea fotelor eliberate.

Incremenirea imaginara. - Criza se manifesta ca o paralizie a imaginarului. Indivizii si colectivele lovite de sentimentul de iminenta a unei rupturi se fixeaza intr-un imediat din care nu se mai pot desface. Singura evidenta emotionala a crizei ocupa spatiul - timp, nemailasand loc reflectiei integrative sau pozitive. Orice proiect este imposibil sau abandonat ca irealizabil, realitatea incoerenta parand de neocolit de orice parte ne-am situa.

Nehotirarea - Subiectul social colectiv sau individual se simte dezorientat si lipsit de resurse, el intra in criza din incapacitate de a se hotari si de a stapani ceea ce se pune ca problema insolubila, ca un impas. Impresia dominanta este ca orice alegere este disperata, comporta un risc de dezintegrare. Criza inchide un paradox si poate avea efecte uluitoare.

Propagarea si tendinta de generalizare catre alte unitati sociale sau categorii profesionale - Criza pleaca de la un punct care poate parea mai intai nu prea important, dar atinge din aproape in aproape intreg sistemul, absorband toate energiile, multiplicand disfunctiile. O contradictie cheama o alta, ele avand tendinta de a se propaga la ansamblul organizatiei sau societatii.

Spre deosebire de criza si comparand termen cu termen, conflictul se caracterizeaza prin:

Persistenta unei unitati sociale dorite, acceptate sau recunoscute. Acest consens minim constituie punctul de plecare de la care poate fi luata in calcul o continuare a actiunii angajate. Se dezvolta astfel proiecte colective, strategii, aliante, precum si opoztii si conflicte recunoscute.

Tipul problemei - Anurnite tipuri de probleme conduc mai putin decat altele la rezolvari constructive ale conflictului; ele induc participantilor sa defineasca conflictul ca pe un conflict cu suma - zero sau o victorie - infrangere. Problerne ca "putere sau control asupra celuilalt", a avea "un statut rnai inalt decat celalalt", "victorie sau infrangere", "posesia exclusiva a ceva care nu are inlocuitor sau o posibila compensatie" pot conduce la o definire victorie - infrangere asupra conflictului.

Dimensiunea - Una dintre caracteristicile conflictelor distructive este ca ele tind sa ia amploare sau sa escaladeze. Situatia inversa este de asemenea adevarata: conflictele mici sunt mai usor de rezolvat in mod constructiv decat cele rnari. Conflictul poate fi largit daca este tratat ca un conflict intre unitati mari, rnai degraba decat mici (spre exemplu un conflict rasial, in loc de un conflict intre doi indivizi apartinand unor rase diferite), ca un conflict asupra unei probleme mari si importante decat asupra uneia mici, ca un conflict asupra unui principiu, mai degraba decat asupra aplicarii acelui principiu, ca un conflict a carei solutie stabileste precedente procedurale reale mari, mai degraba decat mici. Ar putea fi mentionati multi alti factori determinanti ai marimii conflictului.

Controlul problemei - In literatura de specialitate care se ocupa de managernentul conflictului s-a pus relativ putin accent pe ceea ce Fisher (1964) denumeste controlul problemei. Capacitatea de a controla importanta a ceea ce este perceput ca fiind litigiul intr-un conflict poate impiedica conflictul sa ia un curs distructiv. Multe conflicte pot fi definite intr-o maniera care mareste sau minimalizeaza dimensiunea problemelor disputate. In general, conflictele "aici - acum - acesta", care sunt localizate in termenii actiunilor specifice, delimitate si consecintele acestora, sunt mult mai usor de rezolvat constructiv decat conflictele care sunt definite in termeni de principii, elemente precedente sau drepturi, unde problemele transced timpul si spatiul si sunt generalizate dincolo de actiunea specifica asupra personalitatilor, raselor, sau a altor categorii sau grupuri sociale.

Recunoasterea unui obiect comun: confruntarea fortelor antagoniste nedistructive se exercita asupra unor obiecte terte care fac oficiul de mediator: finalitati, obiective, organizatie, actiune colectiva, profituri.

Existenta unui dispozitiv de negociere, a unor regului a jocului si a unei legi, instante mediatoare si reglatoare ale legaturii sociale. Ceea ce se dezvaluie deficitar in criza confirmata este tocmai elementul pe care se bazeaza un conflict negociabil, adica referinta la o institutie ca terta persoana si ca fundatie.

Rigiditatea problemei - Perceperea inexistentei unor alternative sau substitute satisfacatoare pentru realizarea intereselor aflate in joc in cadrul conflictului determina rigiditatea problernei. Uneori, limitarile motivationale si intelectuale pot face ca partile sa perceapa problemele intr-un mod mai rigid decat dicteaza realitatea, astfel incat ele ingheata pe pozitii. Conflictul poate antrena atat o adaptare cat si o rigidizare a grupului social sau dupa caz a societatii (organizatiei).

Diferenta de natura sau de registru intre criza si conflict este de ordin institutional si se refera la statutul recunoscut sau refuzat celuilalt. In criza acesta este invalidat, trebuie eliminat; el este considerat nereprezentativ, nici macar pentru sine insusi ("Nu cu tine ar trebui sa discut."). In conflict, dimpotriva, celalalt este un adversar efectiv sau potential, fara indoiala, dar si un partener, de vreme ce persista dorinta de a avea de-a face cu el.