Regatul Seleucid, Asia Mica si Asia Centrala

Regatul Seleucid, Asia Mica si Asia Centrala

Dupa victoria lui Ptolemaios, la Gaza, in 312, obtinuta impotriva lui Demetrios Poliorketes, fiul lui Antigonos Monophtalmos Seleucos, care era refugiat in Egipt, a revenit in Babylonia si a reocupat aceasta satrapie. Astfel, era seleucida este inaugurata la 1 octombrie 312. Silit de imprejurari, Antigonos va accepta sa negocieze cu adversarii sai, Cassandros, Lysimachos si Ptolemaios, astfel ca pacea din 311 va pune capat celui de al treilea razboi intre diadohi. Razboiul dintre Monophtalmos si Seleucos va dura, insa, pana in 309 sau 308. Odata incheiata pacea cu Antigonos, Seleucos se va angaja intr-o lunga expeditie in vederea recuceririi satrapiilor orientale ale imperiului creat de Alexandru cel Mare. El ocupa, pe rand Susiana, Media, Parthia, Hyrcania, Aria, Persida, Carmania si Drangiana, dar intra in conflict cu fondatorul dinastiei regale indiene Chandragupta (numit, in izvoarele grecesti, Sandrakottos) in 304. Intelegand ca nu poate controla efectiv satrapiile situate in estul Iranului si in Afganistanul actual, Seleucos incheie pacea cu Chandragupta, cedandu-i satrapiile Gandhara, Arahosia si Geodrosia si primind, in schimb, 500 de elefanti de lupta. Revenit in partea occidentala a imperiului sau, Seleucos, participa alaturi de Lysimachos la batalia de la Ipsosa, din 301, impotriva lui Antigonos Monophtalmos, unde se pare ca un rol important l-au jucat elefantii primiti de la Chandragupta. Seleucos, care in 304 se proclamase, asemenea celorlalti diadohi, rege, ii va cere lui Ptolemaios I, dupa disparitia lui Antigonos, teritoriile din sudul Syriei (Coele - Syria) pe care suveranul lagid le cucerise inca din 312. Ptolemaios refuza, iar Seleucos I, in numele vechii prietenii care il lega de regele egiptean, cedeaza provizoriu la Coele - Syria, dar declara ca nu va renunta, de iure, niciodata la drepturile sale asupra acestei regiuni.

Regele seleucid va cunoaste ulterior o serie de succese si va primi supranumele de Nikator ("Invingatorul", "Victoriosul"). El incheie, initial, o intelegere cu Demetrios Poliorketes care, Stapanind Ciprul, era adversarul natural al lui Ptolemaios I. In pofida casatoriei lui Seleucos I cu Stratonike fiica lui Demetrios si a obtinerii Ciliciei de catre acesta din urma, a Ciliciei, oferita de ginerele sau, alianta nu va dura. Seleucos I ca ocupa Cilicia in 295/294. Mai tarziu, Demetrios, izgonit din Macedonia, va incerca sa ii smulga lui Seleukos teritoriile din Asia Mica. Tradat de fortele proprii si hartuit de soldatii lui Seleukos I, Demetrios va fi capturat, in 286, in muntii Taurus. Seleukos ii va oferi, cu generozitate, lui Demetrios, o captivitate regala, la Chersonesos, in Syria, pana la moartea acestuia survenita in 283.

Seleukos I se va apropia de fiul mai varstnic al lui Ptolemaios I, numit Ptolemaios Keraunos, care fusese indepartat de tatal sau de la domnia asupra Egiptului in favoarea fratelui mai tanar al acestuia, Ptolemaios II Philadelphos. Dupa indepartarea lui Pyrrhos de pe tronul Macedoniei si proclamarea sa ca suveran al acestui regat, in 283, Lysimachos invadeaza Asia Mica. Seleukos I intervine in Asia Mica, in anul urmator. trezorierul lui Lysimachos Philitairos va trece in 284 de partea lui Seleucos si va fi rasplatit de catre acesta cu satrapia Pergamului. In acelasi an, la Kouroupedyon, in apropiere de Sardes, din satrapia Lydiei, el obtine o ultima victorie impotriva lui Lysimachos, care moare in lupta. El traverseaza stramtorile, dar va sfarsi asasinat in vara lui 281, de catre Ptolemaios Keraunos, la Lysimachia, in sudul Thraciei.

La moartea tatalui sau, Antiochos I se afla, de 10 ani in provinciile din Asia Centrala, unde indeplinea functia de guvernator - general. Seleukos I s-a casatorit cu Apame, fiica satrapului Spithamenes, unul dintre sefii rezistentei anti - macedonene in Bactriana si Sogdiana, la Susa in 324, la ordinul expres al lui Alexandru cel Mare, alaturi de alti 10.000 de macedoneni care au luat ca sotii femei persane. Primul suveran seleucid a fost singurul dintre ofiterii macedoneni care nu a divortat ulterior de sotia sa persana. Antiochos I nu si-a renegat niciodata originea sa materna, dupa cum o dovedeste faptul ca fiica ca a primit numele bunicii Apame. Fara indoiala ascendenta sa aristocratica persana i-a conferit lui Antiochos, in ochii nobililor iranieni, legitimitatea si autoritatea necesara pentru a gira problemele politico - militare din satrapiile central - asiatice.

Insa. ajuns rege, Antiochos va fi nevoit sa plece spre regiunile occidentale ale regatului sau, pentru a reprima revolta militarilor din marea garnizoana de la Apameea, satrapia Sleukis. Antiochos I va trebui sa infrunte, insa, si o serie de seditiuni, in Asia Mica. Regele Macedoniei, Antigonos Gonatas a incheiat o alianta cu cetatile de pe coasta de nord a Asiei Mici (Liga Nordului) si cu regele Zipoites, al Bityniei si apoi cu succesorul sau, Nicomedes I indreptata impotriva lui Seleukos I. In urma invadarii Macedoniei de catre celti si a inaintarii acestora spre stramtori, Antigonos a incheiat cu Seleukos in 278. Aceasta intelegere va evolua, ulterior, spre o stransa amicitie intre cele doua dinastii.

Simtindu-se amenintat de Seleucos, Nicomedes I ii va trimite pe celti spre posesiunile lui Antiochos, insa acestia vor jefui cetatile grecesti din nord - estul Asiei Mici. Regele seleucid va conduce mai multe operatii impotriva acestora si, dupa o victorie obtinuta in 275 sau in 274, ii va instala in Phrygia Occidentala, care va capata numele de Galatia (galata = celt).

Fidel politicii tatalui sau de a recupera teritoriile pierdute in sudul Syriei prin ocuparea acestora de catre Egipt. Antiochos I a dat-o de sotie pe fiica sa, Apame, regelui Magas al Cyrenei, incheind astfel, cu acesta o alianta impotriva lui Ptolemaios II Philadelphos. Primul razboi syrian (275-271) se va incheia in favoarea lui Ptolemaios II care va institui protectorate lagide in mai multe regiuni de pe coastele de sud si de vest ale Asiei Mici.

Ultimii 10 ani ai domniei lui Antiochos sunt putin cunoscuti. Fiul sau, Seleucos, asociat al tron inca din 279, va fi eliminat in 286 dupa ce se va descoperi ca a complotat impotriva tatalui sau. Pe de alta parte, Philetairos, guvernatorul Pergamului, isi aroga tot mai mult prerogativele unui rege, pastrand, totusi, o fidelitate formala fasa de Antiochos I. Insa Philatairos a murit in 263, iar nepotul si succesorul sau, Eumenes, va intelege sa se emancipeze in totalitate de sub suveranitatea seleucida. Antiochos I a pornit o campanie impotriva lui Eumenes dar a fost invins de catre acesta in batalia de la Sardes, in 261. Din acest moment, ruptura dintre regatul seleucid si regatul Pergamului va fi definitiva. teritoriul stapanit de Eumenes I (care se va proclama rege al Pergamului), era limitat la est de valea raului Caios, la sud de raul Hermos, iar la nord-vest de masivul muntos Ida.

Antiochos I a murit in 261 si i-a succedat fiul sau Antiochos II. Ptolemaios I Philadeiphos a incercat sa profite de aceasta schimbare de domnie pentru a face noi achizitii teritoriale si a declansat al doilea razboi syrian (261-253). Rezultatele conflictului ii vor fi, insa, favorabile regelui seleucid. Antiochos II a recuperat Ionia, dar si regiunile de coasta ale Ciliciei si Pamphyliei. Pacea din 253 a fost consolidata prin casatoria lui Antiochos II, supranumit si Theos ("Zeul") cu Berenike, fiica lui Ptolemaios II. Relatiile dintre regatul lagid si cel seleucid vor fi pasnice, pana la moartea celor doi suverani, in 246. Bunele relatii cu Egiptul i-au permis lui Antiochos II sa se concentreze asupra problemelor interne, insa a neglijat satrapiile din Asia Centrala.

Eumenes I nu a participat la al doilea razboi syrian, dar a profitat de acest prilej pentru a lua sub autoritatea sa unele orase de pe coasta de vest a Asiei Mici. La randul sau, regele Bithyniei, Nicomedes I, ostil seleucizilor, a incredintat tutela fiului sau, Ziaelas, cetatilor Byzantion (Bizant), Heracleea din Pont si Qios si regilor Ptolemaios II si Antigonos Gonatas. Dupa moartea lui Nicomedes, survenita in jurul anului 250, Antiochos II a intreprins mai multe expeditii in zona stramtorilor si in Thracia, precum si impotriva cetatilor Heracleea din Pont si Byzantion. El a murit, in conditii neelucidate, la Ephes, dupa reintoarcerea din expeditia din zona stramtorilor.

Moartea lui Antiochos II a deschis calea unei crize dinastice care va afecta regatul seleucid timp de aproape un sfert de secol. In momentul casatoriei sale cu Berenyke, Antiochos II a repudiat-o pe prima sa sotie, Laodike, cu care avea doi fii, viitorul Seleucos II Kalinikos ("Victoriosul") si Antiochos, poreclit Hierax ("Eretele"). Cu putin timp inaintea mortii sale la Ephes Antiochos II, probabil la insistentele Laodikei, il va desemna ca succesor pe fiul sau mai mare, Seleucos II. Cum o mare parte dintre satrapii seleucizi s-au declarat fideli Berenikei si fiului sau, curand a izbucnit razboiul civil. La scurt timp dupa interventia lui Ptolemaios III, in ajutorul surorii sale Berenike, Laodike a avut grija sa o asasineze pe aceasta si pe fiul ei. Ptolemaios III a ocupat Syria si Phenicia in scurt timp, insa contraofensiva fulgeratoare a lui Seleucos II l-a constrans sa se retraga in 245, in Egipt. Dorind sa isi pastreze influenta, ambitioasa Laodike a obtinut numirea celui de-al doilea fiu, Antiochos Hierax ca guvernator general al posesiunilor seleucide din Asia Mica si coregent al fratelui sau. Seleucos II a fost nevoit sa recurga la sprijinul acestuia, pentru a-l sili pe Ptolemaios III sa ceara pacea.

Dupa incheierea celui de-al treilea razboi syrian, Seleucos II va incerca sa puna capat coregentei fratelui sau, dar acesta, incitat de Laodike si de propria sa ambitie, nu va ceda. Seleucos II a patruns cu armata in Asia Mica, insa fratele sau beneficia de sprijinul regilor Mithridates II al Pontului, Ariarathes II al Cappadociei si Ziaelas al Bithyniei. De asemenea, Hierax a recurs la ajutorul galatilor. In pofida castigarii unei victorii in Lydia Seleucos II nu a putut cuceri orasul Sardes resedinta acestei satrapii. Incercand sa impiedice jonctiunea fortelor subordonate fratelui sau cu cele ale regelui pontic si cappadocian, Seleucos II a suferit o grea infrangere la Ankyra (Ankara) in 239 si s-a retras in Sicilia. lasandu-i lui Antiochos stapanire asupra Asiei Mici.

Attalos I, dinastul Pergamului, care ii succedase lui Eumenes I in 241, va ramane neutru, la inceput, in fata razboiului fratricid care se desfasura in regatul seleucid. Insa cand, pentru a reinnoi tratatul de alianta cu galatii, Hierax i-a trimis impotriva sa, Attalos i-a aplicat acestuia o infrangere categorica. In 238 sau 237, Attalos I va lua titlul de basileus (rege) si epitetul de soter.

Un nou conflict desfasurat intre 229 si 227 intre Attalos I si Antiochos Hierax se va solda cu infrangerea definitiva si fuga acestuia din urma spre Cilicia si apoi spre Mesopotamia. Invins in Mesopotamia de strategii lui Seleucos II Hierax se va refugia la Ariarathes II, apoi la Ptolemaios III, si va sfarsi asasinat in Thracia in 226. Seleucos II a scapat de un stanjenitor rival, in persoana fratelui sau, dar a pierdut, totodata posesiunile din Asia Mica pe care Attalos I le-a cucerit de la Hierax. La randul sau, Seleucos II va muri in 226 sau in 225, in urma unui accident.

Implicarea primilor regi seleucizi in conflictele din zona occidentala a regatului lor va conduce la neglijarea satrapiilor din Iran, fapt care va conduce, in cel de-al doilea si al treilea sfert al secolului III i.Hr. la pierderea acestora. Ei vor reusi provizoriu sa isi restabileasca o autoritate nominala asupra acestor teritorii indepartate ale regatului lor, dar transformarile survenite intre timp vor conduce spre o evolutie ireversibila si spre constituirea unei noi puteri in spatiul cuprins intre Tigru si Indus. Cu toate acestea, acest fenomen nu se va produce brusc, ci va inregistra o evolutie lenta, punctata de momente de revenire. Mai mult, urmarile expeditiei lui Alexandru cel Mare va avea consecinte cel putin din punct de vedere cultural, mult mai persistente. Sursele antice referitoare la perioada elenistica a Iranului sunt destul de sarace si de confuze, dar elementele oferite de exploatarile arheologice au contribuit la completarea imaginii si la o restituire edificatoare asupra infloritoarei si originalei civilizatii grecesti care s-a dezvoltat in acest spatiu atat de indepartat de Marea Mediterana.

In perioada cuprinsa intre anii 283-230, nici unul dintre suveranii seleucizi nu va mai fi prezent in aceasta zona, dupa cum ne lasa sursele antice sa intelegem. Amintirea originilor iraniene ale dinastiei (prin intermediul mamei lui Antiochos I, Apame) se vor estompa treptat, fiind insotita in schimb, in Persia propriu-zisa, de o resurectie a spiritului "national" persan si a religiei mazdeiste.

La randul lor, grecii din Iran, au fost supusi exigentelor fiscale si militare pentru obiectivele occidentale ale regilor seleucizi, in timp ce problemele locale, cu care ei se confruntau zilnic, erau neglijate sau chiar ignorate. In pofida distantei mari care ii separa de principalele zone de iradiere a elenismului, si a izolarii in care traiau greco-macedonenii si mai ales cei din satrapia Bactriana isi vor pastra nealterata identitatea. Ei vor fi, chiar capabili nu numai de sincronizare cu ritmurile evolutiei lumii elenistice, ci chiar vor face dovada unei creativitati iesite din comun si a unei originalitati care dadeau seama de efervescenta spiritului elen in aceste zone atat de indepartate.

Insa adevaratul recul al dominatiei seleucide in Iran a inceput chiar in timpul lui Seleucos II, fiind provocat, se pare, de insecuritatea generala de luptele dintre acesta si fratele sau Antiochos Hierax.

Satrapul Parthiei, Andragoras, isi proclama independenta in jurul anului 245, dar el va cadea, dupa cativa ani, sub loviturile lui Arsakes, regele parnilor, o populatie iraniana care venise din zona izvoarelor Marii Aral. In acelasi timp, satrapul Bactrianei, Diodatos I, si-a proclamat, la randul sau independenta. desi, dupa cum o arata monedele emise in timpul sau, el mai pastra o vasalitate formala fata de Antiochos II. Insa odata cu disparitia lui Andragoras si ocuparea Parthiei de catre parnii lui Arsakes, Diodatos s-a vazut izolat de regatul seleucid si nevoit sa se bazeze pe fortele proprii. Luptele fraticide dintre Seleucos II si Antiochos Hierax au constituit, probabil, un motiv suplimentar, pentru a lua decizia de a adopta in jurul anului 239 sau 238, titlul de rege. Diodatos si-a marit posesiunile prin anexarea Margianei si a Sogdianei inca din perioada in care era doar satrap.

Seleucos II a facut pace cu fratele sau in 237 sau 236 si s-a indreptat spre Orient, unde a obtinut o serie de succese impotriva parnilor, pe care i-a alungat in stepa insa noile complicatii aparute in occidentul regatului l-au impiedicat sa exploateze succesele initiale si Seleucos II a fost nevoit sa se intoarca in Syria, cel mai tarziu in 229. Dupa retragere, lui Seleucos II, Arsakes va reocupa Parthia. Parnii vor lua, ulterior numele fostei satrapii seleucide in care s-au stabilit si vor fi cunoscuti, pe viitor, sub numele de parti. Regii dinastiei arsacide isi vor mari, prin cuceriri, posesiunile, astfel incat, la sfarsitul secolului I i.Hr., regatul acestora se intindea de la Eufrat pana la Indus. Regatul parthic va fi, timp de peste doua secole, unul dintre cei mai puternici adversari ai Imperiului Roman.

In momentul venirii lui Seleucos II in Iran, Diadotes I murise si pe tronul Bactrianei a urcat fiul sau, Diadotos II.

Insa incercarile seleucizilor de a recupera teritorii, care erau de altfel greu de aparat, nu au fost sustinute deoarece centrul de greutate al regatului lor se mutase inspre zona mediteraneana, unde ambitiile suveranilor elenistici isi gaseau un teren propriu de manifestare.

Dupa moartea lui Seleucos II, ii va urma la tron Seleucos II, care va avea, insa o domnie foarte scurta (226-223). Seleucos III, supranumit Keraunos ("Fulgerul") a incercat sa recupereze fostele posesiuni seleucide din Asia Mica. El a sfarsit, insa, asasinat in Phrygia, la scurt timp dupa traversarea muntilor Taurus.

Dupa moartea lui Seleucos III, armata il proclama ca rege pe Ahaios, un stranepot al lui Seleucos I si membru al ramurii cadete a dinastiei regale. Acesta in pofida talentelor sale de strateg si de om politic si a maturitatii sale, a preferat sa ramana fidel dinastiei si la chemat pe fratele lui Seleucos III, numit Antiochos la Babylon, pentru a-i oferi diadema regala, in schimb. Tanarul rege, care va fi cunoscut sub numele de Antiochos III Megas ("cel Mare") i-a oferit varului sau guvernamantul general asupra satrapiilor din Asia Mica pe care trebuia, bineinteles sa le recucereasca de la Attalos I, regele Pergamului. Ahaios a traversat muntii Taurus si, dupa cateva victorii fulgeratoare impotriva lui Attalos I, a reocupat Asia Mica, in vara anului 222.

In acelasi timp, Antiochos III i-a incredintat guvernarea satrapiilor din Orient strategului Melon si fratelui acestuia Alexandros.

Cel mai influent personaj in primii doi ani de domnie ai lui Antiochos III a fost Hermias din Caria, care a indeplinit rolul unui adevarat prim-ministru (epi tôn pragmatôn) al regatului. Extrem de ostile fata de cei doi vice-regi, Ahaios si Molon, Hermias a facut tot posibilul pentru a-si asigura influenta asupra tanarului rege.

In anul 222, Molon si Alexandros s-au revoltat. Printre motivele care au condus la declansarea acestei revolte s-au numarat ura fata de atotputernicul Hermias, lipsa de experienta a regelui si speranta unei aliante cu Ahaios (acesta din urma a preferat sa ramana fidel fata de suveranul sau).

Regele a incercat sa intervina personal al sfatul unor strategi, dar a fost convins de Hermias, care voia sa il aiba pe suveran mereu aproape, pentru a-l putea controla mai bine, sa trimita, in schimb, niste generali. Dupa ce acestia din urma au fost invinsi de Molon, Hermias a cazut in dizgratie si a fost executat. Urmatoarea expeditie a fost condusa de rege si de tanarul strateg Zeuxis si s-a incheiat cu infrangerea lui Molon, urmata de sinuciderea acestuia. Dupa lichidarea revoltei, Antiochos III a reorganizat structurile administrative din regiunile orientale: el a desfiintat satrapiile. In locul acestora au fost create districte administrative mai mici, conduse de strategi. De asemenea, functia de vice-rege (guvernator general) al provinciilor orientale a fost desfiintata.

Revenit la Antiohia in toamna anului 220, Antiochos III a aflat ca Ahaios vice-regele Asiei Mici, s-a proclamat rege. In cazul lui Ahaios, uzurparea s-a datorat dezinformarii. Plecat spre sud, intr-o expeditie de cucerire a teritoriilor lagide din sudul Asiei Mici, Ahaios a aflat stirea falsa potrivit careia Antiochos ar fi murit in Iran. Dupa revenirea sa la Antiohia, Antiochos III care se pregatea sa porneasca razboiul impotriva regatului lagid, a evitat, pentru moment un conflict cu Ahaios.

Dupa infrangerea suferita la Raphia, in 217, si incheierea celui de al patrulea razboi syrian (219-216), Antiochos III isi pierduse nu doar prestigiul, dar si o mare armata. Intrucat nu a putut castiga Coele-Syria, el a incercat sa isi restabileasca autoritatea asupra Asiei Mici.

Intre timp in Asia Mica regele Prusias I al Bithyniei, aliat cu Rhodos-ul, a pornit un razboi impotriva cetatii Byzantion. Byzantinii s-au aliat cu un dinast celt, Canaros, fiind dispusi sa ii plateasca acestuia un tribut in schimbul ajutorului primit. Rhodienii au parasit alianta cu Prusias si acesta, ramanand izolat din punct de vedere diplomatic, a abandonat noile sale cuceriri. Ahaios le-a promis byzantinilor ca le va veni in ajutor, dar nu a facut nimic, fiind preocupat sa isi extinda domeniul sau in Anatolia occidentala prin cucerirea Milyadei, Pisidiei si Pamphyliei.

Regele Pergamului, Ahaios I, a recrutat mercenarii galati pentru a efectua o serie de anexiuni in Eolida si in zona Stramtorilor, astfel ca Ahaios s-a vazut nevoit sa isi concentreze trupele impotriva acestuia.

Antiochos III se aliaza cu Attalos I si dupa un razboi de 3 ani, desfasurat intre 216-213, reuseste sa il captureze la Sardes pe Ahaios si sa il execute. Attalos I a primit drept recompensa pentru alianta sa cu regele seleucid, cateva cetati din Ionia si o parte a Phrygiei, care fusesera cucerite de Ahaios in 218-216.

Dupa restabilirea autoritatii sale asupra Asiei Mici, Antiochos III si-a indreptat atentia asupra provinciilor orientale ale imperiului sau, dintre care o mare parte se emancipasera in timpul predecesorilor sai. Se pare ca, in 213, Antiochos III mai avea sub suveranitatea sa, doar Persida, Media si Elymaida. Intre timp, dinastia intemeiata de Diadotes I in Bactria fusese rasturnata de un uzurpator, pe nume Euthydemos. Nu cunoastem daca satrapiile din sudul Iranului, Gedrosia, Carmania si Drangiana mai recunosteau, in aceasta perioada suveranitatea regelui seleucid. Incercand sa refaca mostenirea lui Seleucos I, Antiochos III a intreprins, intre 212-205, o mare expeditie in Orient, cunoscuta sub numele de "marea anabaza". Antiochos va patrunde, mai intai in Armenia, unde isi va restabili autoritatea. Intre anii 211-210, el supune Media, dupa care se angajeaza intr-o campanie sustinuta impotriva parnilor stabiliti in Parthia (209). In urma rezistentei acerbe opuse de Arsakes II, Antiochos III s-a vazut nevoit sa initieze negocieri cu regele parn. Arsakes II va recunoaste suveranitatea regelui seleucid.

In urmatorii doi ani, Antiochos a purtat lupte impotriva lui Euthydemos, regele Bactrianei, fara a reusi sa il supuna. In cele din urma, Antiochos III a incheiat o alianta cu regele Bactrianei, fiind constient ca in aceasta zona se cristalizase un stat solid, pe care nu l-ar fi putut guverna direct.

Regele seleucid a traversat, in 206, masivul muntos, Hindu-Kush si a ajuns in India, de fapt in regiunile supuse autoritatii suveranilor din dinastia Maurya. Dinastul local, Saphagasenos, a acceptat sa ii plateasca tribut lui Antiochos III, gest care avea semnificatia recunoasterii unei suveranitati formale a suveranului seleucid asupra acestei regiuni.

Antiochos III a pornit inapoi, spre vest, in anul 205. El a traversat satrapiile sudice, Arahosia, Drangiana, Carmania si Persida unde si-a imbarcat armata pentru a strabate Golful persic. Dupa ce a acostat la Gerrha, pe coasta Peninsulei Arabiei, si in insula Tylos (Bahreinul actual) unde exista un mic principat arab are carui principale venituri proveneau din comertul caravanier din zona Sinai si cetatea Petra. De la Tylos, Antiochos III va traversa din nou Golful Persic si urcand pe cursul Tigrului, a ajuns la Seleucia, in 204. Revenit din expeditie, Antiochos III va primi supranumele de Megas ("Cel Mare") desi, acest epitet nu apare in documentele oficiale, ci doar in decretele onorifice si in documentele private. Epitetul de Mega Basileus ("Mare Rege") se justifica prin faptul ca regii din regiunile Asiei centrale ii erau vasali lui Antiochos III. Orice comparatie dintre campania lui Antiochos III si cea a lui Alexandru cel Mare ar fi deplasata, deoarece anabaza regelui seleucid nu s-a soldat cu o reanexare de facto a teritoriilor din Iran, ci cu instaurarea unei suveranitati nominale si destul de laxe. Modestia rezultatelor acestei expeditii a fost influentata nu de intelepciunea si prudenta lui Antiochos III, ci de lipsa posibilitatilor materiale si de situatia din teren.

In timpul absentei sale, in vestul regatului seleucid au aparut probleme. strategul Zeuxis a incercat sa faca fata revoltelor izbucnite in Asia Mica, dar a fost nevoie de interventia personala a regelui pentru a restabili ordinea. In 203 sau 202, Antiochos III a incheiat un tratat cu regele Macedoniei, Filip V, privind impartirea posesiunilor regatului lagid. Incercarile diplomatiei lagide de a preveni declansarea unui nou razboi cu regatul seleucid, prin invocarea clauzelor tratatului din 216 nu au dat rezultate. Pozitia lui Antiochos III era mult mai favorabila in perioada ulterioara incheierii celui de-al patrulea razboi syrian. El isi restabileste autoritatea tuturor regiunilor rebele ale regatului sau si era aureolat de gloria obtinuta in marea "anabaza" orientala. Al cincilea razboi syrian (209-200) s-a declansat odata cu invadarea Coele - Syriei de catre Antiochos III. In urma victoriei de la Panion, obtinuta in 200, Antiochos anexeaza definitiv aceasta regiune, care devine strategie seleucida. Doar interventia unei ambasade romane a salvat Egiptul de ocupatia seleucida. Senatul roman i-a cerut lui Antiochos III sa evacueze posesiunile lagide si sa incheie pacea cu Ptolemaios V. Regele seleucid nu a respectat, insa, tratatul incheiat cu Filip V, si-a ocupat si posesiunile lagide din Asia Mica.

Profitand de dificultatile pe care le intampina regele Macedoniei, Filip V, in razboiul impotriva Romei, Antiochos III a invadat Asia Mica, pentru a anexa posesiunile acestuia, in 198. Regele Attalos I a trimis o ambasada la Roma pentru a cere ajutor Senatului. In 197/196, Antiochos III a reusit sa ocupe unele teritorii din Phrygia care apartineau Pergamului si a ajuns la stramtori. In urma unui atac combinat, terestru si maritim, trupele seleucide au ocupat, in 196, posesiunile seleucide din sudul Asiei Mici si de pe coasta ioniana. In acelasi timp, o alta armata seleucida va traversa Hellespontul si va pune piciorul in Thracia. Alarmat de succesele lui Antiochos, Senatul roman a trimis o ambasada pentru a-i cere regelui seleucid sa inceteze atacurile impotriva cetatilor grecesti autonome din Asia Mica, sa evacueze teritoriile care le apartineau lui Ptolemaios V si Filip V si sa nu intre in Europa cu armata. Antiochos a respins pretentiile Romei si Senatul a decis intreruperea relatiilor diplomatice cu acesta.

In urma unei stiri false potrivit careia Ptolemaios V ar fi murit, Antiochos III a plecat spre sud si a incercat sa anexeze Ciprul, dar a esuat. Dupa infirmarea zvonului privitor la moartea regelui lagid, Antiochos a incheiat pacea cu Ptolemaios V, caruia i-a dat-o in casatorie pe fiica sa Cleopatra I.

Antiochos a revenit in Thracia in 196 si a incercat sa obtina, prin intermediul unei ambasade, recunoasterea drepturilor sale asupra acestei zone de catre Senatul roman. Romanii nu doreau razboiul cu Antiochos III, dar erau, in acelasi timp, nelinistiti din cauza prezentei la curtea acestuia, a marelui lor adversar Hannibal, care fugise din Cartagina.

Senatul l-a pus pe Antiochos III in fata urmatoarelor alternative: sa paraseasca Thracia sau sa o pastreze, dar sa recunoasca protectoratul roman asupra cetatilor grecesti din Asia Mica. Ambasada seleucida s-a retras, cerand timp de gandire. Roma va trimite, in 193, o noua ambasada la Antiochos III, insa negocierile nu au dat rezultate.

In 192, Liga Etoliana, nemultumita ca nu a fost recompensata asa cum merita, in calitate de aliat al Romei dupa al doilea razboi macedonean (200-197) purtat impotriva lui Filip V, ii va cere ajutor lui Antiochos. In acelasi timp, noul rege al Pergamului, Eumenes II (197-158), a plecat la Roma pentru a anunta ca Antiochos III a traversat Hellespontul cu armata pentru a veni in ajutorul etolienilor. Afirmatiile lui Eumenes erau false, intrucat regele seleucid se afla in Thracia pentru a organiza aceasta noua strategie (provincie) a regatului sau.

In cele din urma, convins de insistentele etolienilor, Antiochos III a debarcat in 192, la Demetrias, in Thessalia cu 1.000 de soldati si 6 elefanti. Etolienii care incercau sa il prezinte pe regele seleucid drept eliberatorul Greciei impotriva tendintelor hegemonice ale Romei, l-au numit pe acesta strategos autokrator (comandant suprem) al fortelor aliate. In pofida unui succes militar (cucerirea cetatii Chalcis din Eretria), putini dintre eleni vor trece de partea lui Antiochos III: cetatile Ligii Etoliene, Elida, Beotia si o parte din cetatile Acarnaniei. Liga Aheeana, thessaliotii, epirotii si insusi Filip V regele Macedoniei, vor ramane fideli aliati cu Roma.

In primavara anului 191, o armata romana, condusa de consulul Marcus Acilius Glabrio, debarca in Grecia, elibereaza Thessalia si se indreapta spre Grecia centrala. Antiochos III a incercat sa blocheze patrunderea romanilor in Grecia centrala ocupand principala cale de acces catre aceasta, care trecea prin defileul de la Thermopylae. Romanii au cucerit, insa, punctele de acces controlate de etolieni, si au cazut in spatele fortelor seleucide. Invins, Antiochos III s-a retras la Chalcis si apoi a plecat in Asia Mica.

Prezenta lui Hannibal la curtea lui Antiochos, va determina revenirea pe scena politica a Romei a familiei Cornelia. In 190, Lucius Cornelius Scipio, fratele lui Publius Cornelius Scipio Africanus, invingatorul lui Hannibal, a fost ales consul si a primit comanda razboiului impotriva lui Antiochos III, fiind autorizat, de catre Senat sa poarte operatiuni chiar in Asia. Lucius a plecat spre Grecia, insotit de fratele sau mai experimentat, care avea calitatea de legatus (loctiitor al sau). Etolienii, ramasi fara sprijin, au incheiat un armistitiu cu Roma. Intre timp flota romana impreuna cu flotele Pergamului si Rhodos-ului, au obtinut dupa cateva confruntari soldate cu rezultat indecis, doua victorii navale decisive impotriva escadrelor seleucide. Victoriile navale de la Side (august 190) si de la Myonnesos (septembrie 190), le-au asigurat aliatilor controlul asupra Marii Egee, in pofida faptului ca flota seleucida l-a avut ca principal "consilier naval" pe Hannibal. In urma acestor esecuri, Antiochos III evacueaza Thracia si se retrage dincolo de Stramtori, abandonand in fata romanilor, baza de la Lysimoneea. Suveranul seleucid face o ultima incercare de a incheia pacea cu Roma, oferindu-se sa renunte la posesiunile din Thracia, din nord-vestul Asiei Mici si sa plateasca o jumatate din cheltuielile de razboi ale romanilor. Conditiile impuse de romani, plata integrala a cheltuielilor de razboi si evacuarea Asiei Mici, au fost considerate drept inacceptabile si razboiul a continuat. La insistentele lui Eumenes II, cel mai inversunat adversar al lui Antiochos, cei doi Scipioni au traversat, cu armata, stramtorile ajungand pe continentul asiatic. Confruntarea terestra decisiva a avut loc la Magnesia din Sipylos, localitate aflata pe cursul raului Hermos, din Asia Mica si s-a soldat cu o victorie categorica a romanilor, in pofida superioritatii considerabile a fortelor lui Antiochos, la inceputul anului 189. In urma negocierilor purtate la Sardes, in Lydia, Antiochos III s-a angajat sa renunte la Thracia, sa evacueze total Asia Mica, retragandu-se la sud de muntii Taurus, sa plateasca o indemnizatie in valoare de 15.000 de talanti (90 de milioane de drahme) si sa predea Romei 20 de ostatici, intre care se numarau fiul sau, viitorul Antiochos IV, si Hannibal dusmanul neimpacat al romanilor.

Gelozia si rivalitatile politice de la Roma au determinat rechemarea scipionilor si incredintarea comenzii armatei din Asia noului consul, ales in 189, Cnaeus Manlius Vulso. Dupa ce s-a distins intr-o expeditie sangeroasa impotriva galatilor din Phrygia, Vulso a ratificat impreuna cu Antiochos III, prin tratatul de la Apameea, in 188, clauzele pacii de la Sardes. Fata de pacea incheiata in anul anterior, tratatul de la Apameea a inclus noi clauze: Antiochos III a fost obligat sa isi reduca efectivele armatei terestre si ale flotei, sa nu poarte razboi impotriva aliatilor Romei, si sa le cedeze acestora teritoriile ocupate, sa nu mai impuna taxe asupra produselor exportate de catre acestia si sa aprovizioneze armata romana prezenta in Asia.

Tratatul de la Apameea a consfintit nu numai statutul Romei de arbitru al lumii elenistice, dar a marcat inceputul declinului regatului seleucid ca putere mondiala. Din acel moment, regatul seleucid va deveni o putere strict asiatica, centrul sau de greutate reducandu-se la Syria, Mesopotamia si, pentru o perioada Iran. Principalii beneficiari ai tratatului de la Apomeea vor fi regatul Pergamului si Rhodos. Eumenes II a primit Chersonesul Thracic si malul european al Propontidei, Phrygia Hellespontica, Mysia, Lydia, Phrygia, Lycarna, Risidea si Pamphylia. Dintr-un regat de marime medie, Pergamul a devenit un stat de mari dimensiuni, cuprinzand aproape intreaga Asie Mica. Rhodienii au primit Lycia si Caria. Cetatile grecesti din Asia Mica si-au recapatat libertatea, cu exceptia celor care apartineau inainte de pacea de la Apameea, regatului seleucid. Aceste cetati au intrat sub suveranitatea regatului Pergamului sau a Rhodos-ului. Cetatile independente se aflau, de fapt, sub "protectia" Romei. In ultimul an al domniei sale, Antiochos III sa confruntat cu numeroase miscari de secesiune in Iran, dar si cu mari dificultati financiare din cauza indemnizatiei pe care trebuia sa o plateasca Romei. In iulie 187, Antiochos III a plecat in Elymaida unde, incercand sa jefuiasca un sanctuar, a fost impiedicat de populatia locala, care l-a ucis.

Fiul si succesorul sau, Seleucos IV Philopator (187-157) a fost un suveran mediocru, in timpul domniei sale nefiind inregistrat nici un eveniment remarcabil. La lipsa de calitati a regelui se adaugau dificultatile rezultate din clauzele tratatului de la Apameea.

In schimb, in acest timp, regele Pergamului Eumenes II, a purtat un razboi impotriva regelui Prusias I al Bithyniei si a galatilor intre anii 186-183, in urma caruia a anexat o parte a regatului acestuia si Galatia. Roma a intervenit in conflictul dintre cei doi regi, dar i-a cerut lui Prusias I sa il extradeze pe Hannibal, care se refugiase la curtea acestuia, dupa infrangerea lui Antiochos III. Pentru a nu fi predat romanilor, batranul Hannibal a preferat sa-si puna capat zilelor, in 183.

Regele Pontului Pharnaces I, a atacat, in 182, Cappadocia si regiuni ale Galatiei aflate sub suveranitatea Pergamului. In urma unui razboi purtat cu asentimentul romanilor, care incepusera totusi, sa simta iritare fata de expansiunea fidelului lor aliat, regatul Pergamului, Eumenes II l-a invins pe Pharnaces, in 179, si l-a obligat sa renunte la anexiunile sale.

Rhodienii se vor confrunta cu o revolta a Lycienilor, care va fi reprimata in 178/177, cu ajutorul lui Eumenes II. Lycienii se vor plange Senatului, care a pretins ca acestia erau aliatii nu supusii rhodienilor. Rhodienii au mediat, in anii urmatori, o apropiere intre Seleucos III si Perseus, apoi, in timpul celui de-al treilea razboi macedonean (171-168) au ramas in expectativa, in loc sa se ralieze cauzei Romei. Acest afront nu va fi uitat la Roma, care le-a cerut rhodienilor sa evacueze posesiunile pe care le detineau in Caria si in Lycia. Rhodienii au implorat Senatul sa le permite sa ramana aliati ai Romei, lucru care a fost acceptat in 165, cu pretul unor mari sacrifici teritoriale. In 167, insula Delos a fost atribuita de romani Atenei, dar declarata cu acelasi prilej port liber. Acest fapt a contribuit la decaderea economica si comerciala a Rhodos-ului.

Seleucos IV a sfarsit, asasinat, in 175, de catre vizitiul sau, Heliodor, care spera ca va conduce regatul seleucid in calitate de tutore al fiului minor al defunctului rege. Insa, fratele lui Seleucos IV, viitorul Antiochos IV, care se afla in Asia Mica a obtinut tronul regatului seleucid cu ajutorul lui Attalos, fratele lui Eumenes II. Antiochos IV care a luat titlul de Zeus Epiphanes ("cel care apare") a aflat la scurt timp, dupa ce luase domnia, de planurile lui Ptolemaios VI Philometor de a relua Coele - Syria. Dorind sa preintampine lovitura, Antiochos IV a atacat primul, declansand al saselea razboi syrian (170-168). Speculand disensiunile dintre cei trei frati regi, Ptolemaios IV, Cleopatra II si Ptolemaios VIII, regele seleucid a luat partea primului. Dupa reconcilierea celor trei suverani lagizi, el a intrat in Egipt si ar fi cucerit regatul lagid daca nu ar fi fost amenintat cu un ultimatum din partea Romei, in 168. Reintors in Syria, Antiochos IV a trebuit sa se confrunte cu revolta iudeilor. Dupa ocuparea Coele - Syriei si a Palestinei, Antiochos III, le-a permis iudeilor sa isi pastreze credinta. Insa majoritatea populatiei evreiesti traia in afara granitelor Palestinei, in diaspora, o mare parte fiind concentrati la Alexandria, in Egipt. Acestia, fara a parasi religia monoteista iahwista, au adoptat numeroase obiceiuri grecesti si s-au initiat in domeniile culturii elene. Din randul acestora au aparut chiar oameni de cultura remarcabili, precum Philon din Alexandria. Filoelenismul s-a raspandit insa, si printre iudeii din Palestina. Ca reactii al acest fenomen, la jumatatea secolului III i.Hr. in Palestina a luat nastere curentul hassidim ("oamenii piosi") care milita pentru respingerea oricaror influente externe si observarea riguroasa a traditiilor si comportamentului religios iudaic. Un puternic rol il juca aristocratia sacerdotala iudaica grupata in jurul templului de la Ierusalim.

Dupa revenirea sa din Egipt, Antiochos IV, a gasit poporul iudeu revoltat impotriva Marelui Preot de la Ierusalim, care era acuzat de filoelenism. Regele s-a vazut nevoit sa ia masuri severe: el a construit, langa Ierusalim o fortareata, unde a instalat o garnizoana. Templul lui Iahwe a fost amenajat pentru a adaposti si alte culte: cel al lui Zeus Olimpianul, in cazul grecilor, cel al lui Baal pentru orientali. Altarul lui Baal a fost stabilit chiar pe altarul ofrandelor, fapt care, in ochii "piosilor", constituia un sacrilegiu ingrozitor. Evreii s-au revoltat din nou. Antiochos a emis un edict prin care le ordona evreilor sa-si abandoneze religia si sa adopte cultul lui Zeus Olimpianul si cultul regelui suveran. Regele a recurs la violenta si persecutii pentru a-si impune vointa. Conducerea revoltei a fost luata de Matthias Maqqabi (sau Makkabaios). Acesta a murit, in 166 si i-a succedat fiul sau, Iuda. Acesta a recucerit Ierusalimul, cu exceptia fortaretei, a purificat Templul si a reconstruit altarul ofrandelor, in 164. Rezistenta acerba a evreilor l-a determinat pe Antiochos IV sa opreasca persecutiile si sa decreteze o amnistie, in acelasi an. In anul urmator, regele le-a redat evreilor dreptul de a oficia ceremoniile de cult in conformitate cu traditia lor religioasa.

Antiochos IV a incercat, dupa exemplul tatalui sau, Antiochos cel Mare sa restaureze suveranitatea seleucida asupra regiunilor din Asia Centrala, unde tendintele centrifuge erau o realitate curenta.

Euthydemos, regele Bactrianei adversarul si ulterior, vasal, al lui Antiochos III, a murit in jur de 200-190. I-a urmat fiul sau, Demetrios, care profitand de prabusirea dinastiei Maurya si-a extins dominatia spre Indus, dincolo de muntii Hindu-Kush, in fostele satrapii Parapanisode si Arahosia. Mai tarziu, un alt dinast grec, Antiochos, a ocupat Gandhara, si a ajuns pana la fosta capitala a regatului Maurya Pataliputra, pe cursul Gangelui.

Izvoarele sunt foarte confuze, iar marturiile numismatice sunt greu de interpretat, motiv pentru care este aproape imposibil de determinat cu oarecare precizie intinderea si data la care au fost efectuate aceste cuceriri.

In jur de 171/170, dinastia regala din Bactriana a fost inlaturata de un uzurpator, Eukratides. Acesta a unificat sub dominatia sa, cu pretul unor lupte grele, toate regiunile locuite de greci din estul Iranului.

In aceeasi perioada, dupa un interval indelungat de declin, puterea partilor a inregistrat un reviriment, sub domnia lui Mithridates I (Arsakes I). Acesta a inceput sa isi extinda regatul prin cuceriri in dauna regatului seleucid. Totodata, Persida s-a emancipat de sub dominatia seleucizilor, conducerea acestei foste satrapii fiind luata de dinasti locali.

Antiochos V a strans o armata cu un efectiv considerabil, in 166 si inainte de a pleca in expeditia orientala, a organizat mari serbari langa sanctuarul lui Apollo de la Daphne (in apropierea Antiohiei). Asemenea serbari au fost organizate, cu un fast deosebit si la Babylon. Antiochos IV a ordonat construirea in acest oras, a unui gimnaziu si a unui teatru, fiind onorat cu titlu de "salvator al Asiei si intemeietor al cetatii". In 165, regele aplecat spre Armenia, a intrat in Mesopotamia, apoi in Elymaida, unde a incercat, fara succes, sa jefuiasca un templu local. Ajuns in Persida, s-a imbolnavit si a murit in 164/163.

Istoria ultimului secol al regatului seleucid se reduce la o suita de uzurpari si de lupte interne, care au alternat cu ocupatia straina si au pierderi teritoriale. In cele din urma regatul seleucid a ajuns sa cuprinda doar Syria.

Fiul lui Antiochos IV, Antiochos V era minor. Regatul a fost condus, in numele sau de ministrul Lysias, care a emis si un edict liberal pentru a pune capat revoltei evreilor. Fiul lui Seleucos IV, Demetrios, care era ostatic la Roma, s-a intors in Syria si i-a executat pe Antiochos V si pe Lysias, apoi s-a proclamat rege, in 162. Dupa ce l-a inlaturat pe Antiochos V, Demetrios I, supranumit Soter I, s-a confruntat cu tentatia de uzurpare a unui demnitar grec din Milet Timarhos, care a luat titlul de "Mare Rege" la Babylon. Acesta spera sa beneficieze de ajutorul regelui Armeniei, Artaxias, si al evreilor, pentru a-l inlatura pe Demetrios. Uzurpatorul a fost invins si ucis in 160. Roma il va recunoaste ca rege pe Demetrios I abia dupa reprimarea revoltei lui Timarhos.

In acelasi an, numirea unui Mare Preot filoelen la Ierusalim a condus la reluarea razboiului civil cu "piosii" condusi de Iuda Makkabaios. Demetrios I a trimis o armata impotriva acestuia, dar nu a putut impiedica alungarea Marelui Preot. Insa, in acelasi an, Iuda Makkabaios a cazut in lupta impotriva trupelor seleucide. Conducerea partidei "piosilor" a fost luata de Jonathan, fratele lui Iuda Makkabaios, dar intre timp Iudeea a fost pacificata. Jonathan a fost recunoscut abia in 152 drept conducator al evreilor.

Demetrios s-a implicat, intre timp, intr-un conflict care izbucnise in Cappadocia, regat pe care si-l disputau doi pretendenti. Unul dintre acestia era sustinut de Demetrios, iar celalalt de regele Pergamului Attalos II. In cele din urma a avut castig de cauza candidatul lui Attalos, Ariarathes V. Osaphernes, fratele acestuia a fost nevoit sa se refugieze la Antiohia. Acest esec diplomatic a contribuit si mai mult la scaderea popularitatii lui Demetrios caruia i se reprosau comportamentul distant si patima betiei. La propunerea regelui Pergamului si cu ajutorul fratelui lui Timarhos, a fost trimis la Roma un aventurier, Alexandros Balas, care pretindea ca este fiul natural al lui Antiochos IV. Acesta a obtinut sprijinul Senatului si apoi a debarcat in Fenicia, unde a pornit cu trupele impotriva lui Demetrios I. Acesta din urma a fost infrant si ucis in lupta in 150. Balas pentru a-si consolida stapanirea asupra regatului seleucid, le-a acordat mai multe privilegii evreilor si l-a numit pe Jonathan Makkabaios mare preot la Ierusalim si administrator, cu titlul de strateg al Palestinei. Incercand sa isi asigure sprijin extern, Balas a luat-o in casatorie pe fiica lui Ptolemaios VI Philometer, Cleopatra Thea. Insa, pentru regele seleucid, aceasta casatorie nu era decat un pretext pentru a reocupa Coele - Syria. In 147, fiul lui Demetrios I, care purta acelasi nume ca si tatal sau, a ocupat Cilicia, apoi a ajuns la Antiohia, unde a fost primit de populatie cu entuziasm. Ulterior, Demetrios ajunge la conflict cu Balas, care a fost infrant si ucis in 145. Vaduva acestuia, Cleopatra Thea s-a recasatorit cu noul rege, Demetrios II.

Profitand de caderea lui Alexandru Balas, Jonathan Makkabaios a ocupat fortareata Akra care strajuia Ierusalimul. Demetrios II, supranumit Nikator, a preferat sa negocieze cu Jonatahan, caruia i-a acordat noi privilegii.

In urma revoltei unui comandant de la Apameea, Diodatos, Demetrios II a fost alungat din Antiohia. Diodatos i-a oferit domnia unui fiu al lui Alexandru Balas, numit Antiochos VI. Generalul l-a inlaturat pe pupilul sau si s-a proclamat, la randul sau rege, sub numele de Tryphon, in 142/141.

Demetrios II nu a avut, insa, timp, sa il pedepseasca pe Tryphon, deoarece in rasarit se profila, amenintator, un pericol si mai mare.

Regele part, Mithridates I, a ocupat dupa moartea lui Eucratides, suveranul grec al Bactrianei, pe la 150, aproape toate posesiunile acestuia. El a ocupat, intreg Iranul, mai putin Bactriana, unde continua sa existe un regat grecesc, sub conducerea lui Menandros (Milinda). Insa Mithridates a ocupat si Media si Mesopotamia, proclamandu-se "rege al regilor". Demetrios II a pornit o campanie impotriva acestuia, dar a fost invins si capturat, in 141.

Dupa capturarea lui Demetrios II, fratele acestuia a venit la Antiohia si s-a proclamat rege sub numele de Antiochos VII si a luat-o, la randul sau, in casatorie pe Cleopatra Thea. Antiochos VII l-a infrant, in 137, pe uzurpatorul Tryphon, care s-a sinucis. Jonathan Makkabaios a profitat de rivalitatea dintre Demetrios II si Tryphon pentru a-si extinde dominatia asupra Coele-Syriei. Tryphon il va sprijini pe Simon Makkabaios impotriva fratelui sau, Jonathan, care a murit in urma unei tradari. Insa Simon va trece de partea lui Demetrios II. In 143/142, a fost inaugurata "era hasmoneica" (dupa Hasmonea, numele localitatii de unde proveneau Makkabeii), care marcheaza, simbolic nasterea statului iudeu independent.

la randul sau, Simon a fost asasinat in urma unor certuri de familie. I-a succedat, in functia de mare preot, fiul sau, Ioan hyrecanos, in 131. Antiochos VII a asediat Ierusalimul, dar a trebuit sa renunte la cucerirea acestuia, multumindu-se doar sa ceara un tribut si ostatici. Regele seleucid a declansat, apoi, o campanie, impotriva partilor si a reusit, chiar, sa recucereasca o partea a Iranului, dar a fost invins si a cazut in lupta, in 129.

Syria a fost salvata de la invazie parthica de dificultatile pe care le intampina noul rege arsacid, Phrates II. Acesta a abandonat proiectele de cucerire ale regatului seleucid, fiind nevoit sa faca fata, la nord, atacurilor "barbarilor" sciti, toharieni si sacci. Phrates a cazut in lupta impotriva barbarilor.

In timpul expeditiei lui Antiochos VII, Phrates l-a eliberat pe Demetrios II, care va reveni in Syria dupa 10 ani de absenta. Syria era sfasiata de tendintele de autonomie locala ale cetatilor si de proclamarea definitiva a independentei iudeilor sub autoritatea lui Ioan Hycarnos. Noul stat evreiesc si-a extins teritoriul in contul regatului seleucid. Respins de sotia sa, Cleopatra Thea, Demetrios a incercat sa o ajute pe Cleopatra a II-a, regina Egiptului, care era asediata la Alexandria de sotul ei, Ptolemaios VIII, fara a reusi insa.

Suveranul lagid nu a uitat aceasta imixtiune si a sustinut un alt uzurpator, Alexandros II Zabinas, care se declara fiul adoptiv al lui Antiochos VII. Acesta a fost primit cu bunavointa de nestatornica populatie a Antiohiei, in timp ce Demetrios II era urmarit prin Syria. Demetrios II a fost luat prizonier langa Tyr si executat in 126/125.

In 123, Antiochos VIII, supranumit Epiphanes Philometor Kalinikos Grypos, fiul mai mic al lui Demetrios II si al Cleopatrei Thea, il inlatura pe Alexandros II Zabinas. Ulterior, el a intrat in conflict cu fratele sau vitreg, Antiochos IX Philopator, fiul Cleopatrei Thea si al lui Antiochos VII Evergetes Sidetes, in 114/113. Conflictul se va incheia prin asasinarea lui Antiochos VIII in 96. In anul urmator, Antiochos IX a murit si el, fiind doborat de Seleucos VI, alt fiul al lui Antiochos VIII. Seleucos Vi va fi inlaturat la randul sau, de fiul lui Antiochos IX, Antiochos X Eusebes Philopator. El se va afla in conflict cu verii sai, Antiochos IX Epiphanes Philopator, Filip I si Demetrios III. stabiliti fie in Cilicia, fie in Antiohia, sau la Damasc, vor pierii, unul sub loviturile partilor, altul va fi eliminat de arabii nobateceni care au ocupat Damascul, iar altii vor pieri in lupte fratricide, ultimul murind de moarte naturala. Ultimul dintre acesti regi, Antiochos XII Dionysos Epiphanes Philopator Kalinikos, a murit in 84. Filip II, fiul lui Antiochos X a fost inlaturat de la tron de locuitorii Antiohiei, care erau istoviti in urma conflictelor dintre membrii dinastiei din perioada 94-83.

Locuitorii Antiohiei simteau nevoia prezentei unui suveran cu autoritate, pe care l-au gasit in persoana regelui Anmeniei, Tigranes. Acesta, devenit rege in 95, si ulterior si-a extins posesiunile, cucerind o parte din Mesopotamia de la parti. Antiohia i s-a predat in 83 si Syria a beneficiat, astfel, de 15 ani de calm relativ. Cu toate acestea procesul de fragmentare al regatului va continua. In Iudeea, fiul lui Ioan Hyrcanos, Alexandros Iannaios, s-a proclamat rege, in 103, a aparut regatul arabilor nobateeni, cu capitala la Petra. In Syria au aparut diferiti dinasti care isi exercitau autoritatea asupra unor teritorii care nu depaseau, in cea mai mare parte din cazuri, teritoriul unei cetati. Seleucia Pieria, Ptolemais - Akko, Tripolis si-au afirmat autonomia. batand moneda proprie.

In 69, proconsulul roman al Asiei, Lucius Licinus Lucullus, l-a invins pe Tigranes, in Mesopotamia si a cucerit chiar capitala acestuia, Tigranocerta. Lucullus l-a instalat pe tronul Syriei pe Antiochos XIII Philadelphos Asiaticos, fiul lui Antiochos X. Acesta a intrat, in conflict, cu varul sau, Filip II, inlaturat de la tron in 83, odata cu venirea lui Tigranes, In timp ce cei doi isi disputau regatul, arabii nobateeni si-au extins dominatia in Syria. Filip II a murit in cursul unei revolte.

Insa invingatorul regelui Pontului Mithridates VI Eupator si succesorul lui Lucullus la comanda armatelor romane din Orient, Cnaeus Pompeius Magnus, a ajuns in Syria, in 64. Considerand ca Antiochos XIII nu era capabil sa mentina ordinea in regatul sau, care avea frontiere comuna pe Eufrat, cu partii, Pompeius a refuzat sa il confirme ca rege. Antiochos XIII, refugiat la regele nabateean, protectorul sau, va fi eliminat de acesta.

Odata cu moartea lui Antiochos III, dinastia care descindea din Seleucos I s-a stins. In acelasi an, Pompeius a transformat Syria in provincie romana. Doar cetatile grecesti care isi proclamasera autonomia si-ai pastrat privilegiile.

Regatul Pergamului a disparut inainte de regatul seleucid, fara a traversa, insa, aceleasi tribulatii. In timpul lui Eumenes II (197-159 i.Hr.), Pergamul atinge apogeul din punct de vedere politic si cultural. Desi a contribuit la izbucnirea celui de-al treilea razboi macedonean, desfasurat intre 171-168, Eumenes a manifestat, in timpul conflictului, o atitudine ezitanta.

Relatiile sale cu Roma s-au racit dupa victoria acesteia in razboiul cu Macedonia, Senatul roman era nemultumit de ajutorul inconsistent oferit de Eumenes II in timpul acestui conflict si, pe de alta parte, devenise nelinistit ca urmare a cresterii puterii Pergamului. Insa contributia nesemnificativa a lui Eumenes II la razboiul macedonean nu s-a datorat neglijentei, ci unei noi revolte a galatilor, care l-a retinut in Asia Mica. Cerand ajutor Romei, Eumenes II nu a obtinut decat o intensificare a revoltei galate. El a plecat la Roma, pentru a cere din nou ajutor, Senatului insa nu a fost primit. Eumenes a reusit cu forte proprii, sa lichideze revolta galatilor, in 166. In acelasi an, un senatus consultum acorda autonomie galatilor, cu conditia ca acestia sa nu mai comita agresiune impotriva statelor vecine.

Prusias II, regele Bithyniei, a profitat de racirea relatiilor diplomatice dintre Roma si Eumenes II, denuntand politica acestuia filoromana a acestuia. Regele Bithyniei, trecuse partea Romei chiar in timpul celui de-al treilea razboi macedonean, dupa ce anterior fusese aliat al lui Perseus. Bunele relatii intre Roma si Eumenes II au fost restabilite chiar in timpul ultimului an de domnie al acestuia, in 160/159. Lui ii va succeda fratele sau, Attalos II (159-138), care colaborase mult timp cu Eumenes la conducerea regatului. In pofida varstei inaintate (60 de ani) domnia acestuia a fost destul de indelungata si de prospera. Attalos a fost confruntat ci o agresiune din partea lui Prusias II intre 158-154 si numai interventia Romei a oprit expansiunea bithyniana. Ulterior Attalos II s-a apropiat de fiul lui Prutias II, Nicomedes, pe care l-a ajutat sa il inlature pe tatal sau de pe tronul Bithyniei (149). In anii urmatori, cu asentimentul Romei, Attalos II si-a extins dominatia in Thracia (148-145).

Ultimii ani de domnie ai lui Attalos II (145-139/138) au decurs in mod pasnic. In 139/138 i-a succedat nepotul sau si fiul lui Eumenes II, Attalos III. Singurul act notabil al domniei acestuia a fost decizia de a lasa, prin testament, regatul Pergamului, drept mostenire poporului roman. La moartea prematura a regelui, survenita in 133, Senatul roman a trimis o comisie pentru a-si lua mostenirea in primire. Potrivit termenilor testamentului, doar orasul Pergam si teritoriul rural legat direct de acesta urma sa ramana autonom. Insa situatia de va complica prin izbucnirea unei revolte in Pergam, conducerea rebelilor fiind luata de un bastard al lui Eumenes II, pe nume Aristonikos. Acesta a luat numele de Eumenes, a intarit citadela Pergamului si a inrolat, pe langa soldati, meteci si sclavi eliberati. Pentru a-si procura fonduri, a confiscat veniturile si proprietatile cetatenilor bogati. pentru a largi baza sociala a miscarii sale, Aristonikos a fondat, in Mysia "o cetate a soarelui" (Heliopolis) in care a instaurat un regim egalitarist, de esenta utopica. Insa regimul de teroare instituit si jafurile sistematice practicate de cetatenii "Regatului soarelui" i-au atras lui Aristonikos dusmania pergamenienilor avuti.

Roma a recurs la sprijinul Pontului, Bithyniei, Cappadociei si a Paphlagoniei dar si a unor cetati grecesti autonome pentru a pune capat revoltei Pergamului. Dupa cateva infrangeri, armata romana condusa de consulul Marcus Perperna, a reusit in cele din urma, in anul 130 sa ii invinga pe rebeli la Stratonikeea pe Caicos si sa il captureze pe Aristonikos. Acesta a fost trimis la Roma, iar tezaurul sau, confiscat. Regatul Pergamului a fost transformat, in 129 in provincie romana, sub numele de Asia.

Romanii s-au multumit sa ocupe doar regiunile de coasta, puternic elenizate, in timp ce zonele din interiorul Anatoliei, mai sarace si mai putin elenizate au fost daruite aliatilor: regatul Pontului a primit Phrygia, Cappadocia a anexat Lycaonia si o parte a Ciliciei. Probabil ca Bithynia si Paphlagonia au primit teritorii ale Phrygiei Epiktete (nord-vestul Phrygiei propriu-zise). Regiunile dificil de dominat, in care domnea anarhia, precum Pisidia, s-au fragmentat in mai multe state mici, conduse de dinasti si tirani locali.

Posesiunile europene ale fostului regat: Chersonesul, Thracia si insula Egina au fost alipite provinciei Macedonia (create in 148). Provincia Asia cuprindea Mysia, Troada de nord, Hellespontica, centrul Lydiei (impreuna cu orasul Sardes), sud-vestul Phrygiei, Caria de vest, orasele grecesti de pe coasta vestica a Asiei Mici pastrandu-si, probabil, autonomia, sub protectorat roman.

Romanii au instituit un regim fiscal apasator extins nu doar asupra fostelor pamanturi regale (ge basilike) ale Pergamului, ci si a cetatilor grecesti autonome. Mithridates V al Pontului drept recompensa pentru ajutorul acordat Romei la reprimarea revoltei lui Aristonikos, a fost proclamata libera si apoi a fost alipita provinciei Asia.

Odata cu disparitia regatelor elenistice asiatice si declinul puterii Egiptului lagid si insulei Rhodos, care era, odata, o mare putere navala, in bazinul estic al Marii Mediterane s-a instalat anarhia. Roma lasase libertatea Ciliciei si Pisidiei si nu manifesta interes pentru stapanirea marilor din aceasta zona. Ca urmare, cilicienii, care erau totodata si intreprinzatori negustori de sclavi, au inceput sa intreprinda mari expeditii pirateresti, impunandu-si dominatia cu ajutorul terorii. De asemenea, in zonele muntoase din interiorul Ciliciei si ale Pisidiei o mare parte a locuitorilor s-au organizat in bande care practicau jaful si brigandajul. Va mai trece aproape un secol pana cand autoritatile romane vor lua initiativa li vor eradica pe rand, brigandajul si activitatile pirateresti.

Regele Pontului, Mithridates V, a murit in 121 in urma unui atentat, si i-a succedat fiul sau, Mithridates (121-63) care va fi unul dintre cei mai periculosi si mai tenace adversari ai Romei. Dinastia regala din Pont, desi suferise influenta elenismului, isi pastrase trasaturile sale originare, persane. Capitala regatului fusese stabilita la Sinope, cetate greceasca autonoma anexata de regii Pontului. Ajuns la varsta de 21 de ani in 111, Mithridates VI, supranumit Eupator, i-a indepartat pe mama si apoi pe fratele sau, Hrestos, si a inceput sa domneasca singur. Prima ocazie de a se afirma i-a fost oferita de conflictul care opunea populatiile scythe si sarmatice cetatilor grecesti din nordul Marii Negre, regiune cunoscuta sub numele de Bosporul Cimerian. Cetatea Olbia, aflata la varsarea fluviului Hypanis (Bug) in Marea Neagra si in apropiere de gurile fluviului Borysthenes (Nipru), fusese nevoita sa accepte suveranitatea unui dinast scit din Crimeea. Acesta ameninta si cetatea Chersonesos din Crimeea (in apropriere de Sevastopol) si Pantikapaion (Kerci). Aceste cetati i-au cerut ajutor lui Mithridates VI, care a trimis un corp expeditionar in Bosporul Cimerian. In urma unor campanii victorioase, purtate intre 110-107. strategul regelui Pontului, Diophantes, a eliberat orasele respective si a ocupat cea mai mare parte a Bosporului Cimerian, precum si Chersonesul Tauric (Crimeea). Insa Mithridates si-a extins influente si asupra cetatii Trapezunt, situata pe coasta de nord a Asiei Mici, dar si asupra oraselor din Colhida (pe litoralul de est al Marii Negre) si a celor din zona de vest a Marii Negre, inclusiv cele din Dobrogea. Astfel, in fata extinderii dominatiei romane, acest rege elenistic de origine persana era considerat de greci drept un eliberator. Profitand de situatia dificila pe care o traversa guvernarea romana in Asia, care era profund afectata de abuzurile societatilor de publicani, carora Senatul le arendase perceperea impozitelor in aceasta provincie, Mithridates, a intreprins o suita de operatii militare, alaturi de Nicomedes III, regele Bithyniei, cu care a impartit Paphlagonia. Incercand sa anexeze si Cappadocia a esuat, din cauza interventiilor Romei. El a esuat din nou cand a incercat sa impuna un candidat propriu pe tronul Bithyniei, la moartea lui Nicomedes III. Mai mult, Roma l-a indemnat pe Nicomedes IV, noul rege al Bithyniei sa invadeze posesiunile lui Mithridates din Pahlagonia pontica. In consecinta, in anul 88 a izbucnit primul razboi mithridatic. Luand initiativa, Mithridates a alungat din Asia Mica cele doua armate romane trimise impotriva sa si a intrat in aceasta provincie. El a confiscat averile perceptorilor romani si a decretat abolirea datoriilor si eliberarea sclavilor. Regele s-a aliat cu piratii cilicieni, care aveau baze pe coastele Anatoliei si in insulele Creta si Cipru, in golfuri bine adapostite si aproape inaccesibile. Acestia au intreprins o serie de incursiuni asupra cetatilor de coasta aliate cu Roma si au incercat, insa fara succes sa cucereasca cetatea insulara Rhodos. Insulele Delos si Cos au fost jefuite, apoi trupele lui Mithridates au trecut stramtorile in Europa, unde au ocupat pe rand, Thracia, Macedonia si Thessalia. O serie de cetati din Grecia, precum cele din Beotia, Laconia, Ahaia si chiar Atena, s-au revoltat impotriva Romei si au trecut de partea lui Mithridates, pe care il considerau un eliberator. Roma, care traversa o grava criza interna, nu a reactionat initial. Insa in anul 87, consulul Lucius Cornelius Sylla, dupa ce a restabilit ordinea interna, a debarcat cu armata in Epir, apoi l-a invins pe Arhelaos, strategul lui Mithridates si a cucerit Atena. Pana la sfarsitul anului urmator, el a restabilit din nou dominatia romana in Macedonia si in Grecia.

Pe de alta parte, marile contributii pentru razboi cerute de Mithridates au condus la o revolta a galatilor si a cetatilor grecesti din Asia Mica. La aceste dificultati s-au adaugat traversarea Stramtorilor si patrunderea in Bithynia a unei armate romane, care a ocupat apoi si Pergamul. In 85, Mithridates s-a vazut nevoit sa incheie pacea cu Roma, la Dardanos, in Troada obligandu-se sa plateasca o mare despagubire de razboi, sa cedeze o parte din flota si sa paraseasca recentele sale cuceriri: Asia, Bithynia si Cappadocia. Al doilea razboi mithridatic (83-81) a avut drept cauza nerespectarea de catre Mithridates, a clauzelor pacii de la Dardanos, prin refuzul de a parasi, in totalitate, Cappadocia. Guvernatorul Asiei, Lalicinis Murena a purtat trei campanii impotriva regelui din Pont, fara a obtine, insa succes. Razboiul se incheie in urma dispozitiilor lui Sylla, care l-a rechemat pe Murena la Roma. Romanii au incercat, prin intermediul generalului Marcus Antonius (tatal viitorului triumvir) sa ii lichideze pe piratii cilicieni, insa acesta a esuat lamentabil, in 71. Mai mult, piratii cilicieni au atacat si jefuit insula Delos, in 69, care, dupa aceasta incursiune, nu isi va mai reveni. Asemenea lui Hannibal si lui Filip V, in 215, Mithridates a incheiat o alianta cu generalul roman rebel Q. Sertorius, conducatorul revoltei populatiilor Hispaniei si cel mai mare adversar al lui Sylla, indreptata impotriva Romei. In caz de victorie, Sertorius ii garanta lui Mithridates stapanirea asupra Bithyniei si Cappadociei.

Regele Bithyniei, Nicomedes IV, a murit in 74 si a lasat regatul prin testament mostenire Republicii romane. Senatul a decis sa transforme Bithynia in provincie romana, dar Mithridates a invadat-o si a anexat-o. Astfel a izbucnit al treilea razboi mithridatic (74-66). Senatul i-a incredintat conducerea operatiunilor impotriva lui Mithridates unui fost locotenent al lui Sylla, stralucitul general Lucius Licinius Lucullus. Dupa o serie de victorii navale, Lucullus l-a obligat, in anul 72, pe rege sa paraseasca Marea Egee, apoi a cucerit chiar regatul pontic (71). Mithridates s-a refugiat in Armenia, la ginerele si aliatul sau, regele Tigranes. Rand pe rand, orasele Sinope si Amaseea, din nordul Asiei Mici, au cazut in mainile lui Lucullus. In urma incheierii acestui razboi, Pontul si Bithynia au devenit provincii romane. Fratele lui Lucullus, Marcus Terentius Varro Lucullus, care era guvernator al Macedoniei, a purtat campanii impotriva thracilor din zona Bulgariei de astazi si a atins malul occidental al Marii Negre si a adus sub influenta Romei cetatile grecesti din Dobrogea, fostele aliate ale lui Mithridates.