Raporturile cezaro-papismului in timpul lui Constantin cel Mare

Raporturile cezaro-papismului in timpul lui Constantin cel Mare

Nici un suveran in istorie poate ca nu merita mai mult titlul de "Mare" ca in cazul lui Constantin, deoarece in cei cincispreze ani de domnie a luat doua decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea crestinismului drept religie oficiala a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste doua decizii cu consecintele de rigoare i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de cea mai influenta personalitate din istorie.

Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus din Moesia Superior (Nis, Iugoslavia) in jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor si al Elenei. Era  perioada in care Imperiul roman era condus de imparatii Diocletian si Maximian, cu titlul de augusti, si de Galeriu si Constantius in calitate de cezari. Pentru o mai buna cunoastere a treburilor statului, Diocletian (284-305) prim august si imparat in Orient si-a luat un coleg cu titlul de augustus si anume pe Maximian, caruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Asa a luat nastere sistemul de conducere in doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai tarziu, fiecare august si-a luat cate un ajutor, cu titlul de cezar, si anume Diocletian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantin Chlorus, luand nastere conducerea in patru, tetrarhia.

La 1 mai 305, Diocletian si Maximian se retrag, iar in locul lor devin augusti Galeriu pentru Orient si Constantin Chlorus pentru Occident. Dupa moartea acestuia din urma, in anul 306, armata il proclama drept august pe Constantin, care pana la moartea lui Maximian isi ia patron divin pe Hercule. Dupa aceasta data, el se pune sub obladuirea lui Sol Invictus (soarele neinvins), divinitate orientala, adoptata si de romani. In anul 311 el se aliaza cu Licinius, noul august in Orient dupa moartea lui Galeriu, si lupta impotriva lui Maxentiu, instalat la Roma dupa ce il inlaturase pe Severus (adjunctul in calitate de cezar a lui Constantiu Chlorus in Occident). La 28 octombrie 312, Maxentiu este infrant la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stancile rosii), pe Via Flaminia, la aproape 10-12 km N-E de Roma. In acest loc, Constantin are celebra viziune, relatatata de istoricul Eusebiu de Cezareea, in lucrarea sa "Vita Constantini", precum si de apologetul crestin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat in cele doua lucrari, constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism. Unii pun insa la indoiala valoarea documentara a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Intre argumentele pe care le aduc ar fi faptul ca, intamplarea de la Pons Milvius nu este relatata de Eusebiu in "Istoria sa bisericeasca" de la 324, ori daca ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea.

"Relevanta in aceasta privinta este si comportarea pe care a avut-o dupa acest eveniment Constantin cel Mare fata de crestinism. El nu a repudiat dintr-o data toata mostenirea paganismului, ci, ca si tatal sau, care fusese monoteist, a continuat sa considere soarele ca mediator vizibil intre Dumnezeul suprem si oameni. El va inclina din ce in ce mai mult spre crestinism si dovada cea mai clara a atitudinii sale din aceasta vreme o va constitui statuia sa din Forum, care dupa instructiunile sale trebuia sa poarte in mana dreapta crucea. Batalia de la Pons Milvius a facut din Constantin cel Mare stapanul absolut al Europei. Ea a marcat totodata, daca nu propria sa convertire, cel putin momentul din care el a devenit protectorul crestinilor. La inceputul lunii ianuarie a anului 313, Constantin parasea Roma pentru Milan, unde va avea loc o intalnire cu Licinius. Discutiile au fost amicale cu atat mai mult cu cat Licinius se va casatori cu Constanta, sora lui Constantin. Aceasta intalnire a fost urmata imediat si de binecunoscutul edict de toleranta de la Mediolanum."2

Cu toate acestea, Licinius era un pagan convins si la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscriptia de la Salsovia. Textul acestei inscriptii aminteste si de un dux Scythia: "Dei Sanctis Solis / Simulacrum consecratum / die XIV kalendis Decembribus / debet singulis annis / iusso sacro Dominorum Nostrum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu / sionibus eodem die / a praepositis et vexillationibus dux / secutus iussionem describsit"   (chipul sfantului zeului Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie sa fie inchinat in fiecare an, dupa porunca sacra a stapanilor nostri Licinius Augustul si Licinius Caesarul, cu tamaie, lumini, in aceeasi zi, de catre comandantii si detasamentele stationate in castrul Salsovia. Valerius Romulus, barbat de rang ecvestru si ducele provinciei urmand porunca, a pus sa se transcrie). Datorita incalcarii intelegerii politice, si religioase, in special, Constantin il ataca pe Licinius si il infrange la Carpus Ardiensis in anul 314: "totusi Constantina pornit cu razboi impotriva lui Liciniussi luand in stapanire toata Dardania, Moesia si Macedonia a ocupat numeroase provincii"; "Licinius cerea pace si promitea sa indeplineasca cele cerute pacea a fost incheiata de catre cei doi cu conditia ca Licinius sa pastreze Orientul, Asia Mica, Tracia, Moesia si Scythia Minor"

Din pacate, relatiile dintre cei doi se vor deteriora din nou intre anii 319-320, tensiunea atingand punctul maxim, in anul 324, cand in lupta de la Chrysopolis, de langa Calcedon, Licinius este infrant. Ramas singurul imparat, Constantin a instaurat monarhia ereditara, asigurata pana in anul 361 de fiii sai, luand sfarsit in acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocletian.

O religie, care creste prin propria sa energie, cum era cazul religiei crestine, nu isi putea dori altceva decat sa fie libera si in siguranta; acest lucru a fost acordat de Constantin, de aceea, in vremea sa, are loc o activitate teologica intensa. El a favorizat pe crestini sa intre in administratie si chiar a incurajat comunitatile compuse indeosebi din crestini. Din pacate, in aceasta perioada se vor dezvolta si ereziile.

Astfel, in nordul Africii, mai cu seama in provincia Numidia, au aparut o serie de tulburari provocate de atitudinea aripei rigoriste a crestinilor, care pretindea ca cei ce nu avusesera un comportament demn in timpul persecutiilor, considerati a fi niste tradatori (traditores) si cazuti (lapsi), trebuiau condamnati pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era aparatorul tendintei moderate, dar dupa moartea sa, a fost ales ca episcop, in anul 312, diaconul Cecilian. La hirotonia sa, a participat numai episcopul Felix dintr-un oras mic pe nume Abtuni, fara sa fi asteptat venirea celorlalti episcopi din Numidia, asa cum era normal. In plus, acest Felix era considerat a fi un tradator, iar Cecilian devenea automat tot un tradator, care trebuia exclus automat din Biserica impreuna cu partizanii sai. Acesti episcopi au considerat hirotonia nula si au ales in locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine si numele acestei miscari eretice. Chiar daca a avut la prima vedere mai degraba un caracter disciplinar, donatismul a capatat in timp o forma doctrinara opusa credintei traditionale. Din aceasta cauza nu poate fi considerata ca o simpla schisma, ci ca o criza care are un aspect doctrinar evident. Pentru donatisti, faptul de a fi tradator era o crima, iar legatura cu cel care era considerat culpabil, insemna a fi la fel ca el. De aceea donatistii se situau la moment dat pe linia Sfantului Ciprian al Cartaginei, care spunea ca "in afara de Biserica nu este mantuire". Convingerea lor ca sunt singura Biserica ii va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civila. Astfel, in anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatisti. Mai tarziu, in anul 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirma hotararile de la Arles. Prin libertatea in cult, pe care Constantin cel Mare le-o acorda, in anul 321, se incerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburarile provocate de ei vor continua pana in vremea invaziilor arabe.

"O alta erezie, ceva mai cunoscuta a fost arianismul. Cu acest nume distingem o doctrina aparuta in secolul al III-lea, in Siria, si dezvoltata in secolul urmator de catre Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea ca cele trei persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el sustinea ca, daca Tatal Dumnezeu este vesnic, atunci Fiul este creatura Tatalui, negand divinitatea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei, decizie ce va fi validata printr-un sinod local."2

Criza ariana marcheaza debutul marilor controverse teologice, care vor persista pe durata a cinci secole, lasandu-ne ca mostenire scrierile inspirate ale Parintilor bisericesti si formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat nastere la Alexandria, capitala gandirii crestine, poate parea crestinilor de astazi greu de inteles, deoarece pentru cei din secolul al IV-lea, teologia reprezenta o "problema de viata si de moarte, o indatorire spirituala, o marturisire a credintei lor, o solutie pozitiva la problemele lor de viata." In aceste dispute care, aparent, pareau ca se opreau asupra unor termeni si definitii abstracte, participantii aparau si protejau de fapt sensul concret si esential al crestinismului, care se rezuma  in notiunea de mantuire. De fapt, mantuirea nu rezulta dintr-un act magic, implinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare si apropiere de catre om, al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credintei Bisericii in termenul ratiunii, prin largirea acesteia pana la dimensiunea Revelatiei, punerea ei in acord cu evidenta adevaratei credinte. Credinta precede teologia si pentru aceasta, este unica ratiune care ne permite sa vorbim despre o evolutie teologica, ca receptare, explicare si precizare progresiva a plenitudinii originale a credintei. Exemplele lui Origen sau Tertullia ne arata ca primele tentative de explicare au fost imperfecte si chiar eretice. Acestea ne permiteau sa masuram intreaga dificultate in gasirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credintei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gandirii umane in spiritul crestinismului.

In secolul al III-lea, Apologetii, aparatori ai credintei crestine in fata Imperiului si a societatii, au incercat sa explice credinta in Treime, plecand de la conceptul de Logos, familiar filosofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvantul Tatalui, prin care Acesta a creat si mantuit lumea, fiind legatura Sa cu aceasta. In cuvant, noi il recunoastem pe Dumnezeu si ne unim cu El. Pericolul intr-o astfel de explicatie tine de faptul ca in filosofia greaca, conceptul de Logos, poseda o natura instrumentala. Logosul este intotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fara a fi o instanta independenta, cu o existenta proprie. In Evanghelia dupa Ioan, Cuvantul, este inteles in spiritul si in lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori in conceptia grecilor, El putea fi foarte usor considerat o calitate divina sau o forta acordata omului Iisus pentru a se distinge de restul umanitatii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun crestinismului si elenismului, trebuia sa se debaraseze de sensul cosmologic pe care il poseda in filosofia greaca.

Apologetilor din secolul al III-lea le lipseau cuvintele filosofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze si pline de ambiguitati: perfect ortodoxe pentru Biserica, care le citea in termenii propriei credinte, ele puteau fi intelese in exterior ca identificand pe Tatal cu Fiul, in sensul in care un om poate fi identificat cu ratiunea sau gandirea sa.

Ceva mai tarziu, la inceputul secolului al III-lea apare in Occident, ceea ce s-a numit monarhianism, adica invatatura despre Treime care apara monarhia Tatalui, motivata in acest demers de teama de a nu se indeparta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinta Bisericii aparea ca o credinta in trei dumnezei. Monarhianistii invatau ca singur Tatal era Dumnezeu; cu privire la invatatura despre Iisus Hristos si cea despre Duhul Sfant, ei erau divizati in doua grupe: unii spuneau ca Hristos era un om asupra caruia a coborat o forta divina, care a facut din el Fiul lui Dumnezeu, unindu-l sub o forma deosebita cu Tatal; altii considerau ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt trei moduri de manifestare in lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai intai ca Tatal, apoi ca Fiu si apoi ca Duhul Sfant. Aceasta doctrina a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserica prin papa Calist.

De la lupta impotriva ereziilor au luat nastere primele incercari ortodoxe de a descrie taina Sfintei Treimi si de a o exprima intr-un limbaj accesibil oamenilor. In Occident, acest fapt s-a materializat in teologia lui Tertullian, iar in Orient, in opera lui Origen. In ciuda eforturilor evidente, cei doi gresesc si admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatal, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gandirea era inca in urma credintei, cuvintele se dovedeau incapabile sa exprime o experienta. Aceasta era situatia la aparitia arianismului: insuficienta limbajului antrena o deviere a gandirii si implicit a credintei, denaturand adevarurile fundamentale ale revelatiei neo-testamentare. In acest sens, criza ariana punea capat acestor confuzii: ea da Bisericii posibilitatea exprimarii credintei sale in Sfanta Treime.

Orientul crestin a avut mult de suferit de pe urma acestor neintelegeri cauzate de ereziile aparute in Imperiul bizantin, iar imparatul Constantin se va hotari, in cele din urma, sa intervina personal pentru pastrarea ordinii si linistii in Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserica, dupa trei secole de persecutii, convertirea imparatului. Imparatul si Imperiul deveneau deodata instrumentele providentiale ale imparatiei lui Hristos. Chiar daca nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune aparuta in sanul Bisericii. De aceea, convoaca primul Sinod ecumenic, cel de la Niceea din anul 325, unde, dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula potrivit careia, fiul lui Dumnezeu, este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele sapte articole ale Simbolului de credinta (Crezul), care sunt de atunci si pana astazi rostite in Biserica. Tot cu acest prilej s-a incercat sa se stabileasca si data Pastelui, care se tinea diferit in diverse locuri ale Imperiului si s-a hotarat ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca aceasta zi in prima duminica dupa luna plina, care urmeaza echinoctiului de primavara. Daca aceasta zi coiincidea cu Pastele evreilor, atunci crestinii trebuiau sa amane sarbatorirea in duminica urmatoare sau cu o saptamana inainte. Dupa Sinod, in anul 327, Constantin cel Mare incearca sa readuca in biserica pe Arie si pe discipolii sai, Eusebiu de Nicomidia si Teognis de Niceea, dar episcopul Alexandru al Alexandriei si apoi succesorul sau, Atanasie se opun. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.

"Importanta Sinodului de la Niceea este legata, in primul rand, de victoria Adevarului. Fata de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Se stie numai ca arianismul a fost condamnat, iar in formula Crezului, a fost introdusa precizarea asupra relatiei dintre Tatal si Fiul, in care Fiul este consusbstantial cu Tatal (homousios), deci egal cu El in dumnezeire. Chiar daca aceasta condamnare a arianismului a fost fara drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal si de neintelegere in sanul Bisericii. Confuzia va marca cei cincizeci si sase de ani care vor separa lucrarile primului Sinod ecumenic de cel de-al doilea (381)".3

Cauzele externe ale acestei crize tin de faptul ca, arienii nu vor depune armele nici dupa condamnarea invataturii lor. Intrigi subtile le vor permite sa atraga de partea lor chiar si pe reprezentantii puterii politice. Studiind mai atent semnificatia teologica a tulburarilor din aceasta vreme, vom vedea ca secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrand in conditii dificile puterea finala a Adevarului in viata Bisericii.

Majoritatea  participantilor la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare evidenta a traditiei originale a Bisericii, dar aveau dificultati in intelegerea termenului de consubstantial. Cuvantul fusese propus lui Constantin de un mic grup de teologi luminati, care intelegeau ca o condamnare a lui Arie era insuficienta, impunandu-se de fapt folosirea unui concept fara echivoc. Pentru majoritatea episcopilor, cuvintul era greu de inteles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar daca sinodul s-a incheiat cu un succes, Constantin a comis o greseala, aceea a exilarii lui Arie si a partizanului acestuia, confundand astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni cativa episcopi, prieteni ai lui Arie, in frunte cu Eusebiu de Nicomedia. Ei au acceptat hotararile de la Niceea pentru ca majoritatea participantilor erau impotriva lui Arie, dar asteptau cu nerabdare ziua revansei. In aceste conditii, cea mai eficienta metoda era intriga. Profitand de indiferenta celorlalti episcopi fata de formula pozitiva adoptata la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi care intelegea greutatea hotararilor. Prima victima care va cadea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reusit sa-l discrediteze in ochii imparatului si sa-l exileze. Dupa aceasta, urmatoarele atacuri au fost indreptate impotriva lui Atanasie, noul episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstantial. Exilat de imparat, Atanasie va trece in ochii acestuia drept un rebel.

Convertirea lui Constantin cel Mare a fost un act de o importanta capitala. Pana atunci, crestinii constituiau o minoritate in Imperiu si apartineau mai cu seama populatiei modeste de la orase. Aristocratia senatoriala era in marea ei majoritate pagana, in afara poate de Africa si Egipt.

In aceste conditii, sansele crestinilor de a avea un imparat dintre ei erau mici, mai ales unul crestin. Convertirea populatiei ar fi fost inca multa vreme amanata. Prin convertirea lui Constantin la crestinism s-au modificat si raporturile dintre Biserica si Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil in fata Lui de buna randuiala in Biserica, el nu a ezitat niciodata sa intervina in treburile acesteia in mod hotarator, cum a fost cazul cu convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul dupa care numai imparatul putea sa convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fara discutie.

Aceasta teorie putea fi foarte buna numai ca Biserica invata ca lumea avea doua valori absolute: Dumnezeu si omul, restul, inclusiv Statul, fiind limitat prin natura, datorita apartenentei exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absoluta.