Problema sfarsitului Antichitatii si inceputului Evului Mediu a preocupat de-a lungul timpului numerosi istorici. Unul dintre acestia este si Henri Pirenne, cunoscut prin monumentala sa Istorie a Belgiei si numeroase alte studii; istoric national al patriei sale1, acesta a manifestat un deosebit interes fata de influenta romana tarzie si cea islamica asupra istoriei francilor dar si a Europei in general. Deportat in lagarul de concentrare de la Holzminden, unde organizeaza un curs de Istorie Economica a Europei, Henri Pirenne incepe sa elaboreze planul unei lucrari despre istoria Europei de la navalirile barbare pana in momentul respectiv, pe care o realizeaza in perioada de domiciliu fortat la Creuzburg, in Turingia (manuscrisul se opreste la mijlocul secolului XVI).
In aceasta Histoire de l'Europe des Invasions au XVI-e siècle este expusa tema pe care Pirenne o va relua in 1922 in Revue Belge de philologie et d'histoire: Evul Mediu nu incepe de la 476 (caderea Romei), ci odata cu dinastia carolingiana, ca urmare a cuceriri de catre arabii musulmani a coastelor Mediteranei. Teza expusa sub titlul Mahomed et Charlemagne, este prezentata ulterior la diferite congrese internationale de istorie si in cadrul unor cursuri universitare, urmand sa fie sustinuta si printr-o serie de lucrari care tratau diferite aspecte economice si sociale ale istoriei francilor merovingieni si carolingieni.
Teoria lui Henri Pirenne are la baza caracterul mediteranean al Imperiului Roman. Intins de jur imprejurul Mediteranei, aceasta mare interna ii asigura deopotriva unitatea politica si pe cea economica2. Invazia Islamului transforma mare nostrum intr-o bariera ce desparte doua civilizatii diferite si taie legaturile Europei Occidentale cu Orientul. Ca urmare centrul de gravitate al istoriei occidentale se muta de pe tarmurile marii in regiunile nordice; se naste astfel Imperiul carolingian. Fara Islam Imperiul franc nu ar fi existat fara indoiala, iar Carol cel Mare, fara Mahomed ar fi fost de neconceput3.
Pentru a sustine ideea ca Evul Mediu incepe odata cu invazia islamica, Pirenne evidentiaza persistenta civilizatiei mediteraneene, desi degradata, in urma navalirilor barbare: «Din orice punct de vedere am privi situatia, constatam ca perioada inceputa cu stabilirea barbarilor in Imperiu nu a introdus absolut nimic nou in istorie»4. Neamurile germanice produc cel mult o schimbare politica; in locul Imperiului apar o serie de state diferite. Caracterul Romaniei ramane mediteranean deoarece din punct de vedere economic, social, cultural si chiar juridic si lingvistic noile formatiuni continua traditia romana. Impartirea de pamanturi, in virtutea principiului hospitalitatii, nu schimba cu nimic regimul persoanelor sau al pamantului. Cu exceptia tinuturilor de granita sau a celor de-a lungul Rhinului si Dunarii (Rethia, Noricum, Pannonia), adica a zonelor foarte apropiate de teritoriile germanice, viata economico-sociala nu sufera schimbari esentiale. Domeniile imperiale trec in seama fiscului regal, comertul atat interior cat si exterior (cu Orientul) continua; mirodeniile, papirusul sunt folosite in continuare. Sistemul monetar, continuandu-l pe cel roman, inca se bazeaza pe moneda de aur, aceasta circuland intens in fostele provincii imperiale. Clasele sociale raman aceleasi, dupa cum persista o populatie urbana5.
Din punct de vedere etnic si juridic, cuceritorii, o minoritate de altel, sunt asimilati in cadrul populatiilor autohtone; dreptul germanic sufera o puternica influenta romana odata cu disparitia bazei sale, organizatia familiala germanica - die Sippe6. Cultura continua traditia antica, mediteraneana. Exista totusi unele influente bizantine. Viata religioasa graviteaza si ea tot in jurul Mediteranei.
Singura exceptie este Britania. Aici n-a ramas nimic din statul roman cu idealul sau legislativ, cu populatia sa civila, cu religia crestina7. Fenomenul este explicabil prin aceea ca pe de o parte provincia era printre cele mai putin romanizate din Imperiu iar pe de alta parte anglo-saxonii nu suferisera nici o influenta romana inainte de a ajunge pe insula. Astfel Britania se desparte radical de traditia antica, incepand o viata complet noua, pe baze germanice8.
Pe continent insa invaziile barbare nu au pus capat unitatii antice care se pastreaza datorita raporturilor intretinute intre Orient si Occident prin intermediul Marii Mediterane. In ciuda transformarilor pe care le prezinta, lumea noua nu a pierdut caracterul mediteranean al lumii antice9. Navalitorii se integreaza in civilizatia romana de care ajung in cele din urma sa fie asimilati.
Nimic nu anunta in secolul VII sfarsitul caracterului mediteranean al comunitatilor din zona acelui mare nostrum. Dupa campania din secolul VI a lui Justinian, Bizantul isi face simtita autoritatea asupra francilor, flota sa stapaneste marea iar Papa considera monarhul bizantin, suveran legitim.
Dupa parerea lui Henri Pirenne, Islamul va genera ceea ce invaziile barbare nu reusisera sa savarseasca. Atacul sau fulgerator a distrus lumea antica. S-a terminat cu comunitatea mediteraneana in care aceasta se grupa10. Limba araba inlocuieste limbile latina si greaca, dreptul musulman pe cel roman. Mediterana devine un "lac islamic" ce separa Orientul de Occident, Imperiul Bizantin de regatele germanice. Succesul atacului se explica prin epuizarea celor doua imperii invecinate cu Arabia: Imperiul Roman si cel Persan dusesera o lupta indelungata unul impotriva celuilalt fara a banui macar cat de mare este pericolul arab. Granitele fostului Imperiu Roman nu erau pregatite sa se opuna unui atac fulgerator din partea Islamului.
Cucerirea araba s-a declansat aproape simultan in Europa si Asia; religia si cultura musulmana s-au raspandit cu rapiditate. Toate acestea se explica prin efectul de surpriza, prin deruta armatei bizantine dezorganizata si nepregatita sa faca fata unui nou mod de lupta. Trebuie sa se tina cont insa si de un alt factor: in timp ce germanicii nu au avut nimic de opus crestinismului, adoptat de Imperiu, arabii sunt exaltati de o noua credinta. Religia lor universala este in acelasi timp nationala. Ei sunt slujitorii lui Dumnezeu11 si al profetului sau Mohamed; pentru ca acesta din urma este arab, cei pe care ii cuceresc trebuie sa se supuna lui Allah si arabilor. In prima faza scopul lor nu este neaparat convertirea necredinciosilor. Ei preiau institutiile autohtone, arta si stiinta in masura in care le sunt de folos. Marea diferenta fata de germanici este aceea ca arabi domina. Invinsii sunt supusii lor, numai ei platesc impozit, fiind exclusi din comunitatea credinciosilor. Intre musulmani si popoarele cucerite nu se poate realiza nici o fuziune12.
Desi Pirenne foloseste adeseori sintagma "lac musulman" pentru a descrie situatia Marii Mediterane dupa expansiunea islamica, arabii stapanesc Estul, Sudul si Vestul marii, dar asupra Nordului nu au nici o putere. Imperiul franc lipsit de flota nu poate face nimic. Doar Bizantul, datorita focului grecesc care face din flota sa o arma de razboi redutabila, reuseste sa respinga atacurile arabe. Mare nostrum devine granita dintre Islam si crestinatate, dintre Orient si Occident. Mediterana Orientala permite contactul, prin intermediul flotei, dintre Bizant si avanposturile sale occidentale (Neapole, Venetia, Gaeta, Amalfi). Marea cale de comunicatie devine o bariera de netrecut.
Momentul in care Islamul distruge unitatea mediteraneana care ramasese neatinsa ca urmare a invaziilor germanice constituie sfarsitul traditiei antice si inceputul Evului Mediu13. Astfel istoricul belgian "rezolva" problema controversata a stabilirii momentului de inceput a perioadei medii. Pentru a-si sustine teoria, Henri Pirenne face in Mahomed si Carol cel Mare si in Orasele Evului Mediu o prezentare a epocilor merovingiana si carolingiana, si ajunge la concluzia ca merovingienii sunt continuatori ai traditiei romane si prin urmare evolutia lor este complet diferita de cea a carolingienilor. Inainte de secolul VIII viata economica, sociala, culturala si religioasa de inspiratie mediteraneana, romana continua; incepand cu secolul VIII se produce ruptura.
Urmarile imediate ale cuceririi arabe au fost evidente in evolutia navigatiei pe Mediterana. De la mijlocul secolului VII legaturile comerciale ale porturilor musulmane din Marea Egee cu porturile crestine s-au diminuat simtitor. La mijlocul secolului VII e foarte putin probabil ca insasi flota bizantina sa se fi aventurat mai departe de regiunile grecesti din Adriatica, Italia Meridionala si Sicilia. In ceea ce priveste Africa, distrugerile din perioada 643-708 au pus capat oricarei activitati comerciale. Se poate astfel afirma ca navigatia spre Orient, spre regiunile situate la est de Sicilia inceteaza cam de prin 650, pentru ca sa dispara complet de pe toate tarmurile occidentale in a doua jumatate a secolului VII, iar la inceputul secolului VIII deja nu mai exista trafic mediteranean in afara tarmurilor bizantine. Marsilia, escala intre Orient si Occident, e pustiita, iar din secolul IX drumurile care traverseaza Alpii in directia Marsiliei nu mai sunt folosite. Din secolul IX Provence, odinioara regiunea cea mai bogata a Galiei a devenit cea mai saraca14. Marea Mediterana este stapanita acum de piratii mauri care cuceresc, distrug sau jefuiesc numeroase porturi. In multe locuri populatia insasi dispare. Si nimic nu ilustreaza mai bine caracterul esentialmente terestru al Imperiului franc decat neputinta de a organiza, atat impotriva sarazinilor cat si impotriva normanzilor, apararea coastelor sale15 care nu se putea face decat cu ajutorul unei flote bine pregatite; statul carolingian nu avea nici o flota sau nu a avut decat flote improvizate. In aceste conditii nu putea exista un comert de reala importanta.
Desi in texte din secolul IX sunt unele mentiuni de negustori, nu li se poate oferi un rol deosebit; ei sunt mai degraba negustori ocazionali, in acceptiunea lui Pirenne. Negociator-ul merovingian (cel care imprumuta bani cu dobanda, care era inmormantat in sarcofag si dona bunuri saracilor si bisericilor), coloniile de negustori, domus negotiantum si insisi negustorii, ca clasa sociala, dispar. Comertul nu dispare insa; el capata un alt caracter. Numarul celor care stiu sa citeasca sau sa scrie scade foarte mult (de aici si evolutia scrisului: Henri Pirenne e convins ca scrierea carolingiana e mai clara si mai frumoasa pentru ca, spre deosebire de cea merovingiana, era cunoscuta si folosita de majoritatea clericilor si mai putin de celelalte clase sociale), astfel incat devine imposibila existenta unei clase sociale care sa traiasca din vanzare-cumparare sau din camata. Musulmanii din Africa, Spania sau chiar din Siria nu i-ar fi putut inlocuit pe negustorii bizantini din cauza starii permanente de razboi dintre musulmani si crestini. Nu se gaseste nici un indiciu privind existenta vreunui trafic intre Africa si lumea crestina dupa cucerirea primei de catre Islam, cu exceptia crestinilor din Italia de sud, ceea ce nu este nici decum cazul cu cei din Provence16.
Importul de papirus, mirodenii si matasuri a incetat. Cancelariile merovingiene folosesc pana in 659-677 exclusiv papirus. Dupa secolul VIII insa nu mai exista nici un astfel de document. Acest fapt nu se explica prin incetarea fabricarii papirusului ci printr-o stagnare si apoi o disparitie a comertului. In aceste conditii apare pergamentul desi este foarte putin raspandit (Grégoire de Tours arata ca era fabricat de calugari pentru folosinta proprie). In Italia papirusul se utilizeaza inca, desi la scara redusa ca urmare a comertului dintre porturile bizantine. Pentru Galia insa se terminase definitiv.
Din moment ce a disparut papirusul au disparut si mirodeniile; erau transportate cu aceleasi corabii. Nu se mai citeaza in chip de mirodenii decat plante care se pot cultiva in villae, dar piperul, cuisoarele, scortisoara, curmalele, fisticul nu se mai intalnesc din secolul VIII. Este evident ca daca se mai gaseau erau foarte scumpe. Aduse doar in cantitati mici de negustori ambulanti, mirodeniile devin la nord de Alpi daruri pretioase. Ele vor fi folosite din ce in ce mai mult incepand cu secolul XII, odata cu restabilirea comertului pe mare.
Uleiul nu mai e importat din Africa. E inlocuit cu cel fabricat in Provence. Iluminatul se va face de acum cu ceara. Matasea de asemenea devine extrem de rara. Simplitatea vestimentatiei carolingiene, contrastand cu luxul merovingian, este generata de lipsa acestui articol.
Comertul in stil mare a disparut inca de la inceputul secolului VIII. Tot ceea ce a putut sa se mentina este un trafic de obiecte pretioase, de provenienta orientala, practicat de catre negustorii evrei17.
O alta realitate a vremii este rarirea aurului. Incepand cu secolul VIII, monedele de aur contin un aliaj de argint din ce in ce mai mare. Pepin cel Scurt incepe si apoi Carol cel Mare desavarseste o reforma monetara in secolul IX prin care se renunta la aur la baterea de monede, in favoarea argintului. Solul (sou) nu mai este decat o moneda de calcul, denarul de argint devenind singura moneda reala. Valoarea metalica a denarului era de 45 de centime in comparatie cu cea de 15 franci a sou-ului de aur merovingian. S-a spus ca aceasta reforma a fost cauzata de dezordinea monetara de la sfarsitul perioadei merovingiene. Pirenne afirma ca ar fi fost posibil sa se remedieze situatia fara a renunta la baterea monedei de aur. Ei nu au renuntat la aceasta decat de nevoie si anume ca o consecinta a disparitiei metalului galben in Galia18. Greutatea mica a monedei dovedeste si izolarea economica a Imperiului carolingian. In acelasi timp trebuie mentionat si faptul ca statul nu poate pastra monopolul baterii monedelor. Unele targuri si biserici au propriul atelier monetar.
