Organizarea militara a Daciei romane

Cucerita printr-un urias efort militar, provincia Dacia, datorita pozitiei sale geografice, de cap de pod peste Dunare si citadela inaintata dincolo de marele fluviu, mijlocul lumii de popoare si semintii libere, a putut fi mentinuta timp de peste un secol si jumatate in stapanirea sa de catre imperiu numai printr-o continua grija pentru organizarea unei cat mai bune si mai puternice aparari. Apararea Daciei a constituit pentru imperiu o permanenta preocupare si imparatii au facut tot ce le-a stat in putinta, neprecupetind niciun sacrificiu, pentru a pastra cat mai indelung aceasta provincie. Interese multiple, de ordin economic, politic si militar, legau Dacia de imperiu. In sistemul de aparare al imperiului la Dunarea de mijloc si de jos, Daciei ii revenea un rol important , acela de a sparge unitatea lumii asa-zise barbare din acea regiune, de a intrerupe legaturile dintre diferitele neamuri si de a bara acestora patrunderea in imperiu prin portile astfel deschise - adevarate viae gentium - pe care le constituiau, de o parte si de alta a Carpatilor, sesul Munteniei si Campia Tisei. Armata avea misiunea tine in frau populatia supusa din provincie. In felul acesta se spera a se asigura linistea teritoriilor romane din sudul Dunarii. Puternic fortificata, Dacia a putut constituit un bastion sau propugnaculum aproape inexpugnabil pentru acele vremuri si datorita cununei de munti - cununa montium, cum o numeste scriitorul Iordanes - care o incojura. Ea va fi parasita de romani numai in momentul cand tinuturile din sudul Dunarii ale Moesiei si Illyricului vor fi devastate de la un capat la altul de barbarii care in secolul III, ca urmare a atacurilor violente, isi faceau drum spre inima imperiului.

Fortareata amenintatoare pentru lumea libera din afara, dar totodata ea insasi continuu amenintata, sprea a-si indeplini misiunea, Dacia a fost de la inceput impanata cu trupe si intarita cu nenumarate castre, castele, burguri, turnuri, valuri si alte lucrari de fortificatie. Efectivele miltare au fost mereu mentinute la un nivel ridicat, iar sistemul defensiv a fost mereu amplificat si necotenit adaptat la imprelurarile dinafara, pe masura ce pericolele externe si atacurile popoarelor libere deveneau mai violente si mai primejdioase.

Armata romana a jucat un rol insemnat in viata provinciei, de aceea cunoasterea alcatuirii ei si vicisitudinilor prin care a trecut constituie un capitol important din istoriei Dacie romane .

Ca si celelalte provincii ale imperiului, armata romana din Dacia era alcatuita din legiuni si trupe auxiliare la care se adauga si unele formatiuni neregulate sau temporare

Legiuni si detesamente auxiliare

Nucleul armatei din Dacia ( exercitus Daciae ) il constiuiau legiunile ( legiones ), in jurul carora se grupeaza celelalte trupe. Legiunile erau alcatuite numai din cetateni romani si efectivul lor era de 5600 de oameni. O legiune cuprindea 10 cohorte, impartite in centurii. Comandantul legiunii era un legatus legiones, care se intitula si legatus augusti, pentru ca era numit numit de imparat, dintre membrii ordinului senatorial. Numai incepand din timpul domniei lui Gallienus el se numeste praefectus legiones si nu mai era de rang senatorial, ci numit dintre militarii de profesie. Dupa el urmau in rang tribunii, dintre care unii erau tribuni laticlavi, tineri din ordinul senatorial, iar altii tribuni angusticlavi, de rang ecvestru. Comandantii de centurii, centuriones, erau ofiteri de cariera, ca si soldatii, din randurile carora se alegeau comandantii mai marunti, principales, subofiterii, si asa -zisii immunes, cei scutiti de corvoada. Centurionii erau de diferite grade si, trecand de la o legiune la alta, puteau avansa pana la acela de primipili, adica comandanti ai primei centurii din prima cohorta, dupa care obisnuit erau admisi in ordinul ecvestru . Dintre acesti primipili era numit si praefectus castrorum legiones, care se ingrijea de organizarea si intretinerea lagarului. Comandantul legiunii avea un stat major ( officium ), alcatuit din subofiteri de diferite grade, numiti cornicularii, beneficiarii, actarii, librarii, etc., care indeplineau variate functiuni, insarcinari si misiuni.

In Dacia o singura legiune a stationat fara intrerupere de la cucerire pana la parasirea provinciei, anume Legiunea a XIII-a Gemina, in garnizoana la Apulum. In data dupa cucerire a mai ramas in Dacia si Legiunea a IV-a Flavia Felix, care insa dupa evenimentele din 117-119 a fost transferata in Moesia Superior, la Viminacium. Ea a lasat urme epigrafice in regiunea Sarmizegetusei, iar unui detasament al ei i-a fost incredintata paza fostei resedinte a regilor daci de la Gradistea Muncelului. Nu intrutotul sigura este stationarea in primii ani de cucerire a Legiunii I Adiutrix. Dupa reorganizare provinciei in 119, in Dacia a ramas numai legiunea a XIII-a Gemina. Ea asigura si paza regiununii aurifere. O a doua a fost adusa de la Troesmis ( Moesia inferior ) in anii 167 - 168, o data cu razboaiele marcomanice, adica legiunea V-a Macedonica , careia i s-a fixat garnizoana la Potaissa ( Turda ). Impreuna cu trupele auxiliare care-i sunt afectate, ea formeaza armata Daciei Porolenssensis, exercitus Daciae Porolissensis. Comanda acestei armate o avea comandantul legiunii, aflat in subordinea legatului consular al celor trei Dacii. Aceste doua legiuni, a III Gemina și a V-a Macedonica, au ramas in Dacia pana la sfarsitul stapanirii romane, cand ele au fost retrase impreuna in sudul Dunarii. Urmele lasate de cele doua legiuni in Dacia sunt numeroase. Inscriptiile ne-au pastrat numele mai multor comandanti, ofiteri, subofiteri si soldati ai acestor unitati. Intre 119 si 168, cand in Dacia stationa numai legiunea a XIII-a Gemina, comandantul acesteia era si legatul Daciei Superior , mai tarziu al Daciei Apulensis. Printre comandantii legiunii a V-a Macedonica e mentionat pe timpul lui Gallienus si un praefectus, in loc de legatus legiones. Incepand cu vremea lu Septimius Severus, subofiterii se organizeaza in colegii care isi aveau cladirea lor proprie chiar in lagar. La Apullum e mentionata o schola speculatorum, adica a agentilor informatori iar la Potaissa probabil una a beneficiarilor. Detasamente ale celor doua legiuni sunt atestate epigrafic (inscriptii si numeroase stample pe caramizi) in diferite localitati din Dacia. Detasamentele din alte legiuni, anume din I Italica, IV Flavia, VII Claudia, XI Claudia, X Gemina, si XXII Primigenia au lucrat sau au stationat in Oltenia.

Foarte numeroase sunt trupele auxiliare care au stationat in Dacia. Ele se numesc alae, cohortes si numeri. Alae sunt trupe de calareti, cohortele de pedestrasi. Unele au un efectiv de 500 de oameni si se numesc quingenariae, altele de 1000 de oameni, milliariae. Unele cohorte au in compunerea lor si contindente de calareti si atunci se numesc equitatae. Trupele auxiliare se recrutau dintre locuitorii provinciilor care nu aveau cetatenie romana, dar erau organizate dupa sistemul roman si erau conduse de ofiteri si subofiteri romani. Altele aveau in frunte un praefectus alae, iar cohortele un praefectus sau tribunus cohortes, comenzi care, impreuna cu tribunatul de legiune (tribunus legione augusticlavius), alcatuiau cariera militara a cavalerilor, militia equestri. Comandantii mai marunti erau de diferite grade si se numeau decuriones ( in cavalerie ), optiones, imaginiferi, signiferi, etc. Alae si cohortele poarta obisnit numele semintiilor din care au fost recucrutate la inceput. In majoritatea lor, trupele auxiliare din Dacia erau originare din provinciile de limba latina ale imperiului, din Tracia ( ala I Vespasiana VI Dardanorum ), din Dalmatia ( ala I Illycorum ), din Pannonia ( Ala I Pannoniorum ) etc.

Trupele de toate categoriile care au stationat insumeaza un efectiv mare, care totusi numai cu aproximatie poate fi evaluat, mai ales pe baza informatiilor din diplomele militare. Astfel efectivul trupelor existente in Dacia la 110 e. n. este apreciat ca fiind de 35000-40000 de oameni. Numarul trupelor a scazut dupa aceea , in ultimii ani de domnie ai lui Traian si in vremea lui Hadrian, mai ales prin plecarea din Dacia a legiunii a IV-a Flavia. Pe timpul lui Antoninus Pius, cu prilejul luptelor din anii 157 si 158 cu dacii liberi, au fost aduse insa noi unitati, ingramadite mai ales in Dacia Porolinssensis. Efectivul trupelor din Dacia a fost si mai mult sporit pe timpul lui Marcus Aurelius, in preajma si in timpul razboaielor marcomanice, mai ales prin aducerea la Potaisa a legiunii a V-a Macedonica. Se poate admite ca efectivul de cel putin 40 de mii de oameni a fost mentinut pana la sfarsitul stapanirii romane in nordul Dunarii.

Majoritatea trupelor au fost aduse cu prilejul razboaielor de cucerire. Mai inainte ele au stationat, un timp cel putin, in cele doua Moesii si in Pannonia, unde si-au completat recrutarea. Mai putine au fost aduse, atunci sau mai tarziu, direct din alte provincii, din Germania, Britannia, Africa, Palmyra sau alte regiuni din Asia de sud-vest. In timpul stationarii lor in Dacia, trupele auxiliare si-au schimbat mult compozitia etnica initiala. Ele au fost tot mai mult completate cu soldati recrutati din alte regiuni, mai ales din Illiria si din Tracia. Numai trupele de orientali isi completeaza efectivul pana tarziu in sec. III din regiunile de origine. Recrutarea locala introdusa treptat in toate provinciile imperiului, isi gaseste aplicarea intr-o masura mai redusa in sec. II in Dacia, dar in sec. III, dupa constitutia lui Caracalla, ea se generalizeaza in toata provincia din nordul Dunarii, recrutarea de elemente provinciale locale devenind aproape o regula.

In armata Daciei patrund acum si numerosi daci, care pana aici erau recrutati numai pentru trupele cu garnizoana in alte provincii. Recrutari de autohtoni se fac intens in sec. III mai ales din zonele rurale, unde ei erau mai compacti. Pe timpul lui Severus Alexander (222-235) o cohorta de daci, cohorta VI Cumidavensium, facea paza granitei de est a Daciei.

Apararea Daciei este asigurata insa nu numai prin efective militare, ci si printr-un organizarea unui puternic sistem defensiv, constand din variate lucrari de fortificatie ridicate la granitele provinciei, ca si in interiorul ei. Organizarea acestuia a inceput indata dupa cucerire, pe timpul lui Traian si treptat intensificat si desavarsit pe timpul urmatorilor imparati. Sistemul de aparare al Daciei foloseste aceleasi elemente de fortificatie ca si in restul imperiului, obisnuite in secolele II si III d. Ch. Dar in realizarea lui s-a tinut seama de configuratia geografica, mai ales de granitele provinciei, de aceea el se prezinta intru catva deosibit de celelalte provincii. Sistemul defensivdacic se bazeaza in primul rand pe numeroasele castre, mai mari sau mici, castele, burguri,si turnuri. In centrul acestui sistem defensiv se afla castrul legiunii XIII Gemina de la Apullum, la care se adauga apoi acela al legiunii V Macedonica de la Potaissa. De aici porneau drumuri in toate directiile spre catrele insiruite dde-a lungul granitelor foarte lungi ale provinciiei. Catrele erau astfel dispuse pe teren incat inchideau in primul rand vaile care intrau sau ieseau din podisul central al Transivaniei, barand principalele cai de patrundere in Dacia. Pe drumurile de legaturaalte castre serveau atat pentru supravegherea teritoriului si a populatiei, cat si ca etape si rezerve pentru fortificatiile si trupele din linia intai. Privit din ansamblu , sistemul defensiv al Daciei se infatiseaza ca un evantai , in centrul caruia se afla puternicele castre de legiune de la Apulum si Potaissa si ale carui raze se deschid spre granitele provinciei. Dar acest dipozitiv de aparare, specific pentru Dacia si mai ales pentru Dacia Superior, nu a fost aplicat rigid si fara abateri, ci a fost adaptat la formele de teren , folosind obstacolele naturale care se oferea ca granite , ca masivele muntoase, mai ales culmile prelungi, apoi cursurile de apa, de-a lungul carora s-au construit castre si alte fortificatii.

Castrul de la Porolissum

Principala poarta de intrare dinspre vest in provincie, pe valea Muresului, era pazitade puternicul castru de la Micia (Vetel). De la Micia spre est, inainte de Apulum , este castrul de la Cigmau, langa Germisara (Geoagiu).

Apararea tinutului aurifer era asigurata de cele doua legiuni de la Apulum si Potaissa. Pe o linie interioara in jurul Apusenilor se gasesc cstrele de la Abrud si Gilau, la confluenta Capusului cu Somesul Rece.

Mai departe, pe Valea Crisului Repede era inchisa de castrul de la Bologa. De aici spre nord granita provinciei, pana la Porolissum, o forma culmea muntilor Meses, de-a lungul careia s-a identificat mai multe turnuri de pazasi de observatie. Porolissum era cheia de bolta a apararii romane din nord-vestul Daciei.

Incepand de la Tihau, castrele erau dispuse de-a lungul Somesului, la Gherla si la Ilisua. De aici spre sud-est o serie de castre bareaza principalele vai si cai de acces dinspre muntii vulcanici, spre interiorul Daciei. Castrul de la Orheiul Bistritei e situat pe valea Budacului, dupa care urmeaza castrele de la Brancovenesti, Calugareni, Sarateni pe Tarnava Mica, Inclaeni, Pauleni pe valea Homorodului. Mai spre rasarit un castru de pamant a existat, poate la Comalau, iar in fata pasului Oituzse gasea castrul de la Bretcu, antica Angustia. Pe raul Barsa, castrul de Rasnov supraveghea pasul Bran. Pe Oltul transilvan, primul castru este cel de la Hoghiz, dupa care urmeaza cele de la Cincsor si Feldioara. In interiorul Transilvaniei mai existau alte cateva castre.

Castrul de la Potaissa

De la Caput Sternarum ( Boita ), pe Olt in jos , pana la Islaz, pe Dunare, se insiruie numerose castre pe ambele maluri ale raului. Aceasta linie de aparare e numita limes Alutanus, cu toate ca un adevarat limes nu exista, locul valului si santului fiind tinute pe cursul raului. De-a lungul acestei linii de aparare, lunga de aprximativ 250 de km, s-au identificat castre romane in urmatoarele localitati: Raul Vadului, Caineni, Racovita, Copaceni, iar paralel cu cele din urma, Titesti si Petrisani, apoi iar pe Olt Castra Traiana (Sambotin), Buridava (Stolniceni), Rusidava (Momosesti), Romula (Recea). 

Catrele sunt unite de un drum care urca pe Oltsi continua pana la Apulum. Drumul e cunoscut din itinerariile antice. Primele castre intemeiatepe linia Oltului dateaza inca din timpul razboaielor de cucerire, dupacum indica si numele unei localitati, Castra Traiana. Dar fortificarea acestei linii de granita si organizarea ei ca frontiera a Daciei are loc pe timpul lui Hadrian, dupa abandonarea Munteniei si reorganizarea Daciei.

Ultima linie de castre din Dacia se afla de-a lungul limesului transalutan, in Muntenia. Acesta a fost construit pe timpul lui Septimius Severus, probabil pentru a proteja linia de aparare de pe Olt. Limes Transalutanus este un val continuu de pamant situat la 10-50 km departare de Olt. Castrele identificate sunt Jidava, Rucar, Sapata de jos, Albota, etc.

Castrul de la Jidava

Pe timpul lui Hadrian se completeaza si se organizeaza mai temeinic limesul alutan. Probabil tot pe timpul lui se completeaza sistemul defensiv al provinciei. Opera de desavarsire a apararii Daciei a fost continuata de imparatul Antonius Pius. Castrele de pamant sunt recladite in piatra.

Armata si sitemul defensiv al Daciei au fost supuse la grea incercare pe timpul lui Marcus Aurelius si al fiului sau Commodus. Dupa moartea lui Commodus, Septimius Severus a luat o serie de masuri menite sa consoli- deze stapanirea romana in Dacia. Se construiesc castre si se refac in piatra cele din pamant sau cele care suferisera distrugeri. Astfel, in anul 201, vechiul castru de pamant, captusit cu glii, de la Bumbesti, fiind ruinat de vechime a fost refacutin piatra. La fel, in anul 205, e refacut castrul de la Slaveni, pe Olt, unde stationa ala I Hispanorum. Tot atunci se repara drumul de-a lungul Oltului, dupa cum rezulta din inscriptia de pe miliarul descoperit nu departe de Slaveni, iar in Muntenia se construieste limesul transalutan.

Pe timpul imparatului Caracalla s-au luat masuride mare ampoarepentru intarirea apararii pe granita de vest si de nord-est a Daciei, de la Micia pana la Porolissum si mai departe pana la Inclaieni. Cu sprijinul lui si a mamei sale, Iulia Domna, a fost refacut castrul mare de la Porolissu, distrus probabil

in timpul razboiului marcomanic, apoi cele de la Bologa, Ilisua si Micia. Imparatul a venit personalin Dacia la 214 spre a inspecta trupele si noile catre , vizitand probabilcu acest prilej si orasul Porolissum. In timpul lui Caracalla sistemul de aparare a Daciei a atins culmea puterii lui. Reconstruirea in piatra a castrelor de pamant sau refacerea celor distruse era probabil