Salariul: definitie, forme, determinare

Salariul: definitie, forme, determinare

Definitie si forme de salarizare

Salariul apare ca venit ce revine factorului munca ca urmare a participarii acestuia la activitatea economica. Salariul, ca forma de venit, nu a existat in toate timpurile, cu toate ca factorul munca a participat in toate timpurile la procesul de productie. El este o forma de venit ce a aparut in anumite conditii social - economice, odata cu aparitia in societate a unor oameni lipsiti de toate conditiile necesare pentru organizarea si desfasurarea productiei, sau a altor activitati economice, cu exceptia muncii lor, care, pentru ei, aparea ca singur mijloc de existenta.

In conditiile in care posesorul factorului munca devine liber din punct de vedere juridic si, desigur, lipsit de mijloace de existenta (deci liber si din punct de vedere economic), el va inchiria - pe baza unui contract - aptitudinile lui de a muncii celor care poseda celelalte conditii (factori) de productie. Acest lucru se realizeaza in oranduirea capitalista, unde se creeaza cele doua conditii amintite mai sus.

In conditiile contemporane, salariul reprezinta cea mai frecventa forma de venit (dupa P. Samuelson el reprezinta cca. 80% din venitul national al tarilor dezvoltate), a unui numar insemnat de persoane. El exprima atat retribuirea muncii de executie a lucratorilor propriu-zisi, cat si remunerarea muncii celor ce executa activitati de conceptie si conducere. Numitorul comun este dat de faptul ca se inchiriaza capacitatea de munca si a unora si a altora de catre cei ce au nevoie de ea. Acestia din urma platesc pretul necesar pentru obtinerea si folosirea capacitatii de a munci, a posesorilor acesteia. Deci, salariul apare nu pur si simplu ca pret al muncii ci ca pret al inchirierii factorului munca, a capacitatii de a munci, a unor oameni liberi juridic si economic si desigur, ca pret al serviciilor aduse prin munca depusa de catre acesti oameni. Asa cum arata P.A. Samuelson "omul este mai mult decat o marfa, cu toate ca este adevarat ca omul inchiriaza serviciile sale pentru un pret. Acest pret este nivelul salariului, care este de la distanta cel mai important pret"[1].

Pentru practica economica intereseaza mai putin discutiile cu privire la definirea salariului si mai mult modalitatile prin care se determina marimea acestuia pentru fiecare salariat. Formele de salarizare sunt modalitati de plata, respectiv de determinare a partii din produsul muncii ce revine salariatilor. Formele de salarizare realizeaza legatura intre marimea produsului muncii, partea ce revine salariatilor si activitatea depusa. In aceste conditii, prin intermediul lor se determina cat de mare este salariul fiecarui lucrator.

Pe parcursul evolutiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plata. In esenta, ele se pot reduce la trei forme de baza: a) salariul dupa timpul lucrat; b) salariul in acord; c) salariul mixt.

Salariul dupa timpul lucrat, sau in regie, este forma de salariu prin care plata muncii se face in functie de timpul lucrat: ora, zi, saptamana, etc. De regula, il intalnim in cazurile in care munca este complexa si dificil de normat. Singura modalitate de determinare a drepturilor banesti cuvenite salariatilor este timpul de munca lucrat de fiecare.

Salariul in acord (cu bucata, pe operatii, etc.) este forma de plata pe individ sau in grup in functie de cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup, sau de operatii executate. El se aplica la acele activitati unde se poate norma munca, respectiv munca cheltuita se masoara prin cantitatea de produse lucrate sau numarul de operatii executate. Fiecare dintre acestea sunt platite dupa un anumit tarif. La randul lui salariul in acord s-a diversificat imbracand diverse forme (acord direct, acord progresiv, acord global, etc.). Este firesc acest lucru, deoarece fiecare firma are dreptul de a-si alege modalitatile de plata corespunzator conditiilor ei concrete si conceptiei proprii despre stimularea propriilor salariati.

Salariul mixt, este forma de plata care imbina elemente din cele doua forme aratate mai sus. Se constituie dintr-o suma de bani fixa care se acorda pe unitatea de timp lucrata (ex. zi de munca, etc.) si dintr-o suma variabila ce se acorda corespunzator cu indeplinirea unor conditii tehnice, tehnologice, organizatorice, etc. de catre salariat. Aceste conditii se cuantifica prin intermediul unor tarife, astfel incat ele pot fi determinate banesc ca si in cazul salarizarii in acord.

Exista numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele doua forme de baza si de la progresele in organizarea productiei si a muncii, asigura calculul salariului in conformitate cu contributia exacta a fiecarui salariat la rezultatele intreprinderii. In aceste conditii este firesc sa intalnim sisteme in care cele doua forme de salarizare se imbina intre ele, si mai mult, acestea se imbina cu alte modalitati de stimulare cum ar fi participarea la profit, stimularea bazata pe factori psiho-sociali, etc.

Indiferent de formele prin care se determina salariul, acesta capata o expresie baneasca. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariul nominal. Acesta este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeste in urma inchirierii capacitatii sale de munca. Marimea salariului nominal depinde de o multitudine de factori. Asa cum vom vedea mai departe si in cadrul acestui factor de productie - munca - intervin procese reglatoare ale pietei, care isi pun amprenta foarte puternic asupra dimensiunii salariului nominal.

Alaturi de salariul nominal, categoria de salariu real vine si intregeste imaginea asupra dimensiunii salariului. Salariul real reprezinta cantitatea de mijloace de subzistenta si de servicii pe care salariatii si le pot procura cu salariul nominal. In principal salariul real, mai bine spus marimea lui, depinde de doi factori si anume: marimea salariului nominal si nivelul preturilor si tarifelor marfurilor si serviciilor.

Determinarea salariului

Pentru practica economica prezinta interes, alaturi de problemele teoretice ale salariului, aspectele legate de determinarea acestuia corespunzator situatiilor de piata existente. Din acest punct de vedere intalnim urmatoarele situatii:

1. Cazul concurentei perfecte. In economia de piata determinarea nivelului salariului nu se poate face in afara mecanismului pietei sau ignorand acest mecanism. Asa cum am vazut, cand am discutat despre piata, exista un segment al acesteia care este piata muncii. Fenomenele care au loc in cadrul acestei piete determina atat cantitatea de munca angajata de fiecare firma, cat si nivelul salariului. Amintim faptul ca in cazul pietei cu concurenta perfecta intalnim un numar mare, atat de ofertanti, cat si de cumparatori de munca. Daca cunoastem cererea si oferta de munca (la nivel de industrie sau ramura industriala si la nivel de firma) nivelul salariului se determina urmarind unde este punctul de echilibru rezultat din intersectarea celor doua curbe ( figura nr. 37). Punctul de echilibru E ne determina atat nivelul salariului cat si cantitatea de munca necesara.

Pentru simplificare consideram forta de munca existenta, omogena din punct de vedere al pregatirii, ca si a altor caracteristici. Deci, fiecare lucrator va avea un salariu identic cu al celorlalti lucratori.

In desenul A, curba cererii (C₁) este derivata din curbele venitului marginal al produsului (VMP) tuturor firmelor din industrie. Ca in cazul tuturor curbelor de cerere ea este orientata in jos si spre dreapta. Curba ofertei, in schimb, se inscrie in sus si spre dreapta. Acest lucru, deoarece este necesar a creste salariul pentru a atrage forta de munca in industrie din celelalte sectoare ale economiei. In desenul B, cererea unei firme oarecare pentru munca este reprezentata de curba VMP specifica firmei, care este si ea inclinata in jos si spre dreapta. Curba ofertei este perfect elastica, deoarece la pretul de piata al muncii, firma poate angaja oricata cantitate de munca doreste. La un nivel dat al salariului, curba ofertei este identica cu cea a costului marginal pe factor (CMF). Atata timp cat firma poate obtine oricata cantitate de munca doreste, la pretul pietei (nivelul salariului existent pe piata), curba ofertei de munca va fi o linie orizontala. Cantitatea de munca pe care o angajeaza o firma competitiva va fi determinata de intersectia dintre curba cererii si curba ofertei, respectiv de punctul E_F. Identic se petrec lucrurile si pe total industrie. Punctul E_I va determina cantitatea de munca (Q_M) care poate fi angajata in industrie. Corespunzator punctului E_I se determina si nivelul salariului (S) la care se angajeaza cantitatea de munca respectiva (Q_M).

Fig. nr. 37

Firma nu are control asupra nivelului salariului existent pe piata muncii. In schimb ea poate ajusta cantitatea de munca pe care o angajeaza in acord cu evolutia venitului marginal al produsului (VMP). Pentru a maximiza profitul, firma va trebui sa angajeze acea cantitate de munca la care VMP egaleaza nivelul salariului de pe piata.

2. Cazul monopolului. In ce priveste piata muncii, existenta situatiei de monopol poate afecta alocarea resurselor, la fel ca si in cazul situatiei de monopol in productie. Situatia de monopol, in cazul pietei muncii, are in vedere monopolul in oferta de munca. Un asemenea monopol este asumat de regula de sindicate, care urmaresc sa ridice nivelul salariului deasupra celui care domina pe piata cu concurenta perfecta. Aceasta, in conditii normale, inseamna ca numarul de lucratori angajati este mai mic decat in cazul concurentei perfecte. Reducandu-se numarul celor angajati, deci reducandu-se oferta, va creste nivelul salariului. Desigur, sindicatele nu au un rol insemnat nu numai asupra salariului, ci si asupra ocuparii fortei de munca si a conditiilor de munca.

.Cazul monopsonului. Monopsonul reprezinta un singur cumparator al unei resurse, care fixeaza atat cantitatea cat si pretul. In cazul factorului munca, monopsonul poate sa apara, de exemplu, in situatia unei localitati unde o singura firma domina viata economica, avand cel mai mare numar de angajati. Forta de munca locala nu are posibilitatea de a opta. Celelalte activitati economice, sociale, de administratie etc. din localitate, ofera un numar mic de locuri de munca, a caror pondere este insignifianta. In aceste conditii, ea se angajeaza la firma ce joaca rol de monopson, la un salariu stabilit de acesta.

Monopsonul nu poate angaja nici el decat un numar limitat de persoane, fapt ce duce la intensificarea concurentei pe piata muncii. Curba ofertei de munca este identica si in cazul existentei monopsonului cu oricare curba a ofertei. Monopsonul, daca are nevoie de munca, poate ridica nivelul salariului in vederea atragerii de noi muncitori, pana la punctul in care costul marginal pe factor (CMF) egaleaza venitul marginal al produsului (VMP), respectiv pana la punctul F (figura nr. 38).

Costul marginal pe factor, dupa cum stim, este costul la care angajam, sau cu care cumparam o cantitate aditionala de factor. Cand firma este in conditiile pietei cu concurenta perfecta CMF egaleaza pretul factorului. Cand este monopson CMF este mai mare decat pretul factorului.

Asa cum este ilustrat in grafic, curba cererii de munca a monopsonului este curba venitului marginal al produsului (VMP). Necesarul de lucratori a fi angajati si respectiv nivelul salariului nu rezulta din punctul de echilibru E, in care se intersecteaza curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul cumparator de munca dintr-o anumita zona, monopsonul nu tine seama de punctul de echilibru E. El poate de exemplu, mari salariul pentru a atrage cat mai multa munca din zona, sau micsora salariul sub nivelul S_E corespunzator punctului E. Daca avem in vedere regulile generale, monopsonul ar trebui sa plateasca un salariu de nivel S_F, corespunzator punctului F, de intersectie intre costul marginal pe factor (CMF) si venitul marginal al produsului (VMP). Acest punct, dupa cum am vazut, reprezinta maximum pana la care monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar in determinarea nivelului efectiv al salariului, monopsonul se ghideaza dupa curba ofertei, deci salariul va fi citit pe curba ofertei, corespunzator punctului M, si nu pe curba costului marginal al produsului, asa cum se intamplau lucrurile in conditiile pietei perfecte. Salariul S, corespunzator punctului M da la iveala si cantitatea de munca Q_M pe care o angajeaza monopsonul. Ea va fi mai mica decat cantitatea de munca (Q_E) corespunzatoare punctului de echilibru E. Deoarece pretul factorului este sub venitul marginal al produsului, lucratorii sunt platiti de monopson mai putin decat este contributia lor la venit. Datorita acestui lucru, multi specialisti denumesc salariu monopsomic, salariu de exploatare.

4. Salariul minim. O cale de a contracara puterea monopsonului pe piata muncii este ca statul sa stabileasca un nivel minim al salariului. Acest nivel S_E este dat de punctul E (figura nr. 64) unde se intersecteaza, in conditii normale, cele doua curbe ale ofertei si cererii de munca.

La acest punct, atat angajarea (numar de lucratori), cat si salariul sunt peste nivelul monopsomic. Daca urmarim graficul observam ca, in conditiile stabilirii salariului minim de catre guvern, curba ofertei va lua forma S_EEO, iar curba costului marginal va fi identica cu curba ofertei in portiunea de la S_E  la E, de unde se indreapta (se rasuceste) spre punctul C (deci EC apare ca linie punctata) si de acolo pe vechiul traseu. Numarul de lucratori angajati de monopson va fi dat de intersectia dintre noua curba a costului marginal pe factor si curba venitului marginal al produsului, respectiv de punctul E. La acesta corespunde cantitatea Q_E. Stabilirea de catre guvern a salariului minim, are ca efect in situatia de monopson, cresterea salariului, a numarului de angajati si implicit a productiei.

In alte conditii (in afara celor de monopson) stabilirea salariului minim are ca efect cresterea salariilor, dar si o reducere a angajarii pretutindeni, deci a reducerii si ocuparii fortei de munca.

5. Cazul monopolului bilateral. Sunt situatii cand pentru un factor de productie exista un singur vanzator si un singur cumparator. O asemenea situatie este cunoscuta sub denumirea de monopol bilateral. In ce priveste factorul munca, monopolul bilateral apare cand se intalnesc sindicatele (uniunile acestora) dintr-o ramura cu cateva mari firme din ramura. Asa cum se poate vedea din figura nr. 40, nivelul  salariului se stabileste undeva intre nivelul salariului de monopol si salariul de monopson si este rezultatul negocierilor dintre sindicate si firme.

Daca nu ar fi negocierile, firma sau firmele vor angaja un numar de lucratori Q₁, corespunzator unui nivel de salariu S₁. Sindicatele forteaza nivelul salariului la S₂. Negocierile dintre sindicate si firme duc in final la stabilirea salariului la nivelul S₃, aflat undeva intre S₁ si S₂. La acest nivel, creste si ocuparea fortei de munca, vor fi angajati un numar de Q₂ lucratori, mai mare decat cel avut in vedere numai la firme, respectiv Q₁.

Intr-o societate moderna, factorul munca nu este omogen si drept urmare contributia lui in cadrul activitatilor din societate este diferita de la individ la individ. Este firesc ca si nivelul salariului sa difere de la o categorie la alta de salariati si chiar in cadrul aceleasi categorii de la un individ la altul. Sunt activitati la care pot participa numai indivizi bine educati, cu o pregatire profesionala exceptionala. Este firesc ca nivelul salariilor pe care il vor obtine asemenea indivizi sa fie foarte ridicat. Ei insisi au cheltuit imens pentru educatia si formarea lor profesionala, iar contributia lor la veniturile firmei este considerabila.

Cu alte cuvinte, se pot desprinde o serie de factori care influenteaza nivelul salariilor pe categorii de salariati si in interiorul acestora. Cei mai importanti factori de influenta sunt urmatorii: diferente de calificare, grade diferite de dificultate a activitatilor din cadrul societatii, preferintele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de munca sau altul, tipul pietei de munca, existenta sau inexistenta discriminarii in functie de sex, varsta, culoare, gradul de imobilitate a pietei muncii, prevederile legale in vigoare s.a.

Desigur, situatiile sunt diferite de la o tara la alta, de la etapa la etapa, pe zone geografice in cadrul fiecarei tari etc. Unii factori actioneaza cu intensitate mai mare, altii in unele zone, sau pentru unele profesii nu actioneaza etc. De aceea, pentru fiecare situatie in parte este necesara o analiza concreta, care sa permita desprinderea tuturor factorilor de actiune, precum si a intensitatii acestora.