De ce sunt unele regiuni mai dezvoltate decat altele?

De ce sunt unele regiuni mai dezvoltate decat altele?

In teoria economica contemporana a existat de multe ori tendinta unei separatii nete intre micro si macroeconomie, problemele consumatorilor individuali sau ale firmelor si interactiunea lor pe piata fiind adeseori tratate izolat de comportamentul agregatelor macroeconomice, de functionarea economiei ca intreg. Totusi o gama larga de probleme situate intre aceste doua extreme - problemele regiunilor, ale economiei locale si ale zonelor urbane - a solicitat o viziune integrata a celor doua abordari.

Abordarile din stiinta regionala se caracterizeaza prin adoptarea unor metode si tehnici riguroase, sistematice in analiza fenomenelor si proceselor in care spatiul, distanta si localizarea joaca un rol important.

Modul de analiza si interpretare a acestor probleme deriva din teoriile si tehnicile elaborate initial pentru intelegerea comportamentului economiei nationale. O astfel de procedura poate fi considerata acceptabila deoarece economiile regiunilor se aseamana in multe privinte cu economiile nationale. Cu toate acestea exista o serie de diferente semnificative intre regiuni si natiuni diferente ce nu pot fi ignorate:

- economiile regionale sunt mult mai deschise decat economiile nationale in cadrul carora sunt localizate, comertul interregional este scutit de taxe si alte bariere comerciale, toate regiunile unei tari utilizeaza aceeasi moneda;

forta de munca si capitalul au un grad mai mare de mobilitate intre regiuni decat intre tari;

gradul ridicat de interdependenta intre regiunile din cadrul granitelor unui stat joaca un rol important in analiza regionala.

Economia regionala are ca principala ratiune a existentei sale, nevoia de a furniza o baza tehnico-metodologica rationala, stiintifica pentru strategiile si politicile regionale adica pentru stabilirea unui ansamblu coerent de obiective si cai de atenuare a dezechilibrelor regionale in conditiile dinamicii economico-sociale si instrumentelor adecvate de indeplinire a obiectivelor stabilite.

planning" - planificare naturala in Anglia, "ordinacion del territorio" - organizarea teritoriului in Spania, termeni ce au o conotatie exclusiv spatiala.

Regiunea reprezinta elementul fundamental in stiinta regionala in general si in economia regionala ca disciplina da baza in cadrul acesteia, in mod particular , in legatura cu care se emit teorii, se pun la punct metode si tehnici de investigare, se definesc obiective si masuri, instrumente pentru indeplinirea lor etc. Cei trei tei termeni fundamentali cu care opereaza analiza regionala sunt:

aria: termenul generic pentru orice parte a spatiului bidimensional, fiind util in analiza economico-sociala spatiala (exemplu: spatiul geografic in care productia unui anumit producator este vanduta);

zona: suprafata cu caracteristici diferite in raport cu spatiul inconjurator (zona administrativa si de afaceri dintr-un oras);

regiune: este un termen mult mai precis, implicand o suprafata in spatiul economic national suficient de cuprinzatoare structural pentru a functiona independent desi, in realitate, ea are stranse legaturi cu restul economiei.

Delimitarea regiunilor nu este deloc o sarcina usoara, oricare ar fi criteriul utilizat: economic, administrativ, geografic, cultural, istoric etc., nu exista metodologii intru-totul satisfacatoare, compromisul fiind inevitabil. Metoda clasica de conceptualizare a regiunilor distinge trei tipuri:

Regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare a unor criterii cheie, cum ar fi:

criteriul economic (ex.: venit/locuitor, sector industrial dominant comun, rate ale somajului relativ uniforme etc.);

criteriul geografic (topologie sau climat similar, o resursa naturala comuna);

criteriul social-politic (o anumita "identitate" regionala, o dezvoltare istorica comuna).

Regiuni nodale (polarizate) cand interesul pentru uniformitate este minim iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relatiilor, interdependentelor polarizate de obicei catre un anumit domeniu (nod).

Regiuni pentru planificare (programare) unde unitatea deriva dintr-un anumit cadru institutional-administrativ si din aplicarea unor politici si programe specifice de dezvoltare regionala.

Experienta internationala a dus la conturarea de grupari tipologice cu grade diferite de detaliere. Totusi in cadrul lor se poate distinge existenta catorva categorii de regiuni a caror probleme se situeaza in centrul atentiei politicilor regionale din diferite tari:

Regiuni agricole aflate in dificultate au, in general, o pozitie periferica in raport cu o regiune centrala, ocupa o suprafata relativ intinsa dar populatia lor este mai putin numeroasa sau este dispersata. Lor li se pot adauga regiunile izolate (ex.: unele regiuni montane) ce nu dispun de o infrastructura corespunzatore. Ramanerea in urma a acestor regiuni poate fi exemplificata prin lipsa de resurse, prin conditii mai putin propice dezvoltarii comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe locuitor este scazut gradul de subocupare si rata somajului ridicate, surse de venituri fiscale sarace, productivitatea muncii redusa. Adesea populatia migreaza mai intai de la sate spre marile centre urbane, inainte de a parasi regiunea insasi. Problemele de ajustare structurala ale acestor regiuni sunt, uneori, intr-o puternica dependenta de sectorul primar, ceea ce le diminueaza supletea in adaptare, in timp ce productia lor principala se caracterizeaza printr-o slaba elasticitate in raport cu veniturile.

Regiunile industriale aflate in declin sau "abandonate" sunt caracterizate prin scaderea ratei de activitate, crestere lenta a veniturilor pe locuitor, emigratie ridicata, simptome evidente ale dificultatilor cu care se confrunta aceste regiuni. In cadrul lor se constata frecvent existenta unor infrastructuri si a unei populatii active imbatranite, cu un grad de poluare ce poate descuraja noile investitii, un climat social nesatisfacator. Cauzele se pot regasi in efectul de "situare" (unele sectoare tind sa se degradeze mai mult in anumite regiuni decat in altele rezultand un deficit global), efectul "structural" (intreprinderile dintr-o regiune sunt specializate in sectoare "in pierdere de viteza" in raport cu rezultatele inregistrate pe plan national), efectul invers avantajului comparativ (principalele sectoare de activitate dintr-o regiune sunt acelea care obtin rezultate mediocre in raport cu celelalte regiuni, ceea ce conduce la inregistrarea unui maxim al dezavantajului comparativ).

Regiunile care suporta "presiunea" unei cresteri rapide sunt cele in care resursele cunosc o exploatare foarte intensa, in aceeasi maniera ca si infrastructurile (retele de transport, locuinte), in acelasi timp cererea de forta de munca este excesiva. Cu toate ca situatia ocuparii, veniturilor sau impozitelor este favorabila apare o disfunctionalitate sociala, care se traduce prin lungimea excesiva a traseului locuinta - loc de munca, poluare sonora etc. In aceste regiuni cresterea economica antreneaza randamente descrescatoare si, in final, costurile marginale devin superioare avantajelor marginale.