Piata secundara

Piata secundara

Momentul esential al tranzactiei bursiere este incheierea contractului, adica executarea comenzilor (ordinelor) transmise de clienti catre societatile de bursa. In practica internationala exista mai multe modalitati concrete de tranzactionare, dar acestea pot fi incadrate in citeva modele de baza, definite in functie de natura pietei bursiere, precum si modul de functionare a acesteia.

Dupa natura lor, pietele bursiere se impart in doua mari categorii: piete de auctiune si piete de negocieri.

Bursele de valori sint, in forma lor pura, piete de auctiune, functia de concentrare a ordinelor de vinzare/cumparare si de asigurare a lichiditatii pietei revenind agentilor de bursa care actioneaza ca intermediari de titluri (brokeri); de aceea, bursa se mai numeste si piata de intermediere (engl. agency market). Exemplul cel mai concludent este Bursa de la Tokio (TSE), unde centralizarea ordinelor se realizeaza de catre firmele saitori, iar incheierea contractelor se face, in principiu, de catre agentii acestor firme in bursa (engl. intermediary clerks).

Pietele interdealeri (OTC) sint prin definitie piete de negocieri, unde confruntarea cererii cu oferta si asigurarea lichiditatii se realizeaza prin concurenta unui mare numar de comercianti de titluri (dealeri), care 'tin piata' (market makers); de aceea aceste piete se mai numesc si piete de dealeri. Un exemplu il constituie sistemul NASDAQ din SUA.

In raport cu aceste doua situatii, bursele de valori din diferite tari prezinta de regula combinatii specifice intre modelul pietelor de auctiune si cel al pietelor de negocieri, intre activitatile de intermediere de titluri si cele de comert cu titluri; acesta este cazul la NYSE, precum si la bursele europene (de exemplu, bursele de la Zürich, Viena).

Dupa modul de functionare a pietelor bursiere, pot fi definite trei sisteme de tranzactii.

Pietele bursiere intermitente (engl. call markets) reprezinta sistemul de tranzactii tipic pentru o piata de auctiuni. In prezent el este utilizat cu precadere la bursele de mai mica anvergura si cu o orientare relativ conservatoare, cum sint cele din Austria, Belgia sau Israel; a fost utilizat si la Bursa de la Paris, pina la noile reglementari din 1988.

In esenta, o piata intermitenta opereaza cu oferte simultane de vinzare/cumparare, ordinele fiind concentrate si executate in acelasi timp: momentul cind titlul care face obiectul tranzactiei este 'chemat' (de aici denumirea de call), adica anuntat spre licitare. Negocierea titlurilor se realizeaza de regula prin licitatie deschisa (engl. open outcry, fr. à la crièe): piata este 'strigata' si agentii de bursa contracteaza direct, pe cale verbala. In cazul unor burse se utilizeaza insa si procedura contractarii prin licitatie inchisa, in scris (engl. written auction).

Functia de colectare a ordinelor si de prezentare a lor centralizata pe piata, ca si efectuarea negocierilor propriu‑zise si incheierea contractelor de bursa sint in sarcina agentilor de bursa. Acestia centralizeaza in carnetele de ordine (engl. order books) toate ordinele primite, dar nu le fac cunoscute celorlalti participanti la negocierea din bursa decit in momentul in care piata a fost 'chemata'.

Negocierea dintre brokeri se desfasoara sub coordonarea unui functionar al bursei (Seful de licitatii) a carui sarcina este sa vegheze la stabilirea unui pret reprezentativ, pret care asigura echilibrul in momentul respectiv, intre cererea si oferta care se prezinta pe piata. In practica, se urmareste determinarea acelui pret care maximizeaza volumul tranzactiilor. In acest scop, conducatorul licitatiei face propuneri de pret, in urma carora agentii de bursa isi fac cunoscute ofertele de vinzare/cumparare; in cazul in care strigarile de cumparare depasesc ca volum pe cele de vinzare, pretul este majorat, in cazul opus, redus, pina se ajunge la un curs care echilibreaza piata. Deci pe pietele call, se formeaza la fiecare strigare un pret unic, numit cursul oficial al bursei si toate tranzactiile se incheie la pretul respectiv.

Pentru fiecare titlu contractarea se face intr‑un interval limitat de timp dupa strigare, apoi se trece la strigarea altui titlu, urmata de contractari etc.; dupa epuizarea titlurilor cotate, se poate relua strigarea la acele valori pentru care, intre timp, au fost colectate noi oferte de vinzare/cumparare. Ca atare, piata functioneaza in pasi succesivi si nu in mod continuu (de aici denumirea de piata intermitenta). Avantajul acestui sistem este ca asigura 'fixarea' unui curs de echilibru al pietei.

Pietele bursiere continue (engl. continuous markets) sint tipice pentru pietele de negocieri, dar mecanismul lor se regaseste si in cazul burselor de valori. Caracteristica definitorie a acestor piete este faptul ca ordinele de vinzare/cumparare de titluri pot fi plasate tot timpul cit piata este in functiune, iar contractarea are loc pe o baza continua.

In cazul pietelor de auctiuni cu functionare continua, colectarea ordinelor in bursa se face, in principiu, prin societati de bursa, iar volumul mare al pietei, raspindirea titlurilor in masa de investitori, ca si activitatea unor societati financiare puternice asigura atit lichiditatea, cit si continuitatea pietei; este cazul Bursei de la Tokyo (TSE).

In cazul celor mai multe piete continue insa ‑ OTC sau burse ‑ rolul central in mecanismul tranzactional revine 'creatorului de piata' (engl. market maker). El 'ia pozitie' pe titlurile cu care lucreaza, adica devine 'cealalta parte' in tranzactia cu clientii pietei bursiere; vinzator, pentru cei care cumpara si cumparator, pentru cei care vind. Orice market maker prezinta ‑ la solicitarea clientilor, a unor brokeri sau dealeri ‑ doua categorii de preturi: bid (de cumparare), cel mai mare pret pe care firma respectiva il ofera pentru cumpararea titlului; cotatia ask sau asked, offered (de vinzare), cel mai mic pret pe care firma il cere pentru vinzarea titlului. Desigur, intotdeauna pretul asked este mai mare decit cel bid, iar diferenta dintre ele ‑ numita spread (engl.) ‑ este sursa de venituri pentru market maker.

Detinind stocuri pe titlurile respective, vinzind si cumparind in dorinta de a obtine un profit din diferenta de cursuri market maker‑ul 'face piata' (de aici si denumirea sa). Pe de alta parte, firmele care joaca acest rol au obligatia sa intervina pe piata ‑ prin operatiuni de bursa in scop tehnic ‑ in vederea contracararii unor tendinte de indepartare a cursului de pretul de echilibru al pietei, asigurind un 'pret corect si ordonat' (engl. fair and orderly price).

O alta caracteristica a pietelor continue este faptul ca tranzactiile nu se incheie la un curs unic, ci la preturi care se modifica in tot timpul sedintei de bursa in raport cu cererea si oferta de titluri ce se manifesta in fiecare moment. In acest caz, bursa de valori nu va publica un curs oficial, ci de regula mai multe cursuri: cel de deschidere, cursul maxim, cursul minim si cursul de inchidere.

Pietele bursiere mixte sint sisteme de tranzactii in care se utilizeaza, concomitent sau succesiv, procedura inter­mitenta si, respectiv, continua.

Astfel, pe anumite piete intermitente, dupa ce tranzactiile call s‑au incheiat, se permite contractarea in sistemul continuu pentru titlurile cu dever mare; este cazul Bursei de la Viena. In alta situatie, in sistemul call se permite oricind reactivarea unui titlu (strigarea din nou), dupa ce negocierile la 'chemarea' oficiala au fost incheiate (Geneva).

In cazul unor piete continue, se utilizeaza in anumite perioade ale sedintei de bursa si 'chemarile'; astfel, la Bursa de la Tokio, bazata pe sistemul continuu, sase titluri cu deverul cel mai mare fac obiectul cite unui call in sesiunea de dimineata si in cea de dupa‑amiaza.