Suveranitatea

Suveranitatea

Suveranitatea este o caracteristica a statului, care ii confera o pozitie superioara oricarei entitati interne. Suveranitatea consta in faptul ca statul poate sa decida cu privire la populatia si teritoriul sau, precum si solutionarea propriilor probleme interne si internationale, fara amestecul altei puteri. in literatura de specialitate se considera ca suveranitatea are doua dimensiuni: suprematia puterii de stat si independenta sau neatarnarea in exterior. Aceste subdiviziuni au aparut de fapt in practica, intrucat in unele state ele au fost disociate, pentru o anumita perioada de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de suprematie, dar au fost lipsite de independenta.

Cand ne referim la suveranitatea statului, avem in vedere de fapt un atribut al
puterii de stat care a aparut din punct de vedere istoric odata cu acesta. Elaborarea
conceptului si consideratiile teoretice cu privire la suveranitate au inceput insa in
evul mediu.

In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului suveranitatii. Regele se confunda cu statul, era suveran, in calitate de autoritate care comanda la toti in interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat si nu era reprezentantul nimanui, pentru ca se considera ca detine puterea de la Dumnezeu.

Ulterior, cand puterea monarhului a inceput sa fie limitata si s-a largit accesul la exercitiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranitatii a devenit si mai greu de determinat. Astfel, si-au facut loc expresiile de 'suveranitatea natiunii' si 'suveranitatea poporului'.

Din punct de vedere teoretic, s-au conturat doua mari doctrine.

Prima sustine ca suveranitatea apartine natiunii, privita ca entitate abstracta, distincta de indivizii care o compun. Ea nu se confunda cu suma cetatenilor care traiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, pentru ca exprima trecutul, prezentul si viitorul, adica se defineste luand in considerare continuitatea generatiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare.

Din aceasta teorie sunt extrase o serie de consecinte. in primul rand, inalienabilitatea si indivizibilitatea natiunii. Fiind o entitate abstracta, o persoana juridica are o singura vointa care nu poate fi impartita, eventual, in elemente contradictorii. in al doilea rand, din aceleasi considerente, ea nu poate sa exercite democratia direct; vointa ei se exprima numai prin reprezentanti, pe care nu ii poate controla nimeni, odata ce au fost stabiliti. in al treilea rand, votul nu este un drept, ci o functie, incredintata de natiune numai celor capabili sa o exercite (cei care poseda bunuri, au o profesie, platesc impozite etc). in al patrulea rand, mandatul imperativ este interzis, adica reprezentantii nu pot fi revocati de cetateni.

Cea de-a doua teorie sustine ca suveranitatea apartine poporului, universalitatea cetatenilor, ca un ansamblu de oameni care traiesc pe un teritoriu dat. in aceasta conceptie, poporul are o existenta reala si, ca atare poate sa-si exercite el insusi suveranitatea, fie direct, fie sa o delege. intrucat poporul are o existenta reala, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie sa o delege. intrucat poporul are o existenta reala, el se distinge de guvernantii sai, pe care poate sa-i aleaga, sa-i controleze sau sa-i revoce. Ideile doctrinei suveranitatii populare atrag urmatoarele consecinte: sufragiul universal, principiul potrivit caruia posibilitatea de a alege este un drept, elemente ale democratiei directe, cum ar fi referendumul si mandatul imperativ, adica posibilitatea de a-i revoca direct pe cei alesi.

Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada iluminismului. Burghezia dobandise accesul la putere, dar nu dorea sa o mai imparta cu nimeni, conform teoriei suveranitatii natiunii. Pe de alta parte, alte categorii sociale tindeau sa largeasca posibilitatea participarii la conducerea statului si sustineau suveranitatea poporului.

Teoriile au sugerat notiuni valabile si astazi, dar consecintele deduse din aceste doctrine nu s-au tradus exact nici in constitutii, nici in practica. Realitatea mult mai complexa a adaptat la necesitatile ei ceea ce ii era adecvat.

Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper aratau: 'nu trebuie sa intelegem Constitutia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constitutie', care surprind o anumita secventa a istoriei.

Cele doua notiuni 'natiune' si 'popor' nu au avut aceleasi sensuri in perioade istorice diferite sau in tari diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Cateodata, s-a intamplat ca autorii constituantelor sa le acorde o anumita semnificatie, iar interpretii sa le acorde alte intelesuri, in cursul procesului de aplicare a constitutiilor. Sistemele constitutionale democratice au pastrat expresiile de 'suveranitate nationala' si/sau de 'suveranitate a poporului', dar in practica au impletit consecintele pe care teoriile le-au sustinut la inceput. Asa s-a intamplat cu unele constitutii ale Frantei, precum si cu Constitutia ei actuala, din 1958, care afirma ca: 'suveranitatea nationala apartine poporului, care o exercita prin reprezentantii sai sau pe calea referendumului'. Poporul este deci titularul puterii suverane; el o poate exercita fie prin reprezentantii sai, fie direct. Desi votul este universal si poporul se poate manifesta si direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ.