Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului in cadrul Uniunii Europene

Sistemul institutional de consacrare si protectie a drepturilor omului in cadrul Uniunii Europene

Uniunea Europeana este o structura organizationala internationala cu caracter interguvernamental, la nivel regional european. Uniunea Europeana poate fi calificata ca fiind o organizatie internationala interguvernamentala, avand propria sa capacitate juridica internationala, chiar daca prezinta anumite particularitati, rezultat al faptului ca este vorba de o constructie evolutiva, al carei desen institutional este inca in curs.

Desi personalitatea sa juridica internationala si calitatea de organizatie internationala sunt, inca subiect de controversa in literatura de specialitate, (Popescu C, 64) credem ca Uniunea Europeana poate fi calificata ca fiind o organizatie internationala interguvernamentala, avand propria sa capacitate juridica internationala, chiar daca prezinta anumite particularitati, rezultat al faptului ca este vorba de o constructie evolutiva, al carei desen institutional este inca in curs. (Selejan-Gutan B, 208)

Uniunea Europeana se compune din trei piloni, unul institutional si doi de cooperare interguvernamentala, cu precizarea ca frontiera dintre ele nu este rigida. Pilonul institutional este constituit din trei organizatii internationale propriu-zise: Comunitatea Europeana (fosta Comunitate Economica Europeana inainte de intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene), Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice. Aceste trei Comunitati Europene dispun de un sistem comun de organe. Ceilalti doi piloni ai Uniunii Europene sunt domeniile de cooperare interguvernamentala: cooperarea in materia politicii externe si de securitate comuna si cooperarea in materia justitiei si a afacerilor interne. De asemenea, Uniunea Europei Occidentale, organizatie internationala distincta, cu caracter politic si militar, face parte integranta din dezvoltarea Uniunii Europene.

Initial, Comunitatile Europene nu aveau competenta decat (aproape) exclusiv in domeniul economic, deci nu si in materia drepturilor omului[2]. Treptat, prin largirea domeniului de actiune si prin sporirea competentelor decizionale, Uniunea Europeana nu a mai putut sa se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind in prezent, prin evolutia conjugala a dreptului comunitar conventional, derivat si jurisprudential, un element central.

Tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene nu recunosteau decat libertati de natura economica, in acord cu natura acestor organizatii internationale. Prin tratatele ulterioare, problema drepturilor omului in general apare mentionata in dreptul comunitar originar.

Astfel, Actul Unic European[3]prevede, in preambul, ca statele membre sunt decise sa promoveze impreuna democratia, bazandu-se pe drepturile fundamentale, recunoscute in constitutiile si legile statelor membre, in Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si in Carta sociala europeana, in special libertatea, egalitatea si justitia sociala.

Tratatul asupra Uniunii Europene[4] confirma, in preambul, atasamentul statelor membre la principiile libertatii, democratiei si respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si al statului de drept. In art. F par. (2), aflat in titlul I - "Dispozitii comune", se prevede ca Uniunea Europeana respecta drepturile fundamentale, asa cum au fost garantate de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950, si asa cum rezulta din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate in principii generale ale dreptului comunitar. Prin art. J.1 par. (2) liniuta finala, aflat in titlul V - "Dispozitii privind politica externa si de securitate comuna", se prevede ca obiectiv al politicii externe si de securitate comuna dezvoltarea si consolidarea democratiei si a statului de drept, precum si respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, tratatelor instituind Comunitatile europene si anumitor acte conexe adauga un nou alineat la preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene, potrivit caruia statele parti confirma atasamentul lor la drepturile sociale fundamentale, astfel cum sunt definite in Carta sociala europeana, semnata la Torino la 18 octombrie 1961, si in Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 1989. Se modifica si art. F par. (1) din Tratatul asupra Uniunii Europene, stipulandu-se ca Uniunea este fondata pe principiul libertatii, al democratiei, al respectului drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum si al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre. De asemenea, se prevede sporirea competentelor Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene in materia protejarii drepturilor fundamentale si extinderea acestei competente, in anumite conditii, si la pilonul al treilea al Uniunii Europene, cooperarea in materie de justitie si afaceri interne.

Evolutia protectiei comunitare a drepturilor omului a fost puternic influentata de jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene. De multe ori, dreptul comunitar originar nu a facut altceva decat sa formalizeze conventional solutiile statuate deja pe cale pretoriana.

Cu caracter general, Uniunea Europeana are o activitate mai redusa in consacrarea drepturilor omului si mult mai bogata in apararea acestora (in special prin activitatea Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene). In ciuda diverselor initiative si a numeroaselor declaratii de principii, nu exista inca texte cu forta juridica destinate sa protejeze in mod special drepturile omului in ordinea juridica a Uniunii Europene.

In trecut, aceasta lacuna nu suscita preocupari importante in masura in care, in privinta competentelor comunitare, in prim plan se afla caracterul pur economic al acestora. O data cu diversificarea acestor competente, ele depasind sfera economica, s-a pus problema legaturii intre dreptul comunitar si libertatile fundamentale. O interventie decisiva in acest sens a avut-o Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, care, inca din 1969, a elaborat o jurisprudenta ce tindea sa protejeze eficient unele drepturi si libertati fundamentale. Intr-o prima etapa, Curtea de Justitie a refuzat sa exercite controlul de legalitate asupra actelor comunitare sub aspectul drepturilor fundamentale, garantate doar de constitutiile statelor membre, pe considerentul ca  "nu ii revine sarcina de a sigura respectarea regulilor interne, chiar constitutionale, in vigoare intr-unul sau altul din statele membre".

Ca raspuns la aceasta pozitie a Curtii, unele instante constitutionale nationale (germana si italiana) si-au exprimat vointa ferma de a controla constitutionalitatea tratatului constitutiv si a normelor comunitare derivate sub aspectul protectiei drepturilor omului garantate de constitutiile nationale, inversand, astfel, in aceasta materie, raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern. Motivul invocat, la momentul respectiv, de Tribunalul Constitutional Federal German a fost acela ca "procesul de integrare a Comunitatii nu a atins un stadiu suficient de avansat pentru ca dreptul comunitar sa cuprinda un catalog in vigoare de drepturi fundamentale ( . )"[6]. Doisprezece ani mai tarziu, Tribunalul german si-a nuantat opinia, aratand ca, atata vreme cat protectia comunitara a drepturilor fundamentale ar fi echivalenta cu cea asigurata de Legea fundamentala, sesizarea sa cu neconstitutionalitatea dreptului comunitar ar fi inadmisibila.

In lipsa unui asemenea catalog de drepturi consacrate de dreptul comunitar, Curtea Europeana de Justitie si-a asumat misiunea de a rezolva pe cale pretoriana problema invocata de Tribunalul Constitutional German, aceea a lacunelor sistemului comunitar in materia protectiei drepturilor fundamentale. De asemenea, Curtea a recurs la "adoptarea" ca norme de referinta in materie a traditiilor constitutionale comune ale statelor membre, dar si a instrumentelor internationale privind protectia drepturilor fundamentale la care statele membre au cooperat sau aderat. Astfel de instrumente internationale, la care a facut apel Curtea in jurisprudenta sa, au fost: Pactul international privind drepturile civile si politice, Carta Sociala Europeana, Conventia Europeana a Drepturilor omului.

Sub aspectul declaratiilor politice, in 1989, Parlamentul European a adoptat o declaratie a drepturilor si libertatilor fundamentale, dar acest document nu a fost mentionat in prevederile tratatelor ulterioare, ramanand un "catalog" de drepturi lipsit de forta obligatorie. Tot in 1989 a fost adoptata Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale, document cu forta programatica in domeniul protectiei unor drepturi social-economice.

Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, intrat in vigoare la 1 mai 1999, precum si Tratatul de la Nisa din 7 decembrie 2000 contin importante dispozitii relative la respectul drepturilor omului. Ele cuprind intentia statelor membre de a mari posibilitatea de interventie a Curtii de la Luxemburg in acest domeniu.

Tratatul de la Amsterdam, in articolul 6(2) prevede ca Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, nascute din traditia constitutionala comuna a statelor membre si recunoscute ca principii generale de Drept comunitar. Tratatul de la Amsterdam din 1997 (in vigoare de la 1 mai 1999) a introdus un numar de elemente care impun dezvoltarea unei noi politici in domeniul drepturilor omului:

prevede pentru prima oara ca Uniunea Europeana se fundamenteaza pe principiile libertatii, democratiei, drepturilor omului si statului de drept (art. 6(1) ex art. F);

solicita Curtii Europene de Justitie ca, in limitele competentei sale, ss aplice standardele drepturilor omului tuturor actelor elaborate de institutiile comunitare. Pe aceasta baza actele institutiilor comunitare sunt supuse controlului jurisdictional al Curtii si in ce priveste promovarea/respectarea drepturilor omului in activitatea lor;

extide semnificativ competenta Comunitatii in adoptarea masurilor de combatere a unui spectru larg de forme de discriminare;

introduce, de asemenea, posibilitatea suspendarii drepturilor unui stat membru pentru incalcarea drepturilor omului.

Inca inainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliu de Ministri a initiat un proiect de elaborare a unui document propriu al Uniunii Europene in materia drepturilor omului - Carta Drepturilor Fundamentale. Necesitatea elaborarii unui astfel de document a fost prezentata in cadrul Agendei 2000 a Uniunii Europene pentru Drepturile Omului. Aceasta Agenda a fost adoptata de un comitet constituit din patru experti.

Intre motivele care impun adoptarea unui document propriu al Uniunii Europene, cei patru experti mentionau:

a) o Uniune Europeana care nu protejeaza si promoveaza drepturile omului in mod constant si efectiv va trada valorile sale comune si atasamentul fata de ele. Politicile europene existente in acest domeniu nu mai sunt adecvate. Ele au fost construite pentru Europa de maine(). Este urgent nevoie de o politica a drepturilor omului coerenta, echilibrata si profesionista.

b) Exista multe motive pentru care Uniunea Europeana nu poate ramane fara un document intern in domeniul drepturilor omului:

- rapida miscare spre o "uniune din ce in ce mai stransa" si spre o singura piata;

- adoptarea unei monede unice pentru aproape 300 de milioane de oameni;

- cresterea incidentelor de natura rasista, xenofoba, a urii de rasa in cadrul Europei;

- tendinta Europei de a se transforma  intr-o "fortareata" ostila celor din afara, care descurajeaza refugiatii si azilantii;

- adancirea cooperarii in materia politicilor de securitate si insuficienta ei adaptare la stamdardele drepturilor omului;

- aspiratia de a integra cel putin cinci noi tari, daca nu chiar toatecele treisprezece, in cadrul uniunii in anii care vor urma ()[7](Cassese A, Lalumiere C, Leuprecht P, 1-3)

Tratatele mentionate pun in lumina si importanta garantiei politice a drepturilor omului, al caror respect deplin a devenit o conditie de aderare si de apartenenta la Uniune. Astfel, Consiliul European exercita un control politic cu doua fatete: preventiva si represiva. Dimensiunea preventiva confera Consiliului prerogativa de a constata, cu o majoritate 4/5 din totalul membrilor si dupa ascultarea statului in cauza "ca exista un risc clar de violare grava de catre un stat membru a principiilor enuntate in art. 6.1" si daca este cazul, de a adresa recomandarile necesare statului respectiv. Componenta represiva a acestui control politic se exercita in conformitate cu art. 7.2, care autorizeaza Consiliul UE, reunit la nivelul sefilor de stat si de guvern, sa decida, cu unanimitate de voturi, asupra propunerii unui stat membru sau a Comisiei si dupa avizul conform al Parlamentului European, existenta unei violari grave si persistente de catre un stat membru a drepturilor omului, a principiului peeminentei dreptului sau a principiilor democratice si suspendarea unor drepturi ale statului vinovat, inclusiv a dreptului sau de vot ce decurge din Tratatul asupra Uniunii Europene.

Determinarea drepturilor fundamentale de catre Curtea de la Luxemburg se face pe baza traditiilor constitutionale comune ale statelor membre si a textelor internationale referitoare la drepturile omului. La randul sau, dreptul comunitar contine dispozitii speciale referitoare la libera circulatie si la nondiscriminare. Curtea de Justitie, plecand de la dispozitiile esentialmente economice ale dreptului comunitar, a dedus, printr-o interpretare foarte liberala, si o serie de drepturi sociale.

Pentru a asigura o protectie efectiva a drepturilor fundamentale, judecatorul comunitar se refera in primul rand la textele comunitare. Cu exceptia liberei circulatii a persoanelor si a nondiscriminarii, drepturile economice si sociale nu au decat un caracter programatic: nu pot fi invocate in justitie decat prin intermediul dispozitiilor dreptului comunitar derivat.   

Obiectivele noii politici in domeniul Drepturilor Omului

Principalele carcacteristici si obiective ale noii politici in domeniul Drepturilor Omului au fost puse in evidenta de Raportul Final al Proiectului asupra Uniunii Europene si Drepturile Omului - Agenda pentru anul 2000, realizat de Philip Alston si Joseph H.H.Weiler:[8] (Alston P, 38-40)

Acceptarea faptului ca este necesara o politica coerenta in domeniul Drepturilor Omului intemeiata pe clarificarea ambiguitatii constitutionale care franeaza orice demers in ce priveste actiunea Comunitatii in acest domeniu;

Dezvoltarea unor legaturi mai stranse intre politicile externe si interne precum si promovarea unei interactiuni si complementaritati sporite intre cele doua niveluri ale Comunitatii(cea de a doua si a treia axa a Uniunii);

Dezvoltarea unui sistem informational pe baza caruia varietatea actorilor implicati - Statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European si societatea civila - pot construi politici eficacesi transparente in domeniul Drepturilor Omului;

Pregatirea unui personal specializat in domeniul drepturilor omului pentru a se evita actuala dispersare a resurselor financiare si umane in special la nivelul Comisiei;

Promovarea unei coordonari mai eficace intre actiunile si programele realizate de Comunitate in domeniul Drepturilor Omului prin intermediul diferitelor servicii specializate ale Comisiei in scopul  realizarii unei activitati coerente si evitarii suprapunerilor in acest domeniu;

Cresterea rolului Parlamentului European in elaborarea politicii in domeniul Drepturilor Omului etc.

2.1.1. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si Tratatul privind Constitutia Europeana

Adoptarea si natura juridica a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Toate aceste evolutii legale si jurisprudentiale au generat ideea "codificarii" conceptiei UE despre drepturile omului intr-un document unic, care sa valorifice atat traditiile statelor membre, cat si experienta anterioara a organizatiei. Pe langa motive de ordin tehnic si juridic (cum ar fi, de exemplu, evitarea unor eventuale contradictii intre jurisprudentele Curtilor de la Luxemburg si Strasbourg in materia ocrotirii unor drepturi), la baza ideii de a se elabora un catalog de drepturi propriu Uniunii au stat si considerente de ordin politic si filozofic: Europa, esenta ei, este in plina transformare. De la ideea unei piete comune si a unei uniuni economice si monetare, UE a ajuns astazi la ideea unei comunitati politice si de valori fundamentale, iar atributiile sale au fost extinse la activitati regaliene prin excelenta: justitie, politie, politica externa, dincolo deci de simplele activitati de gestiune economica.[9] (Selejan - Gutan B, 234) In plus, inevitabila extinderea Uniunii va aduce actori noi, ale caror traditii si preocupari in sfera drepturilor omului nu coincid intru totul cu cele ale Europei Occidentale.

Acestia sunt cativa dintre factorii care au stat la baza elaborarii Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. La 3-4 iunie 1999, la Köln, Summit-ul european a formulat principiile directoare ale noului document, iar la Tampere, in acelasi an, a fost precizata procedura elaborarii Cartei.

Carta a fost elaborata de un organism creat de Consiliul European, organism nou si in acelasi timp original. Organismul - denumit conventie - era alcatuit din: reprezentanti ai sefilor de stat si de guvern, un reprezentant al presedintelui Comisiei Europene, 16 membri ai Parlamentului European si 30 de membri ai parlamentelor nationale. In plus, au existat 4 observatori: 2 reprezentanti ai Curtii de Justitie si 2 reprezentanti ai Consiliului Europei, din care unul din partea Curtii Europene a Drepturilor omului. Originalitatea noului organism era data de compozitia sa mixta: reprezentanti ai institutiilor europene si ai celor nationale, precum si reprezentanti ai structurilor executive si parlamentare. Nu a fost stabilita nicio ierarhie intre aceste categorii. In procesul de elaborare a Cartei, conventia a apelat si la consultarea altor institutii europene (Consiliul economic si social, Comitetul regiunilor, Mediatorul), precum si a unor reprezentanti ai societatii civile: sindicatele, organizatiile de femei etc.

Carta a fost adoptata de catre Consiliul European la Summit-ul da la Nisa, din 7 decembrie 2000.

Inca de la lansarea ideii elaborarii acestui document, s-a pus problema naturii sale. Este Carta un document cu forta juridica? Din punct de vedere juridic, Carta este un acord interinstitutional, iar din punct de vedere politic, este un text de referinta. Unde are loc, intre aceste coordonate fundamentale, o forta de constrangere a acestui document?

Cum Carta nu este un tratat, problema fortei sale juridice pare rezolvata: ea nu va putea avea forta obligatorie decat daca va fi introdusa intr-un tratat. La nivelul UE, s-au fixat doua date-reper pentru stabilirea statutului Cartei: 2001 pentru stabilirea statutului Cartei si 2004 pentru modificarea tratatelor de baza in sensul introducerii Cartei in cadrul acestora. Pana la data finala - 2004 au fost deschise trei cai de valorificare a Cartei ca avand forta obligatorie:

calea diplomatica, prin decizia de a o integra intr-un tratat;

calea constitutionala, prin revizuirea radicala a tratatelor si adoptarea unei Constitutii europene al carei preambul sa fie tocmai Carta;

calea jurisprudentiala, printr-o acumulare de referiri la textul Cartei in hotararile Curtii de justitie a Comunitatilor Europene.

Continutul si structura Cartei

Carta contine o serie de principii generale, care privesc in primul rand campul sau de aplicare, autonomia sa, limitarile aduse drepturilor. Cat priveste catalogul drepturilor, documentul reafirma drepturile clasice - demnitatea umana, libertatile, egalitatea, justitia, continand insa un bogat catalog de drepturi sociale: dreptul la munca, la securitate sociala, la ajutor social, la greva s.a.

Pana la afirmarea deplina a statutului sau, ca parte integranta a Constitutiei Europene, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reprezinta un pas important spre edificarea unui sistem global european de protectie a drepturilor omului, alaturi de Conventiile Consiliului Europei si de instrumentele politice ale O.S.C.E.

La 17-18 iunie 2004 a fost adoptat, de catre Consiliul European, Tratatul privind Constitutia pentru Europa, tratat ce integreaza textul Cartei Drepturilor Fundamentale, conferind o noua dimensiune Uniunii Europene. Tratatul trebuie semnat de sefii de stat si de guvern ai statelor membre si apoi ratificat de toate statele membre, in conformitate cu prevederile lor constitutionale (prin aprobare parlamentara si/sau referendum). Tratatul constitutional va intra in vigoare dupa ratificarea de toate statele membre.

Spre deosebire de Tratatele anterioare, Constitutia isi afirma atasamentul fata de valorile pluralismului si democratiei chiar din motto "Uniunea noastra este o democratie pentru ca puterea apartine celor multi nu pentru cei putini".

Protectia Drepturilor Omului apare in Constitutie drept: [10] (Balahur D,34)

una dintre valorile fundamentale pe care se intemeiaza Uniunea (art.1, 2);

unul dintre obiectivele sale fundamentale;

parte integranta a libertatilor fundamentale ale cetatenilor europeni (art.1-4);

atasamentul Uniunii fata de promovarea si protectia Drepturilor Omului este consacrat in Carta drepturilor fundamentale devenita partea a II- a a Constitutiei;

de asemenea in cadrul cooperarii in domeniul justitiei si politicii interne spatiul european a devenit unul al libertatii, securitatii si justitiei etc.

Integrarea Cartei drepturilor fundamentale in tratatul privind Constitutia europeana va insemna posibilitatea invocarii ei in fata Curtii de Justitie, a Tribunalului de prima instanta, precum si in fata instantelor nationale ale statelor membre, permitand exercitarea unui control consolidat, pe un dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale.[11] (Philip C, 47)

De asemenea, prevederea potrivit careia "Uniunea Europeana se angajeaza sa adere la Conventia Europeana a Drepturilor Omului" va avea ca efect assigurarea unui nivel dublu de protectie a individului. Astfel, daca cetatenii UE nu vor obtine castig de cauza in privinta incalcarilor drepturilor lor fundamentale in fata Curtii de Justitie, ei se vor putea adresa Curtii Europene a Drepturilor Omului, invocand incalcarea CEDO.

In plus, Protocolul nr.14 la CEDO, semnat tot in anul 2004, contine prevederea expresa care permite Uniunii Eurpene aderarea la Conventie.

2.1.2. Uniunea Europeana si statele terte in materia protectiei drepturilor omului

Respectul drepturilor omului a devenit o conditie de aderarea la UE, dar si unul din principiile ce guverneaza in general relatiile externe ale Uniunii. Respectul drepturilor fundamentale trebuie sa mearga dincolo de simplele declaratii de principii: luarea in considarare a acestor drepturi este o realitate ce se impune cu putere in relatiile UE cu statele candidate la aderare, atat in momentul negocierii cat si al incheierii acordurilor de asociere. Acordurile de asociere cuprind, astfel, prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de conditionare.

Apartenenta la Consiliul Europei si aderarea la CECO consituie uneori o etapa prealabila pentru aderarea la UE. Aceasta conditie - necesara, dar nu suficienta - este deosebit de importanta mai ales pentru atatele fost comuniste unde respectul drepturilor omului nu fusese una din preocuparile majore si unde s-au facut pasi importanti spre o evolutie pozitiva.[12] (Selejan- Gutan B, 243)

Atentia deosebita acordata de Uniunea Europeana problematicii drepturilor fundamentale ale omului rezulta si din conditiile de fond si cele de natura politica stabilite, care trebuie indeplinite de orice stat care doreste sa adere la aceasta organizatie internationala.

Astfel, criteriile avute in vedere de Comisia Europeana pentru acordarea avizului favorabil la cererile de aderare formulate de tarile candidate sunt: existenta statului de drept (principiul separatiei puterilor in stat, pluralismul politic), constituirea institutiilor democratice, respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor, extinderea si functionarea economiei de piata.[13] (Filipescu P, Fuerea A, 167)

Uniunea Europeana este un actor cheie in relatiile internationale actuale:

detine peste 7% din populatia lumii (cat SUA si Japonia impreuna);

realizeaza peste 27% din productia mondiala de bunuri si servicii;

deruleaza peste 1/5 din comertul international;

asigura jumatate din ajutorul international acordat in scopul dezvoltarii.

In relatiile internationale, Uniunea Europeana sprijina activ Natiunile Unite directia determinarii guvernelor sa creeze institutii nationale de protectie a drepturilor omului. Cu toate acestea, ca entitate transnationala, ea nu beneficiaza de astfel de instrumente si institutii.

Pe masura ce Comunitatea isi asuma responsabilitati administrative din ce in ce mai mari in domeniul celei de a treia axe (libertate, securitate si justitie) nevoia de a garanta, la nivel comunitar, drepturile celor afectati de deciziile sale devine din ce in ce mai presanta. Atata vreme cat responsabilitatea in acest domeniu a ramas aproape in intregime in afara competentei Comunitatii (in virtutea principiului subsidiaritatii) masurile si strategiile in domeniul protectiei drepturilor omului au fost neglijate. Pe masura transformarii Uniunii intr-o noua realitate care este altceva decat suma a 25 de state membre politica in domeniul drepturilor omului a devenit un imperativ care nu mai poate fi ocolit.

Cea mai importanta proclamatie a secolului XX in domeniul drepturilor omului - notau H. Steiner si P. Alston [14](Steiner H.,Alston P, 68)- a fost Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948. Ea a reprezentat nu numai sursa de inspiratie dar si baza pentru elaborarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului adoptata la mai putin de doi ani dupa Declaratie.

Consiliul European intrunit in Luxemburg in decembrie 1997 marca implinirea a 50 de ani de la adoptarea declaratiei si invita toate statele sa-si intensifice eforturile in domeniul drepturilor omului prin:

semnarea si ratificarea instrumentelor internationale la care nu sunt inca parte;

asigurarea implementarii acestor instrumente;

intarirea rolului societatii civile in promovarea si protectia drepturilor omului;

crearea si dezvoltarea asistentei tehnice in domeniul drepturilor omului;

perfectionarea programelor de pregatire si educatie in domeniul drepturilor omului.