Reluarea urmaririi penale

RELUAREA URMARIRII PENALE

Sectiunea I

Consideratii generale

Reluarea urmaririi penale este o institutie de drept procesual penal care semnifica reactivarea cursului urmaririi penale in cazurile prevazute de art.270.

Oricare ar fi modul in care ia sfarsit urmarirea penala, prin aceasta nu se exclude revenirea cauzei in acelasi stadiu procesual.

In art.270 alin.1 C.p.p. sunt prevazute urmatoarele situatii de reluare a urmaririi penale:

a) incetarea cauzei de suspendare;

b) restituirea cauzei de catre instanta de judecata in vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal;

c) redeschiderea urmaririi penale.

Potrivit art.270 alin.2 redeschiderea urmaririi penale nu poate avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit unul din cazurile prevazute de art.10 C.p.p.

In cazurile prevazute de art.270 alin.1 lit.a si c reluarea urmaririi penale se dispune de procuror prin ordonanta, iar in cazul prevazut de art.270 alin.1 lit.b reluarea urmaririi penale se dispune de instanta prin sentinta sau decizie, dupa caz.

In cazurile de reluare a urmaririi penale se pot dispune si masuri preventive indiferent daca anterior au fost sau nu luate asemenea masuri.

In privinta masurii arestarii preventive in cazurile prevazute de art.270 lit.a si c, respectiv art.273, termenul de 10/30 de zile privitor la arestarea invinuitului/inculpatului curge de la data luarii masurii, dispozitiile art.233, art.236 si art.250 aplicandu-se in mod corespunzator. In situatia cand reluarea urmaririi penale este derminata de restituirea cauzei de catre instanta (art.270 lit.b) si inculpatul se afla arestat, iar instanta mentine arestarea, termenul de 30 de zile curge din momentul pronuntarii hotararii. In aceasta ipoteza, instanta va trimite dosarul procurorului in termen de 10 zile.

In continuare prelungirea arestarii inculpatului are loc in conditii obisnuite, legea precizand ca se aplica reglementarile comune (art.155, art.159 C.p.p.).

Sectiunea a II-a

Reluarea dupa suspendarea urmaririi penale

Primul caz de reluare a urmaririi penale - art.270 alin.1 lit.a, este conditionat de existenta unei prealabile suspendari dispuse potrivit art.239 C.p.p. (boala grava a invinuitului/inculpatului constata printr-o expertiza medico-legala). Suspendarea fiind determinata de starea sanatatii invinuitului sau inculpatului, insanatosirea acestuia atrage realuarea urmaririi in conditiile art.271 C.p.p.

Cand organul de cercetare penala a constatat ca a incetat cauza de suspendare (desigur in baza unei expertize medico-legale, pentru similitudine de ratiune), inainteaza dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluarii urmaririi penale. Procedura nu se aplica in cauzele penale, care potrivit art.209 C.p.p. se urmaresc obligatoriu de procuror, intrucat in asemenea situatie, procurorul care efectueaza urmarirea dispune direct atat asupra suspendarii cauzei penale (boala grava a invinuitului/inculpatului), cat si asupra reluarii acesteia (cand intervine insanatosirea invinuitului/inculpatului).

Desi legea nu prevede expres, masura reluarii urmaririi penale se va comunica persoanei vatamate. Aceleasi considerente care au determinat dispozitia din art.240 alin.2 privind comunicarea catre persoana vatamata a suspendarii au relevanta si in caz de reluare a urmaririi penale.

Sectiunea a III-a

Reluarea in caz de restituire a cauzei de catre

instanta de judecata

Activitatea procesuala, in mod obisnuit progresiva, nu este conceputa ca o activitate ireversibila, existand posibilitatea reintoarcerii cauzei la etapa initiala. O asemenea situatie este cea prevazuta de art.271 alin.1 lit.b cu referire la art.272 cand instanta restituie cauza procurorului.

Ipotezele in care instanta are posibilitatea restituirii cauzei la procuror sunt cele prevazute de art.332, art.333, art.335-337 C.p.p.:

- restituirea in vederea refacerii urmaririi; are loc cand prima instanta constata inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, ca urmarirea penala a fost efectuata de catre un organ necompetent;

In conformitate art.332 cand se constata inainte de terminarea cercetarii judecatoresti ca in cauza supusa judecatii s-a efectuat cercetarea penala de un alt organ decat cel competent, instanta se desesizeaza si restituie cauza procurorului pentru a proceda potrivit art.268 alin.1. Textul la care face trimitere art.332 precizeaza ca in cazul infractiunilor sau infractorilor la care se refera art.207, art.208 si art.209 alin.3 si 4 cand urmarirea penala a fost efectuata de un organ necompetent, procurorul ia masuri ca urmarirea penala sa fie facuta de organul competent.

- restituirea in vederea completarii urmaririi; se dispune de regula de prima instanta in tot cursul judecatii cand aceasta constata ca urmarirea nu este completa si ca in fata instantei completarea nu s-ar putea face decat cu mare intarziere (art.333 alin.1); potrivit art.380 si art.385¹⁶ daca in apel sau in recurs (in situatia retinerii cauzei spre rejudecare) se constata ca instanta a carei hotarare a fost atacata nu a procedat la restituire in vederea completarii urmaririi penale desi era necesar, instanta de apel/recurs poate, desfiintand/casand hotararea, sa restituie cauza procurorului;

- restituirea cauzei la procuror in urma extinderii actiunii penale de catre instanta potrivit art.335, in vederea completarii urmaririi penale cu privire la acte materiale noi care intra in continutul infractiunii pentru care a fost trimis in judecata inculpatul; restituirea cauzei la procuror in urma extinderii procesului penal de catre instanta potrivit art.336-337 pentru alte fapte sau alte persoane, in vederea completarii urmaririi penale cu privire si la aceste noi fapte sau persoane.

Sectiunea a IV-a

Redeschiderea urmaririi penale

Reluarea urmaririi penale prin redeschiderea acesteia, potrivit art.270 alin.1 lit.c si art.273 presupune o prealabila solutie de neurmarire penala (de inchidere a urmaririi penale). Este posibil sa se constate ulterior ca mentinerea solutiei de neurmarire penala nu se justifica, pentru ca nu a existat in fapt cazul care a determinat sau ca a disparut imprejurarea pe care s-a intemeiat pe care s-a intemeiat incetarea urmaririi penale sau scoaterea de sub urmarire penala.

In aceste situatii se dispune redeschiderea urmaririi penale.

In conformitate cu art.273 alin.1¹, text introdus prin Legea nr.281/2003 redeschiderea urmaririi penale are loc de asemenea cand instanta de judecata a admis potrivit art.278¹ plangerea impotriva ordonantei sau dupa caz a rezolutiei procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale ori de clasare si a trimis cauza procurorului in vederea redeschiderii urmaririi penale. In cazul in care instanta admite plangerea potrivit art.278¹ impotriva rezolutiei de neincepere a urmaririi penale si trimite cauza procurorului in vederea inceperii urmaririi penale, acesta poate reveni asupra neinceperii urmaririi penale si dispune inceperea urmaririi penale in conditiile prevazute de lege (a se vedea in continuare capitolul IX).

Desi mentionata de art.278¹ C.p.p., solutia de clasare nu poate constitui premiza redeschiderii urmaririi penale. Daca dupa clasare dispare motivul care a dus la neexercitarea actiunii penale si exista un invinuit sau un inculpat in cauza se dispune inceperea urmaririi penale fata de acea persoana.

JURISPRUDENTA

DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE  Nr. 9 din 24 ianuarie 2000

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 274, art. 338 si art. 350 din Codul de procedura penala

PUBLICATA IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 221 din 19 mai 2000

Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 274, art. 338 si art. 350 din Codul de procedura penala, ridicata de K. A. S. in Dosarul nr. 3.587/1999 al Curtii de Apel Constanta - Sectia penala.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 20 ianuarie 2000, in prezenta reprezentantului Ministerului Public, a autorului exceptiei K. A. S., asistat de avocat I. M., a lui Y. A. A. si G. F., ambii asistati de avocat I. D., care l-a reprezentat si pe S. M. F., a lui C. F. D., asistata de avocat N. D., a lui A. G., asistat de avocat O. S., a lui M. N. M. si in lipsa celorlalte parti legal citate. Dezbaterile au fost consemnate in incheierea din acea data, cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea pentru data de 24 ianuarie 2000.

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Curtea de Apel Constanta - Sectia penala, prin Incheierea din 13 octombrie 1999, pronuntata in Dosarul nr. 3.587/1999, aflat pe rolul acelei instante, a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 350, art. 338 si art. 274 din Codul de procedura penala, exceptie ridicata de K. A. S.

In motivarea exceptiei se arata ca dispozitiile legale mentionate si alte dispozitii din Codul de procedura penala privitoare la durata masurii arestarii preventive, expresie a conceptiei si vointei legiuitorului de la 1968, sunt in contradictie cu prevederile art. 23 din Constitutie referitoare la libertatea individuala. In corelatie cu textul art. 149 alineatul final, legiuitorul de la 1968 a instituit, prin prevederile art. 350 din Codul de procedura penala, obligatia instantei sa se pronunte, prin hotararea sa, in aceleasi conditii, si cu privire la mentinerea sau luarea masurii arestarii inculpatului, iar prin prevederile art. 338 din Codul de procedura penala a instituit aceeasi obligatie a instantei in cazul in care dispune restituirea cauzei la procuror. De asemenea, prin art. 274 din Codul de procedura penala, partea finala, s-a prevazut ca, in cazul restituirii dosarului la procuror in situatiile in care inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privind durata arestarii preventive curge de la data primirii dosarului de catre procuror. Autorul exceptiei considera ca 'toate aceste dispozitii sunt neconstitutionale in raport cu prevederile art. 23 din Constitutie, daca sunt interpretate in sensul contrar normei constitutionale precizate'. In art. 23 alin. (4) se prevede ca arestarea preventiva se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durata de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestarii se aproba numai de instanta de judecata.

In aceste conditii, se mai arata in motivarea exceptiei, pentru garantarea libertatii persoanei, in conformitate cu obligatia instituita de art. 23 din Constitutie, instantele de judecata sunt obligate sa dispuna prelungirea arestarii preventive pana la momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de condamnare.

Fata de cele aratate, prevederile art. 338, si din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale atunci cand sunt interpretate in sensul ca instantele pot dispune mentinerea sine die a arestarii preventive dupa pronuntarea unei hotarari nedefinitive, fara sa mai aiba obligatia prelungirii duratei arestarii preventive din 30 in 30 de zile, pana in momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, precum si in cazul restituirii cauzei la procuror in vederea completarii urmaririi penale.

Cu privire la art. 274 din Codul de procedura penala, instanta invoca Decizia Curtii Constitutionale nr. 207 din 5 iunie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, prin care s-a respins exceptia de neconstitutionalitate privitoare la dispozitiile art. 200 - 278 din Codul de procedura penala.

CURTEA,

examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecatorului-raportor, concluziile procurorului, sustinerile autorului exceptiei si ale partilor prezente, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie si art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Exceptia de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 350, si din Codul de procedura penala, dispozitii considerate de autorul exceptiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) din Constitutie referitoare la temeiul, durata, legalitatea si prelungirea masurii procesuale a arestarii preventive. De asemenea, considera ca aceste prevederi sunt contrare si practicii constante a Curtii Constitutionale in solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate a dispozitiilor Codului de procedura penala privitoare la masura arestarii preventive, ridicate in alte cauze.

1. Aceste dispozitii legale, in special cele din alin. 1 al art. 350 si partea finala a art. 338 din Codul de procedura penala, sunt considerate de autorul exceptiei ca neconstitutionale, daca se interpreteaza in sensul ca instantele pot dispune mentinerea arestarii preventive dupa pronuntarea unei hotarari nedefinitive, fara sa mai aiba obligatia prelungirii duratei arestarii din 30 in 30 de zile, pana in momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, precum si in cazul restituirii cauzei la procuror in vederea completarii urmaririi penale.

Curtea constata ca aceasta critica este intemeiata.

Potrivit art. 23 alin. (4) din Constitutie arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestarii se aproba numai de instanta de judecata, indiferent daca arestarea preventiva s-a dispus in cursul urmaririi penale sau in cursul judecatii. Cand masura arestarii preventive a fost luata de instanta de judecata, asa cum se prevede in dispozitiile art. 350 si din Codul de procedura penala, durata acesteia nu poate depasi 30 de zile.

In practica sa jurisdictionala Curtea Constitutionala a interpretat in acest sens dispozitiile constitutionale mentionate, asa cum rezulta din Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitiva prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, precum si din Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin aceasta din urma decizie Curtea Constitutionala a constatat ca prevederea potrivit careia 'Arestarea inculpatului in cursul judecatii dureaza pana la solutionarea definitiva a cauzei', din art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penala, este neconstitutionala, urmand ca in legatura cu durata arestarii sa se faca aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constitutie.

Argumentul potrivit caruia inculpatul condamnat prin hotarare nedefinitiva este tinut in arest in executarea acestei condamnari, iar nu ca urmare a luarii fata de el a masurii arestarii preventive, nu are nici un fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazeaza pe o confuzie intre masura procedurala a arestarii preventive, al carei scop este asigurarea bunei desfasurari a procesului penal, si pedeapsa inchisorii, iar pe de alta parte reprezinta o incalcare a prezumtiei de nevinovatie consfintite in art. 23 alin. (8) din Constitutie, care prevede ca 'Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata', principiu prevazut si in art. 6 alin. 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, potrivit caruia 'Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita'.

2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeasi instanta considera ca 'este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestarii preventive a inculpatului', insa nu raspunde criticii aduse de autorul exceptiei prevederilor art. 338 din Codul de procedura penala referitoare la caracterul nedeterminat al duratei masurii arestarii preventive dispuse de instanta prin hotararea de desesizare si restituire a dosarului, ceea ce face ca aplicarea acestor dispozitii sa contravina art. 23 alin. (4) partea intai din Constitutie, care prevede ca 'Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile'.

Cu privire la dispozitiile art. 338 din Codul de procedura penala Curtea Constitutionala constata ca acestea sunt neconstitutionale, daca sunt interpretate in sensul ca masura arestarii preventive nu trebuie sa se conformeze prevederilor constitutionale privitoare la durata de 30 de zile, asa cum statueaza art. 23 alin. (4) din Constitutie. De asemenea, aceasta interpretare este in contradictie si cu dispozitiile art. 1 alin. (3) si ale art. 23 alin. (1) din Legea fundamentala, care prevad: primul, ca 'Romania este un stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate', iar cel de-al doilea, ca 'Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile'.

3. In fine, cu privire la critica de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 274 din Codul de procedura penala, teza finala, potrivit carora atunci cand dosarul se restituie de catre instanta procurorului si inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de catre procuror, asa cum se arata, in mod corect, in punctul de vedere al Guvernului. Acestea sunt insa neconstitutionale, daca se interpreteaza in sensul ca termenul de 30 de zile ar putea fi depasit fara a interveni controlul instantei de judecata.

Afirmatia instantei, potrivit careia Curtea Constitutionala a respins prin Decizia nr. 207 din 5 iunie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, exceptia de neconstitutionalitate a art. 200 - 278 din Codul de procedura penala, nu este intemeiata. In realitate, exceptia de neconstitutionalitate respinsa prin amintita decizie privea, in bloc, dispozitiile art. 200 - 278 din Codul de procedura penala. Cu acea ocazie s-a criticat faptul ca dispozitiile mentionate reglementeaza urmarirea penala, desi nu a fost legiferata institutia judecatorului de instructie.

In raport cu cele precedente Curtea constata ca exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 274, si din Codul de procedura penala este intemeiata si urmeaza sa fie admisa, in masura in care se interpreteaza ca durata arestarii, in cadrul judecatii, poate depasi 30 de zile fara a fi necesara prelungirea acesteia in conditiile art. 23 alin. (4) din Constitutie.

Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 1 - 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, cu unanimitate de voturi in ceea ce priveste dispozitiile art. 274 si ale art. 338 din Codul de procedura penala si cu majoritate de voturi in ceea ce priveste dispozitiile art. 350 din acelasi cod,

CURTEA

In numele legii

DECIDE:

Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata de K. A. S. in Dosarul nr. 3.587/1999 al Curtii de Apel Constanta - Sectia penala si constata ca dispozitiile art. 274, art. 338 si art. 350 din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale, in masura in care se interpreteaza in sensul ca durata arestarii preventive dispusa sau mentinuta de instanta, in cursul judecatii, poate depasi 30 de zile fara a fi necesara prelungirea, in conditiile art. 23 alin. (4) din Constitutie.

Decizia se comunica presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.

Definitiva si obligatorie.

Pronuntata in sedinta publica din data de 24 ianuarie 2000.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

OPINIE SEPARATA

Consideram ca dispozitiile art. 350 din Codul de procedura penala sunt constitutionale, iar solutia care se impune in speta, sub acest aspect, este aceea de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate.

Pe de alta parte, suntem de acord ca dispozitiile art. 274 si din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale, in masura in care se interpreteaza in sensul ca durata arestarii preventive dispusa sau mentinuta de instanta, in cursul judecatii, poate depasi 30 zile fara a fi necesara prelungirea, in conditiile art. 23 alin. (4) din Constitutie (conform caruia: 'Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitatii mandatului, arestatul se poate plange judecatorului, care este obligat sa se pronunte prin hotarare motivata. Prelungirea arestarii se aproba numai de instanta de judecata.').

I. Prin opinia separata pe care am formulat-o la Decizia Curtii Constitutionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000*), am demonstrat ca alin. 1 al art. 350 din Codul de procedura penala este constitutional. Considerentele pe care se intemeiaza acea opinie separata sunt pe deplin aplicabile si in privinta ansamblului dispozitiilor cuprinse in cele sapte alineate ale art. 350 din Codul de procedura penala, text legal care, alaturi de art. 274 si din acelasi cod, face obiectul exceptiei de neconstitutionalitate solutionate prin decizia la care se refera prezenta opinie separata.

*) Decizia Curtii Constitutionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000.

In esenta, solutia la care s-a ajuns in mentionata opinie separata se intemeiaza pe constatarea necesitatii recurgerii la interpretarea [realizata in temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constitutie] dispozitiilor constitutionale ale art. 23 alin. (4) in lumina jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispozitiilor art. 5 pct. 1 lit. a) si lit. c) si pct. 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (hotararile pronuntate in cazurile: 'Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei', 1968; 'Van Droogenbroeck contra Belgiei', 1982 si 'B. contra Austriei', 1990). Pe aceasta baza, se ajunge la concluzia ca, sub aspectele care intereseaza in privinta constitutionalitatii art. 350 din Codul de procedura penala, interpretarea corecta a continutului normativ al art. 23 alin. (4) din Constitutie este urmatoarea:

a) 'Prelungirea arestarii', care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), 'se aproba numai de instanta judecatoreasca' se poate dispune, potrivit celei dintai teze a aceluiasi text, numai 'pentru o durata de cel mult 30 de zile' atunci cand in privinta persoanei arestate nu a fost pronuntata, inca, de catre o instanta judecatoreasca, o hotarare de condamnare;

b) Atunci cand insa, in privinta persoanei arestate, a fost pronuntata, de catre o instanta judecatoreasca, o hotarare de condamnare - chiar si daca acea hotarare nu este definitiva, fiind supusa cailor de atac -, pentru instanta care pronunta hotararea de condamnare sau pentru instantele care, in faze ulterioare ale procesului, se pronunta asupra mentinerii ori prelungirii arestarii, nu mai exista - cata vreme hotararea de condamnare este in fiinta - obligatia de a se conforma conditiei prevazute de cea dintai teza cu privire la durata de cel mult 30 zile a arestarii.

Asa fiind, rezulta ca in toate cazurile cand, dand curs dispozitiilor art. 350 din Codul de procedura penala, instanta judecatoreasca hotaraste condamnarea persoanei arestate la o pedeapsa privativa de libertate si, in consecinta, dispune - dupa caz - mentinerea ('prelungirea') sau luarea masurii arestarii inculpatului, nu mai este aplicabila teza intai a art. 23 alin. (4) din Constitutie ('Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. []'). De aceea, nici instanta care pronunta acea hotarare de condamnare si nici alte instante care - ulterior, in alte faze ale procesului penal avand ca obiect fapta pentru care s-a hotarat condamnarea - mentin ('prelungesc') masura arestarii inculpatului condamnat, nu mai au obligatia (cata vreme hotararea de condamnare este in fiinta) de a dispune aceasta masura numai 'pentru o durata de cel mult 30 de zile.'

In plan procesual, una dintre consecinte este aceea ca masura arestarii, astfel 'consolidata' prin hotararea judecatoreasca de condamnare, nu va mai trebui sa fie supusa, automat, din 30 in 30 de zile, controlului instantei judecatoresti, in vederea prelungirii arestarii sau a punerii in libertate - cu conditia, desigur, ca intre timp, hotararea de condamnare sa nu fi fost desfiintata in cadrul eventualelor cai de atac exercitate potrivit legii.

II. Considerentele expuse sub pct. I al prezentei opinii separate nu sunt insa aplicabile si in privinta dispozitiilor art. 274 si din Codul de procedura penala, pentru simplul motiv ca, prin ipoteza, aceste prevederi nu pot capata aplicare decat fie anterior pronuntarii unei hotarari judecatoresti de condamnare, fie dupa desfiintarea (de catre o instanta superioara, in cadrul eventualelor cai de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea hotarari de condamnare ce fusese pronuntata in acel proces penal.

De aceea, cu privire la dispozitiile art. 274 si din Codul de procedura penala, ne insusim argumentele si solutia deciziei la care se refera prezenta opinie separata, fiind de acord ca aceste dispozitii sunt neconstitutionale, in masura in care se interpreteaza in sensul ca durata arestarii preventive dispusa sau mentinuta de instanta, in cursul judecatii, poate depasi 30 zile fara a fi necesara prelungirea, in conditiile art. 23 alin. (4) din Constitutie.

III. In sfarsit, la fel ca si in finalul opiniei separate la Decizia Curtii Constitutionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000, subliniem ca - intrucat Romania este stat de drept [art. 1 alin. (3) din Constitutie] - considerentele si dispozitivul deciziei la care se refera prezenta opinie separata (rezultat al vointei exprimate prin mecanisme democratice de catre majoritatea judecatorilor Curtii Constitutionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constitutie. Atat considerentele, cat si enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertatii de exprimare si afirmarea independentei judecatorilor Curtii Constitutionale, fara a produce insa vreun efect juridic in privinta solutionarii litigiului aflat pe rolul instantei judecatoresti sau in privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 din Codul de procedura penala, in intelesul delimitat prin decizia la care se refera aceasta opinie separata. Orice decizie a Curtii Constitutionale prin care s-a constatat neconstitutionalitatea unor prevederi legale este obligatorie erga omnes, in masura in care a fost pronuntata cu votul a cel putin 5 judecatori, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curtii Constitutionale in raport cu numarul de voturi exprimat pentru solutia pronuntata. De aceea, autoritatile si institutiile statului sunt obligate sa dea curs solutiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca si solutiei pronuntate cu unanimitatea voturilor judecatorilor ce formeaza completul de judecata. Responsabilitatea juridica este identica si intr-un caz si in celalalt, in conditiile prezentate prin considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.

Presedintele Curtii Constitutionale