Notiunea, obiectul si metoda de reglementare - drept international privat

NOTIUNEA, OBIECTUL SI METODA DE REGLEMENTARE - DREPT INTERNATIONAL PRIVAT

Notiunea dreptului international privat

Dreptul international privat este un ansamblu de norme care reglementeaza raporturile de drept privat cu element de extraneintate.

Asemenea oricarei ramuri de drept, dreptul international privat se caracterizeaza prin doua elemente, respectiv : obiect de reglementare, adica relatiile sociale reglementate si aparate si metoda de reglementare, adica mijlocul specific cu ajutorul caruia statul asigura conduita necesara partilor raportului juridic.

Obiectul dreptului international privat

1. Notiune

Obiectul sau de reglementare il constituie relatiile juridice caracterizate prin aceea ca au in componenta un element strain, care constituie principalul factor de diferentiere intre aceste tipuri de raporturi si cele de drept intern.

Trebuie insa specificat ca dreptului international privat nu este parte a dreptului international ci este o ramura distincta a dreptului intern, fiecare stat avand propriile norme aplicabile in sfera relatiilor juridice cu element de extraneitate. La nivel intern, toate statele au interesul in a adopta reguli care sa reglementeze nu doar raporturile ce apar in interiorul societatii nationale ci si pe cele care prezinta legaturi cu sistemele de drept apartinand altor state, prin existenta elementului strain. Normele dreptului international privat, parte a sistemului de drept intern al unui stat, nu isi au izvorul in obiceiuri, uzante sau tratate internationale. Asta nu inseamna ca nu exista in cadrul acestora si unele avand origine internationala. Vorbim de acele norme de drept international privat instituite prin Conventiile internationale la care statele semnatare sunt parte, sau cele rezultate din procesul de uniformizare la nivel supranational prin instituirea unor reglementari comune aplicabile in aceasta materie de catre organisme supranationale carora le apartin anumite sisteme de drept national ( cum ar fi de exemplu organismele comunitatii europene).

2. Elementul de extraneitate

Ceea ce diferentiaza raportul de drept intern fata de raportul de drept international privat este existenta unuia sau mai multor elemente de extraneitate.

Elementul de extraneitate este o imprejurare de fapt care pune in relatie raportul juridic cu unul sau mai multe sisteme de drept apartinand unor state diferite.

Prezenta elementului de extraneitate imprima raportului juridic o anumita specificitate si anume ii confera un caracter de internationalitate. In doctrina se apreciaza ca elementul de extraneitate este criteriul principal, care confera fizionomie proprie raporturilor din dreptul international privat.

De mentionat ca elementul de extraneitate nu este un element distinct, de structura al raportului juridic alaturi de subiect, continut si obiect. Este doar un fapt juridic care se refera la unul sau mai multe din cele trei elemente de structura ( cetatenie straina sau domiciliul in strainatate - privitor la subiecte, bunul ce face obiectul vanzarii se afla in strainatate - cu privire la obiect, contractul se incheie in strainatate, prejudiciul s-a produs pe teritoriul altei tari - cu privire la continut).

Raportandu-ne la cele trei elemente de structura ale raportului juridic, cele mai importante elemente de extraneitate sunt:

in legatura cu subiectele raportului juridic :

pentru persoanele fizice: cetatenia, domiciliul sau resedinta, religia ( in anumite sisteme de drept cum ar fi tarile islamice. Grecia etc) ;

pentru persoanele juridice: sediul, nationalitatea, fondul de comert etc;

in legatura cu obiectul raportului juridic, elementul de extraneitate priveste locul situarii bunului mobil sau imobil in strainatate sau incidenta unei legi straine asupra obiectului;

in ceea ce priveste continutul raportului juridic, elementul de extraneitate se refera la locul nasterii raportului juridic sau locul unde urmeaza sa produca efecte, respectiv : locul incheierii actului, locul executarii prestatiei caracteristice, locul savarsirii delictului sau al producerii prejudiciului, locul producerii evenimentului ( deces, nastere etc). 

In sfera aspectelor procesuale, elemente de extraneitate sunt : instanta straina competenta, hotarare judecatoreasca sau arbitrala pronuntata in strainatate etc.

3. Raporturi cu element de extraneitate care nu pot forma obiect al dreptului international privat

Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formeaza obiect de reglementare a dreptului international privat, ci numai raporturile de drept civil, in sens larg.

Nu intra in aceasta categorie raporturile cu element strain din domeniul dreptului administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.

In acveasta situatie, instanta romana cerceteaza faptele prin prisma legilor romane, iar in masura in care se constata ca legea romana nu este aplicabila, se va declara necompetenta.

Prin urmare, in aceste materii competenta legislativa coincide cu competenta judecatoreasca, instanta romana neaplicand legea straina.

Metoda de reglementare in dreptul international privat

1. Aspecte introductive

Specificul materiei dreptului international privat roman o constituie conflictele de legi. Metoda sa de reglementare este metoda conflictuala sau conflictualista.

Pe langa metoda conflictuala este cunoscuta si metoda normelor materiale sau substantiale care se aplica direct, nemijlocit raportului juridic cu element de extraneitate.

2. Analiza metodelor de reglementare

2.1 Metoda conflictuala (conflictualista)

Aceasta metoda presupune alegerea legii competente sa reglementeze un raport juridic cu element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale.

Legea competenta, poate fi cea locala (legea instantei numita legea forului), cea straina, sau ambele (fiecare din legi, reglementand un anumit aspect al raportului juridic).

Normele conflictuale se stabilesc prin legislatia interna a fiecarui stat si prin conventii internationale.

In Romania, normele conflictuale se regasesc in Legea 105/1992.

Metoda conflictuala prezinta urmatoarele caracteristici:

presupune alegerea legii competente intrucat, in principiu, norma conflictuala este bilaterala;

judecatorul forului aplica propria norma conflictuala;

legea aplicabila desemnata de norma conflictuala, este legea forului sau legea unei tari straine.

2.2 Metoda utilizarii legilor de aplicatie imediata.

Constituie o forma particulara a metodei conflictuale, ce presupune existenta unei categorii speciale de legi, anume cele de aplicatie imediata, aplicarea normei conflictuale fiind conditionata de imprejurarea ca, in materia respectiva, sa nu existe o asemenea lege. Prin urmare, utilizarea acestei metode are un caracter prealabil aplicarii normei conflictuale in materie.

Actiunea normelor de aplicatie imediata este conditionata de existenta unei legaturi intre situatia juridica dedusa judecatii si legea forului, adica prezenta unui punct de legatura care poate consta in domiciliul persoanei, situarea bunului, incheierea actului juridic ori alt element, localizate in tara forului.

Aceasta metoda prezinta urmatoarele caracteristici:

exclude aplicarea legii straine, inlaturand in acelasi timp, incidenta metodei conflictuale;

ridica problema determinarii aplicarii in spatiu a normelor juridice, legea de aplicare imediata aplicandu-se datorita caracterului de obligativitate pe care-l prezinta;

legile de aplicatie imediata au un caracter unilateral, in vreme ce normele conflictuale sunt, de regula, bilaterale.

Normele de aplicatie imediata se aseamana cu normele conflictuale, ambele avand un punct de legatura cu tara forului. Dar, normele conflictuale stabilesc numai competenta unui sistem de drept, in timp ce normele de aplicare imediata rezolva nemijlocit raportul juridic cu element de de extraneitate.

2.3 Metoda proper law

Este, de asemenea, o varianta a metodei conflictuale si presupune ca pentru fiecare situatie juridica trebuie determinata legea aplicabila in raport de totalitatea imprejurarilor de fapt si a particularitatilor pe care le prezinta.

In cazul acestei metode, rolul judecatorului este important, intrucat determina legea aplicabila nu potrivit regulii generale, ci dupa punctele de legatura ale spetei, astfel incat legea stabilita sa fie cea mai indicata pentru cazul respectiv.

Aceasta metoda presupune: a) gruparea si aprecierea punctelor de legatura pentru stabilirea legii aplicabile indicata de cele mai puternice puncte de legatura; b) cercetarea continutului legilor aflate in conflict pentru a determina scopul pe care il au, aplicandu-se legea care are cel mai mare interes de a reglementa situatia juridica respectiva; c) aplicarea aceleia dintre legile aflate in conflict care este cea mai favorabila partii care trebuie protejata, exprimand ideea de justitie, astfel cum o concepe judecatorul respectiv.

In sistemul nostru de drept, nu exista o astfel de reglementare.

2.4. Metoda normelor materiale

Aceasta metoda se caracterizeaza prin aplicarea directa, nemijlocita a normelor materiale raportului juridic dedus judecatii.

Norma materiala presupune fie o norma care se declara aplicabila raportului juridic in discutie (ex : Conventia de la Haga din 1964, cu privire la legea uniforma privind vanzarile internationale de obiecte mobile corporale stabileste normele materiale aplicabile partilor contractante care au domiciliul pe teritoriul unor state diferite), fie o norma materiala care inlatura posibilitatea conflictului de legi in masura in care acesta contine o reglementare comuna pentru doua sau mai multe tari, situatie in care normele materiale se aplica direct raporturilor juridica, fara a fi necesara o norma conflictuala ( ex : Conventia de la Geneva din 1930, ce cuprinde legea uniforma asupra cambiei si biletului la ordin, prin care partile contractante se obliga sa introduca in legislatia lor interna reglementari uniforme).