Procedura divortului

Procedura divortului

In mod firesc casatoria inceteaza o data cu decesul unuia dintre soti. Cu toate acestea, imprejurari dintre cele mai diverse, fac dificila sau chiar imposibila continuarea casatoriei. De aceea, marea majoritate a legislatiilor permit desfacerea casatoriei prin divort.

Dispozitii privitoare la divort intalnim in legislatia noastra atat in Codul familiei (art. 37-44), cat si in Codul de procedura civila, acesta din urma consacrand materiei un capitol distinct (Capitolul VI) din Cartea a VI-a (art. 607-619). In perioada anterioara Revolutiei din decembrie 1989 procedura divortului a fost supusa unor reglementari succesive, majoritatea acestor modificari fiind destinate a limita posibilitatile de desfacere a casatoriei prin divort.

Modificarile aduse Codului familiei si Codului de procedura civila, prin Legea nr. 59/1993, au fost menite sa simplifice in mod substantial procedura divortului, consacrand si posibilitatea desfacerii casatoriei prin consimtamantul ambilor soti.

Actuala reglementare pastreaza, asa cum s-a remarcat si in doctrina recenta[1], distinctia dintre incetarea casatoriei, care intervine in cazul decesului unuia dintre soti, al declararii judecatoresti a mortii unuia dintre soti, si desfacerea casatoriei prin divort.

Intr-adevar, potrivit art. 37 alin. (1) C. fam.: "Casatoria inceteaza prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti". Dupa aceasta statuare, cel de-al doilea alineat al textului mentionat este neechivoc in sensul precizat: "Casatoria se poate desface prin divort".

Prin urmare, incetarea casatoriei apare ca o "denumire de indicare a cazurilor naturale si obiective prin care aceasta ia sfarsit", in timp ce desfacerea casatoriei este rezervata pentru "disolubilitatea casatoriei prin divort"[2].

In dreptul modern sunt cunoscute, de regula, doua forme de desfacere a casatoriei prin divort si anume: divortul "a l'amiable" sau prin consimtamant mutual si divortul pentru motive temeinice[3]. Distinctia este importanta si din punct de vedere procedural, intrucat regulile ce trebuie urmate sunt adeseori diferite.

Divortul prin consimtamant mutual, desi a fost introdus in unele tari doar in ultimele decenii, a devenit una din formele de divort frecvent folosite in practica. In favoarea acestei forme de despartenie pledeaza considerente legate de simplitatea procedurii si confidentia­litatea motivelor ce determina desfacerea casatoriei.

In dreptul nostru, divortul prin consimtamant mutual a fost introdus in legislatia procesuala prin Legea nr. 59/1993.

Anterior modificarii Codului de procedura civila, prin actul normativ mentionat, casatoria putea fi desfacuta numai pentru motive temeinice. Intr-adevar, potrivit fostului art. 38 alin. (1) C. fam.: "Instanta judecatoreasca nu poate desface casatoria prin divort decat atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt atat de grav si iremediabil vatamate incat continuarea casatoriei este vadit imposibila pentru cel care cere desfacerea ei". Din aceste dispozitii procedurale doctrina noastra a tras concluzia ca, in sistemul legislatiei atunci in vigoare, desfacerea casatoriei prin divort avea un caracter exceptional[4].

Potrivit actualei redactari a art. 38 alin. (1) C. fam: "Instanta judecatoreasca poate desface casatoria prin divort atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila".

Deosebirile dintre cele doua texte sunt substantiale, astfel incat in prezent se considera ca desfacerea casatoriei prin divort nu mai are un caracter exceptional[5]. Legislatia in vigoare, la fel ca cea precedenta, nu enunta motivele de divort, astfel ca revine instantei de judecata sarcina de a aprecia de la caz la caz temeinicia motivelor invocate pentru desfacerea casatoriei.

Practica judiciara a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la desfacerea casatoriei prin divort, cum sunt infidelitatea unuia dintre soti, actele de violenta exercitate de unul dintre soti impotriva celuilalt, despartirea in fapt a sotilor, daca se datoreaza culpei unuia dintre ei, etc.[6]

In continuare vom analiza principalele aspecte de ordin procedural privitoare la desfacerea casatoriei prin divort. Unele reguli procedurale sunt comune divortului prin consimtamant mutual si divortului pentru motive temeinice.

Procedura divortului are un caracter particular chiar si in raport cu alte proceduri speciale, imprejurare determinata, in mod neindoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie. Astfel, se explica in unele tari nu numai existenta unor reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar si a unor instante de familie.

Caracterul special al procedurii este marcat, in unele tari, de instituirea de catre legiuitor a unor termene de gandire si a unei concilieri obligatorii, solutii legislative destinate a realiza o ultima incercare de salvare a casatoriei.

Actiunea de divort este de competenta materiala a judecatoriilor, in baza dispozitiilor de principiu statornicite de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Dispozitii derogatorii de la dreptul comun au fost stabilite de legiuitor numai in materia competentei teritoriale. Astfel, potrivit art. 607 C. proc. civ. actiunea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor[7].

Pentru determinarea competentei teritoriale prezinta relevanta numai domiciliul comun al sotilor de la data introducerii actiunii; schimbarile ulterioare de domiciliu nu influenteaza asupra competentei definitiv stabilite prin sesizarea instantei. De asemenea, in determinarea competentei prezinta importanta domiciliul efectiv al sotilor intr-o anumita localitate, chiar daca nu s-au efectuat cuvenitele modificari in evidentele tinute de organele de politie.

In situatia in care sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul dintre soti nu mai locuieste in localitatea corespunzatoare ultimului domiciliu comun, competenta de solutionare a actiunii revine instantei in a carei raza teritoriala se afla domiciliul paratului. In cazul insa in care paratul nu are domiciliu in tara competenta revine judecatoriei in circumscriptia careia se afla domiciliul reclamantului.

Determinarea competentei in procesele de divort ridica uneori problema intinderii atributiilor instantei sesizate si asupra cererilor accesorii. Nici o ratiune nu inlatura aplicarea, in principiu, si in aceasta materie a regulii accesorium sequitur principale. Asa fiind, cererile accesorii privitoare la incredintarea copiilor minori, plata alocatiei de stat, plata pensiei de intretinere, atribuirea locuintei si la incuviintarea purtarii numelui dobandit prin casatorie sunt de competenta instantei sesizate cu actiunea de divort. Mentionam ca pentru aceasta solutie avem si un text expres, respectiv art. 611 C. proc. civ., care precizeaza ca cererea de pensie alimentara se face la judecatoria investita cu cererea de divort, chiar daca intre timp s-au ivit schimbari cu privire la domiciliul partilor.

Jurisprudenta a decis ca si cererea de impartire a bunurilor comune se judeca de instanta competenta sa solutioneze actiunea de divort. Solutia este promovata si pentru ipoteza in care printre bunurile comune se afla si imobile. Daca insa actiunea de imparteala este promovata dupa ramanerea definitiva a hotararii de divort, iar printre bunurile partajabile figureaza si un imobil, competenta va reveni instantei in raza teritoriala in care se afla acel imobil.

In incheierea acestor consideratii trebuie sa precizam ca normele privitoare la competenta teritoriala a instantelor judecatoresti in materie de divort au un caracter imperativ[8], iar nesocotirea lor poate fi invocata de parti sau de instanta din oficiu.

Dreptul de a sesiza instanta competenta cu o actiune de divort apartine numai sotilor, intrucat o atare actiune are un caracter strict personal. Creditorii unuia dintre soti nu pot interveni pe calea actiunii oblice pentru a solicita desfacerea casatoriei prin divort. Nici mostenitorii sotului nu au dreptul de a introduce sau de a continua actiunea pornita de autorul lor. Introducerea unei asemenea actiuni - ca si continuarea ei - ar fi lipsita de obiect, caci art. 37 alin. (1) C. fam. declara desfacuta casatoria prin moartea unuia dintre soti.

Procurorul nu are nici el legitimare procesuala activa in ceea ce priveste dreptul de a exercita o actiune de divort in locul titularului. El poate interveni intr-un proces de divort ori de cate ori interesul minorilor ar reclama o atare participare.

In consecinta, in procesul de divort, legitimarea procesuala este recunoscuta de lege numai sotilor. In doctrina s-a ridicat totusi problema de a cunoaste daca sotul alienat sau debil mintal poate sau nu introduce o actiune de divort. S-a apreciat, pe buna dreptate, ca sotul neinterzis poate introduce o actiune de divort in momentele sale de luciditate[9].

O controversa staruie totusi in ceea ce priveste situatia procesuala a sotului pus sub interdictie. Intr-o prima opinie se sustine ca sotul pus sub interdictie nu poate promova o actiune de divort nici in momentele sale de luciditate. Aceasta solutie se intemeiaza pe lipsa capacitatii de exercitiu a sotului pus sub interdictie, dar si pe faptul ca, in procesele de divort, starea de luciditate trebuie sa subziste pe tot parcursul judecatii[10].

In pofida consistentei de netagaduit a argumentatiei folosite de autorii solutiei enuntate, marea majoritate a doctrinei promoveaza un alt punct de vedere, anume acela al admisibilitatii actiunii promovate de sotul pus sub interdictie. Si de data aceasta doctrina invoca argumente de o incontestabila pertinenta. In acest sens s-a remarcat ca sotul interzis poate promova actiunea de divort in momentele sale de luciditate, caci altminteri o incapacitate de exercitiu s-ar transforma intr-o incapacitate de folosinta, tutorele neavand legitimare procesuala pentru a introduce o atare actiune[11].

In ceea ce ne priveste, ne alaturam celei de-a doua solutii doctrinare, caci a nu recunoaste sotului interzis dreptul de a promova actiunea de divort inseamna a-l lipsi practic de posibilitatea de a solicita si obtine desfacerea casatoriei. Aceasta solutie se impune, asa cum s-a remarcat, si pentru considerente de echitate[12]. Intr-adevar, se poate intampla ca starea de boala a sotului sa fi fost provocata sau agravata de atitudinea celuilalt sot; intr-o asemenea imprejurare ne apare pe deplin echitabil si moral sa i se recunoasca sotului pus sub interdictie dreptul de a cere desfacerea casatoriei .

Este insa adevarat ca opinia contrara are de partea sa, asa cum am aratat, puternice argumente juridice. Aceasta deoarece o data ce sotul a fost pus sub interdictie opereaza o prezumtie de "insanitate permanenta" si drept urmare nu se poate face distinctie dupa cum un act a fost sau nu efectuat in momente de luciditate[14].

Totusi este de observat ca legea admite in mod expres reprezentarea sotului pus sub interdictie in procesele de divort, iar o atare solutie se impune atat in privinta sotului reclamant, cat si a sotului parat. Drept urmare, este neindoielnic ca sotul reclamant poate fi reprezentat daca a promovat actiunea inainte de a fi fost pus sub interdictie. Dar aceasta nu reprezinta singura solutie in care sotul reclamant poate fi reprezentat, astfel cum se sustine de unii autori[15].

Aceeasi solutie se impune si in cazul promovarii actiunii de catre sotul pus deja sub interdictie. O atare actiune poate fi promovata numai in momentele de luciditate ale sotului pus sub interdictie. A admite o alta solutie ar insemna instituirea unei veritabile interdictii in ceea ce priveste dreptul de a obtine divortul[16].

Lipsa unei dispozitii exprese in privinta dreptului sotului pus sub interdictie de a promova o actiune de divort poate determina solutii jurisprudentiale neunitare. De aceea, ne alaturam opiniei care preconizeaza consacrarea in viitoarea legislatie a dreptului sotului pus sub interdictie de a promova actiunea de divort in momentele sale de luciditate[17]. De asemenea, deopotriva de utila ar fi si consacrarea in viitoarea legislatie procesuala a dreptului tutorelui de a continua actiunea introdusa anterior punerii sub interdictie a sotului reclamant . In aceeasi perspectiva a unei viitoare legislatii procesuale ar trebui examinata chiar si posibilitatea promovarii actiunii de divort de catre tutore, cu incuviintarea autoritatii tutelare, astfel cum o atare solutie este prevazuta de lege [art. 54 alin. (3) C. fam.] si in legatura cu actiunea in tagada paternitatii . O asemenea solutie ar trebui, dupa opinia noastra, prevazuta numai pentru divortul pentru motive temeinice.

Daca, ulterior sesizarii instantei, sotul reclamant isi pierde luciditatea el va putea fi reprezentat in continuare de tutore, in conditiile art. 614 C. proc. civ.

Legea procesuala ii permite paratului, astfel cum este si firesc, sa solicite si el desfacerea casatoriei pe cale de cerere reconventionala. Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconventionala poate fi formulata de parat "cel mai tarziu pana la prima zi de infatisare, in sedinta publica, pentru faptele petrecute inainte de aceasta data". Pentru faptele petrecute ulterior, dispune acelasi text, paratul va putea formula cerere reconventionala "pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului, in cererea reclamantului".

Din dispozitiile textului comentat se poate trage concluzia ca introducerea cererii reconventionale este obligatorie daca sotul parat urmareste sa obtina divortul din vina exclusiva a reclamantului[20].

Rolul principal in procesul de divort revine, ca in orice proces civil, partilor: reclamantul si paratul. Interesul social prezent in procesele de divort impune insa si participarea altor subiecte de drept.

Astfel, in procesele de divort in care este implicata si situatia juridica a minorilor este utila si participarea procurorului la activitatea judiciara, participare ce se realizeaza in conditiile determinate de art. 45 C. proc. civ.

O pozitie aparte are, in procesele de divort, autoritatea tutelara. Codul de procedura civila nu consacra in mod expres obligativitatea participarii autoritatii tutelare in asemenea litigii. In schimb, art. 42 alin. (1) C. fam. precizeaza ca in vederea incredintarii copiilor minori instanta "va asculta parintii si autoritatea tutelara". Asadar, incredintarea copiilor minori reprezinta o problema careia instanta de judecata trebuie sa-i acorde o atentie cu totul deosebita. De aceea, legea impune ca in asemenea litigii sa fie ascultata si autoritatea tutelara.

Legea nu impune insa in mod expres prezenta autoritatii tutelare in instanta. De aceea si in jurisprudenta mai veche s-a decis ca prezenta efectiva a reprezentantului autoritatii tutelare la dezbateri nu este obligatorie. Ceea ce este necesar, potrivit legii, este citarea autoritatii tutelare si comunicarea de catre aceasta a concluziilor sale. Autoritatea tutelara poate sa comunice concluziile sale si printr-o adresa, informand instanta cu privire la traiul sotilor si la modul de ingrijire a copiilor; in acelasi timp, autoritatea tutelara va formula propuneri cu privire la masurile pe care le considera necesare in interesul minorilor.

Imprejurarea ca autoritatea tutelara a comunicat in scris opinia sa cu privire la incredintarea copiilor minori nu o impiedica sa se infatiseze, prin delegatul sau, in instanta si sa puna concluzii orale. Lipsa referatului autoritatii tutelare sau a concluziilor delegatului acesteia are drept consecinta nelegalitatea hotararii pronuntate cu privire la incredintarea minorilor. Precizam ca daca parintii nu au domiciliul in aceeasi localitate este necesara ascultarea atat a autoritatii tutelare de la domiciliul tatalui, cat si a aceleia de la domiciliul mamei.

Pozitia procesuala a autoritatii tutelare, in procesele de divort, este diferita de aceea pe care o dobandeste atunci cand legea o autorizeaza sa promoveze actiunea civila[21]. In procesele de divort, autoritatea tutelara nu este parte, ci are o pozitie speciala, participand la activitatea judiciara doar pentru a pune concluzii . Autoritatea tutelara este chemata sa dea doar un aviz cu privire la incredintarea copiilor minori, fara ca instanta sa fie obligata sa i se conformeze. De aceea, s-a sustinut ca autoritatea tutelara are calitatea de organ de informare si de avizare .

Faptul ca autoritatea tutelara nu este parte in procesul de divort atrage anumite consecinte juridice. Astfel, delegatul autoritatii tutelare nu este un reprezentant judiciar, ci doar titularul unui mandat special[24], determinat de necesitatea exprimarii unui aviz cu privire la incredintarea minorilor. De aici decurge si o alta consecinta procedurala: delegatul autoritatii tutelare nu are drepturile recunoscute de lege partilor din proces, cum ar fi dreptul de a propune probe sau de a pune concluzii in fond etc.

O pozitie speciala dobandeste in procesul de divort si minorul care a implinit varsta de 10 ani. In aceasta privinta, art. 42 alin. (1) C. fam. instituie obligatia ascultarii minorului care a implinit varsta de 10 ani. Astfel, cum rezulta, fara echivoc, din acelasi text ascultarea minorului se face in scopul solutionarii capatului de cerere privitor la incredintarea acestuia. Pozitia procesuala a minorilor este diferita, in mod evident, fata de cea a partilor, dar si fata de pozitia autoritatii tutelare, intrucat el este ascultat in propria-i cauza[26].

Dispozitiile legale privitoare la ascultarea minorului in procesul de divort au un caracter imperativ, imprejurare ce rezulta si din formularea art. 42 alin. (1) C. fam. Prin urmare, nerespectarea acestor dispozitii atrage dupa sine casarea hotararii pronuntate[27].

In cazul cand motivele de divort s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor, la prima instanta, si in timp ce judecata primei cereri se afla in apel, cererea paratului va fi facuta direct la instanta investita cu judecarea apelului.

Solutia este una de exceptie, caci vizeaza o situatie strict determinata, aceea cand motivele de divort s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor la prima instanta si in timp ce judecata primei cereri se afla in apel. Admiterea cererii reconventionale in acest caz se justifica prin aceea ca instanta de apel este considerata tot ca o instanta de fond.

Nerespectarea termenelor privitoare la depunerea cererii reconventionale de catre parat atrage dupa sine sanctiunea decaderii din dreptul de a mai solicita divortul din vina exclusiva a reclamantului. Prin urmare, daca paratul nu formuleaza cerere reconventionala, el se va afla in imposibilitate de a obtine desfacerea casatoriei din vina exclusiva a reclamantului, chiar daca din probele administrate ar rezulta numai culpa acestuia. Totusi, art. 617 alin. (1) C. proc. civ. permite pronuntarea divortului din vina ambilor soti "chiar atunci cand numai unul din ei a facut cerere, daca din dovezile administrate reiese vina amandurora".

Actiunea reconventionala se judeca in toate cazurile o data cu cererea principala. In aceasta materie nu este posibila insa disjungerea cererii reconventionale de cererea principala[28].

Cererea de divort trebuie sa cuprinda toate elementele prevazute de art. 112 C. proc. civ. Pe langa aceste mentiuni, cererea de divort trebuie sa cuprinda si unele elemente specifice acestei institutii, respectiv sa indice numele copiilor minori rezultati din casatorie sau care se bucura de situatia legala a copiilor nascuti din casatorie. Daca nu exista copii minori, se va face mentiune despre aceasta imprejurare.

Legea il obliga pe reclamant sa alature la cererea de divort cate un extras dupa certificatul de casatorie si atunci cand este cazul cate un extras dupa certificatele de nastere ale copiilor minori. Instanta de judecata competenta nu poate da curs cererilor de divort care nu intrunesc conditiile mentionate anterior. Jurisprudenta noastra anterioara a decis ca instanta nu poate da curs cererii de divort pana nu se depun certificatele de stare civila sau copii legalizate dupa acestea.

Prin cererea de divort reclamantul poate formula si unele capete accesorii actiunii principale, cum sunt cele privitoare la incredintarea copiilor minori, plata pensiei de intretinere, plata alocatiei de stat, impartirea bunurilor comune, atribuirea spatiului locativ si la incuviintarea purtarii numelui avut in timpul casatoriei.

Cererea de divort, impreuna cu inscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de catre reclamant presedintelui judecatoriei.

Textul comentat, in alin. (5), consacra si o exceptie de la obligativitatea intampinarii. Daca paratul apreciaza necesar el poate uza de acest mijloc procedural, fara insa sa fie obligat sa se apere printr-o intampinare.

Procedura divortului cunoaste si unele particularitati in materia probatiunii judiciare. Derogarile de la dreptul comun vizeaza doua situatii distincte: existenta unor mijloace de dovada admise in dreptul comun, dar interzise in procesele de divort si, dimpotriva, admisibilitatea in procesul de divort a unor probe interzise in dreptul comun.

O prima situatie se refera la inadmisibilitatea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divort. Interdictia la care ne referim este consacrata in mod expres de art. 612 alin. ultim C. proc. civ. Scopul acestei interdictii este acela de a evita pronuntarea unui divort prin acordul partilor. Or, in prezent divortul prin acordul sotilor este reglementat in mod expres si in legislatia noastra, astfel ca unii autori s-au intrebat pe buna dreptate daca o atare restrictie se mai justifica[29]. De altfel, in alte legislatii in care este reglementat divortul prin consimtamant mutual o atare interdictie nu exista.

De lege lata, interogatoriul poate fi totusi folosit pentru combaterea motivelor de divort si pentru solutionarea unor cereri accesorii, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuintei sau la impartirea bunurilor comune.

A doua situatie, la care ne referim in acest context, vizeaza admiterea unor mijloace de dovada neingaduite, in principiu, in dreptul comun. Astfel, in dreptul comun legea nu ingaduie audierea ca martori a rudelor si afinilor pana la gradul trei inclusiv. In procesele de divort, dimpotriva, rudele si afinii pot fi audiati ca martori, cu exceptia descendentilor (art. 190
C. proc. civ.). Excluderea descendentilor din categoria martorilor se intemeiaza pe obligatia de respect pe care o au acestia fata de parinti[30]. Prin urmare, descendentii, fie ei chiar majori, nu pot fi audiati in procesele de divort.

Ratiunea acestei solutii legale rezida in faptul ca relatiile dintre soti, prin natura lor, sunt cunoscute cel mai bine de catre rudele acestora. De aceea, inlaturarea ca nesincere a declaratiilor unor astfel de martori trebuie sa fie temeinic motivata. Aceasta deoarece in asemenea litigii se poate intampla uneori ca alte probe decat cele care provin de la rudele sotilor sa nu existe.

In procesele de divort instantele judecatoresti trebuie sa manifeste o atentie deosebita pentru administrarea tuturor probelor necesare spre a se putea stabili motivele reale ale neintelegerilor dintre soti. Ele trebuie sa exercite un rol activ in probatiune pentru a se convinge daca reluarea vietii comune a sotilor mai este sau nu posibila.

In reglementarea anterioara procedura divortului a avut un accentuat caracter dilatoriu, legea instituind termene speciale de conciliere si de gandire[31]. Dupa modificarea Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993 procedura divortului a fost mult simplificata, pe de o parte, prin introducerea divortului prin acordul mutual al sotilor, iar pe de alta parte prin renuntarea la termenele de gandire.

Rolul procedurii de conciliere este mult diminuat in stadiul actual al legislatiei noastre procesuale. Acest rol se reduce la sfaturile de impacare pe care este obligat presedintele sa le dea reclamantului cu prilejul prezentarii cererii de divort. In acest scop, legea il obliga pe reclamant sa prezinte personal cererea presedintelui instantei. In acelasi timp, legea il obliga pe presedintele instantei sa dea sfaturi de impacare reclamantului, iar daca acesta staruie in cererea de divort, presedintele va fixa termen pentru judecarea cauzei.

De aceea, s-a remarcat in doctrina ca aceasta procedura de conciliere are adesea un caracter formal[32]. Desigur, astfel cum s-a preconizat, o procedura de conciliere obligatorie si efectiva ar fi utila, astfel cum ea exista si in alte legislatii procesuale.

Astfel cum am aratat deja, divortul prin consimtamant mutual a fost introdus in legislatia noastra de-abia cu prilejul modificarii Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993. In unele tari divortul prin consimtamant mutual a devenit principala forma de desfacere a casatoriei, fiind utilizat tot mai frecvent datorita avantajelor incontestabile pe care le ofera aceasta procedura. In Franta, de pilda, dupa reintroducerea in legislatie (prin Legea nr. 55-1124/1975) a divortului prin consimtamant mutual, in anul 1989, peste 50% din divorturi au fost pronuntate pe baza acordului dintre soti.

Intr-adevar, desfacerea casatoriei prin acordul partilor prezinta avantaje de loc neglijabile pentru ambii soti: ei nu trebuie sa invoce motive de divort; rudele nu sunt puse in situatia de a depune marturie; procedura este mai simpla si mai putin costisitoare; unele chestiuni privitoare la efectele divortului pot fi convenite chiar de soti etc.[34]

Conditiile divortului prin consimtamantul ambilor soti sunt reglementate in Codul familiei, iar Codul de procedura civila instituie cateva reguli derogatorii in aceasta materie.

Potrivit art. 38 alin. (2) C. fam.: "Divortul poate fi pronuntat si numai pe baza acordului ambilor soti, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

a) pana la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei si

b) nu exista copii minori rezultati din casatorie".

Avand in vedere caracterul de interes social al casatoriei legea a admis divortul prin consimtamant mutual, dar numai in conditii restrictive. Este ceea ce rezulta neindoielnic si din dispozitiile art. 38 alin. (2) C. fam.

Prima conditie vizeaza trecerea unui interval de timp de cel putin un an de la data incheierii casatoriei si pana la data introducerii cererii de divort. Este un termen pe care legiuitorul l-a considerat necesar pentru a se evita divorturile intempestive, datorate incheierii unor casatorii formale, oferindu-le in acelasi timp sotilor posibilitatea de a reflecta asupra necesitatii desfacerii casatoriei.

Termenul de un an, prevazut de art. 38 alin. (2) C. fam. constituie un veritabil fine de neprimire a actiunii si reprezinta in acelasi timp, astfel cum se exprima doctrina franceza[35] "o incapacitate temporara de a divorta" (si adaugam noi pe baza acordului dintre soti).

A doua conditie a divortului prin consimtamant mutual este una negativa: din casatorie sa nu fi rezultat copii minori. Si aceasta conditie impune cateva precizari. Cerinta impusa de lege are in vedere doar inexistenta unor copii minori la data introducerii cererii de divort. Prin urmare, in cazul unor copii majori divortul prin consimtamant mutual poate fi solicitat fara asemenea restrictii. Interpretarea este rationala caci interdictia este, in mod natural, prevazuta de lege ca o masura de protectie a copiilor minori.

De asemenea, textul isi gaseste aplicare numai atunci cand copiii minori sunt rezultati din casatoria sotilor care cer divortul, iar nu dintr-o casatorie anterioara[36].

Cu toate ca nici o dispozitie din Codul familiei nu o spune in mod expres, divortul prin consimtamant mutual presupune in mod implicit si o manifestare libera de vointa a celor doi soti in directia desfacerii casatoriei. Exista totusi unele dispozitii procedurale, pe care doar le enuntam aici, din care rezulta necesitatea conditiei mentionate: cererea de divort trebuie semnata de ambii soti, iar instanta primind cererea de divort "va verifica existenta consimtamantului sotilor". De aceea, astfel cum am aratat, divortul prin consimtamant mutual poate fi solicitat numai daca sotii sunt capabili, iar nu si in cazul in care unul dintre ei este pus sub interdictie.

Codul de procedura civila contine un numar redus de norme procedurale privitoare la aceasta forma de divort. In lipsa unor norme procedurale particulare se aplica celelalte dispozitii procedurale din materia divortului, cum sunt cele privitoare la citarea partilor, deliberarea si pronuntarea hotararii etc.

O prima norma derogatorie vizeaza chiar actul de sesizare al instantei. Intr-adevar, potrivit art. 613 alin. (1) C. proc. civ. cererea de divort trebuie sa fie semnata de ambii soti. Prin urmare, semnarea cererii de divort de catre ambii soti este o conditie esentiala a legalei investiri a instantei.

Acordul partilor trebuie sa vizeze si capetele de cerere accesorii. O atare concluzie poate fi desprinsa, in opinia noastra, tot din dispozitia cuprinsa in acest sens in art. 613 alin. (1) teza finala. Prin acest text se dispune ca: "Atunci cand este cazul, in actiunea de divort, sotii vor stabili si modalitatile in care au convenit sa fie solutionate cererile accesorii divortului". Legea nu face nici o distinctie in functie de natura cererilor accesorii, respectiv daca ele se refera la incredintarea copiilor minori, la plata pensiei de intretinere sau la alte efecte ale divortului. De aici, se poate trage concluzia ca acordul sotilor trebuie sa vizeze toate cererile accesorii. Totusi, trebuie sa recunoastem ca sub acest aspect textul nu are o redactare ireprosabila, caci in prima parte el uziteaza sintagma "atunci cand este cazul". Dar aceasta formula nu trebuie inteleasa in sensul ca partile au posibilitatea de a aprecia, ci ca legea impune determinarea modalitatilor de solutionare a cererilor accesorii ori de cate ori acestea sunt promovate.

Oricum un text clar, astfel cum exista si in legislatia franceza, s-ar impune, in opinia noastra, in perspectiva unei viitoare reglementari procesuale. Mentionam in acest context ca, potrivit art. 1091 pct. 2 C. proc. civ. francez, cererea de divort trebuie sa cuprinda sub sanctiunea neprimirii ei "un proiect de conventie definitiva, cu privire la reglementarea completa a efectelor divortului"[37].

Dupa primirea cererii de divort presedintele verifica existenta consimtamantului sotilor [art. 613 alin. (2) C. proc. civ.]. Textul este redactat intr-o formula imperativa, fara insa sa contina alte precizari cu privire la modul de verificare a existentei consimtamantului sotilor. Totusi in doctrina s-a apreciat ca prezenta sotilor la acest prim termen nu este imperios necesara[38]. Instanta va trebui sa verifice daca cererea indeplineste conditiile legale, respectiv daca este semnata de ambii soti, iar daca acestia se prezinta in fata presedintelui vor fi intrebati daca staruie in desfacerea casatoriei prin consimtamant mutual.

Potrivit art. 613 alin. (2) C. proc. civ. dupa ce presedintele verifica existenta consimtamantului, acesta stabileste un termen de doua luni in sedinta publica. Cu acest prilej instanta "va verifica daca sotii staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, in caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fara a administra probe cu privire la motivele de divort".

Termenul de doua luni pentru solutionarea cauzei in sedinta publica este un termen procedural destinat a le oferi sotilor inca o posibilitate de a reflecta asupra unei eventuale concilieri in scopul salvarii casatoriei[39].

Una din particularitatile divortului prin consimtamant mutual vizeaza inutilitatea administrarii unor dovezi pentru solutionarea cauzei. De altfel, din dispozitiile legale citate mai sus rezulta foarte clar ca instanta "va trece la judecarea cererii, fara a administra probe cu privire la motivele de divort". Solutia este explicabila, caci si in aceasta materie legea confera acordului de vointa al partilor forta decisiva in desfacerea casatoriei, sens in care s-a spus de fapt in doctrina franceza ca acordul omologat de instanta constituie, ca orice conventie, "legea partilor"[40]. Si atunci mai staruie totusi o intrebare de ce se mai procedeaza la "judecarea cererii"? Desigur ca odata intrunit acordul partilor nu se mai procedeaza la o judecata contradictorie si pe baza de probe . Solutionarea cauzei este necesara totusi spre a se verifica de catre instanta intrunirea conditiilor prevazute de art. 38 alin. (2) C. fam.

O solutie legislativa discutabila[42] este cea privitoare la posibilitatea instantei de a dispune, in legatura cu solutionarea cererilor accesorii, "atunci cand considera necesar, administrarea probelor prevazute de lege". Problema este legata insa si de discutia anterioara privitoare la obligativitatea acordului partilor asupra cererilor accesorii. Oricum, instanta este chemata sa ratifice acordul partilor privitor la efectele divortului. Necesitatea unor probe s-ar putea ivi in privinta acelor capete de cerere asupra carora instanta ar fi trebuit sa statueze si din oficiu, cum ar fi cele privitoare la incredintarea copiilor minori sau la plata pensiei de intretinere. Iar in asemenea situatii instanta ar putea ordona probe spre a se convinge ca acordul partilor cu privire la incredintarea copiilor minori nu contravine interesului acestora.

Cu prilejul solutionarii cauzei instanta trebuie sa verifice si indeplinirea conditiei privitoare la consimtamantul sotilor, in sensul ca aceasta este necesara a fi intrunita pe tot cursul procedurii, iar nu doar in momentul sesizarii instantei[43].

Codul de procedura civila nu contine dispozitii procedurale privitoare la posibilitatea transformarii unei cereri de divort bazate pe consimtamantul sotilor intr-o cerere de divort pentru motive temeinice sau invers. O atare convertire este, in principiu posibila, dar numai cu respectarea conditiilor specifice fiecarei proceduri[44].

Astfel, cum am aratat atunci cand am cercetat procedura ordonantei presedintiale pe timpul procesului de divort pot fi luate unele masuri provizorii. Intr-adevar, potrivit textului comentat, instanta poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanta presedintiala, masuri vremelnice cu privire la incredintarea copiilor minori, la obligatia de intretinere, la alocatia pentru copii si la folosirea locuintei.

Textul citat are o dubla semnificatie: determina masurile provizorii ce pot fi adoptate pe calea ordonantei presedintiale si permite luarea lor "pe tot timpul procesului". In toate situatiile determinate de lege instanta poate interveni pe calea ordonantei presedintiale, daca sunt intrunite si celelalte conditii prevazute de art. 581 C. proc. civ.

Masurile ordonate de instanta, in aceste conditii, au un caracter vremelnic, in sensul ca ele dureaza doar pana la solutionarea procesului de divort. Asemenea masuri pot fi modificate insa, tot pe calea ordonantei presedintiale, daca imprejurarile care au legitimat luarea lor nu mai sunt aceleasi.

In dreptul comun functioneaza principiul potrivit caruia partile pot sa-si exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. (1) C. proc. civ.]. De la aceasta regula, textul comentat face o importanta exceptie in materie de divort. Potrivit acestui text in fata instantelor de fond, partile se vor infatisa in persoana, afara numai daca unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate, este impiedicat de o boala grava, este pus sub interdictie sau are resedinta in strainatate; in aceste cazuri, partile se vor putea infatisa prin mandatar.

Textul citat consacra, asadar, regula infatisarii personale a partilor in fata instantelor de fond. Aceasta inseamna ca, in principiu, partile nu pot fi reprezentate, ci numai asistate in procesele de divort[45]. Ratiunea regulii enuntate rezida in garantarea unei bune solutionari a proceselor de divort. Prin prezenta lor in instanta partile pot oferi explicatiile necesare pentru justa solutionare a cauzei. Pe de alta parte, obligatia instantei de a incerca impacarea partilor presupune cu necesitate prezenta acestora in instanta.

Partile pot fi insa reprezentate printr-un mandatar in situatiile de exceptie anume prevazute de textul anterior citat, respectiv cand unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate, este impiedicat de o boala grava sa se infatiseze in instanta, este pus sub interdictie sau are resedinta in strainatate. Un corectiv se impune totusi in privinta sotului pus sub interdictie. Intr-adevar, cel pus sub interdictie, fiind lipsit de capacitate, nu poate fi reprezentat in procesul de divort decat de ocrotitorii sai legali, iar nu de un mandatar[46].

Procesele de divort se judeca in sedinta publica. Aceasta regula este prevazuta in mod expres in art. 615 alin. (1) C. proc. civ., desi textul nu face in aceasta materie decat o aplicare a principiilor dreptului comun. In toate cazurile, hotararea se pronunta in sedinta publica.

Dispozitiile art. 615 alin. (1) C. proc. civ. enunta insa si o exceptie de la regula anterior mentionata. Acest text indreptateste instanta sa dispuna judecarea cauzei "in camera de consiliu, daca va aprecia ca prin aceasta s-ar asigura o mai buna judecare sau administrare a probelor".

In doctrina noastra, invocandu-se si dispozitiile privitoare la protectia vietii private a partilor, cuprinse in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, s-a subliniat si lipsa de receptivitate a instantelor, in unele cazuri, in a ordona sedinta secreta[47]. Observatia este si dupa parerea noastra judicioasa. Totusi nu putem sa nu remarcam ca insesi dispozitiile
art. 615 alin. (1) C. proc. civ. nu permit o interpretare adecvata si in spiritul dispozitiilor consacrate in unele conventii internationale, cum sunt cele mentionate.

Intr-adevar, potrivit textului mentionat judecarea cauzelor de divort in sedinta secreta este posibila doar daca aceasta poate contribui la "o mai buna judecare sau administrare a probelor". In mod evident, textul se completeaza, in opinia noastra, in mod corespunzator si cu dispozitiile art. 121 alin. (2) C. proc. civ., care permite instantei sa ordone sedinta secreta "daca dezbaterea publica ar putea vatama ordinea publica sau pe parti". O adaptare a acestor dispozitii in materie de divort ar fi fost binevenita.

Dar, in perspectiva unei viitoare reglementari procesuale ar trebui poate reflectat chiar si asupra necesitatii ca procesele de divort sa se solutioneze fara publicitate, respectiv in camera de consiliu, astfel cum se procedeaza in alte legislatii.

Legea sanctioneaza in mod expres neinfatisarea reclamantului la termenul de judecata in prima instanta. Intr-adevar, potrivit textului comentat, daca la termenul de judecata, in prima instanta, reclamantul lipseste nejustificat si se infatiseaza numai paratul, cererea va fi respinsa ca nesustinuta.

Ne aflam in prezenta unei sanctiuni procedurale speciale, bazata pe ideea de culpa procesuala, dedusa din neinfatisarea reclamantului la termenele de judecata[48]. Sanctiunea opereaza numai in conditiile clar determinate de art. 616 C. proc. civ., respectiv doar daca lipsa reclamantului este nejustificata si doar daca paratul se infatiseaza la judecata. In cazul lipsei ambelor parti procesul civil se suspenda in baza dispozitiilor art. 242 C. proc. civ.

Presedintele instantei competente va trebui sa manifeste o deosebita grija pentru modul de realizare a procedurii de citare in procesele de divort. O atare rigoare se impune tocmai in considerarea interesului social pe care-l implica orice actiune de divort. In acest sens art. 616 C. proc. civ. impune instantei de judecata obligatia, in cazul in care procedura de chemare a sotului parat a fost indeplinita prin afisare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecata, de a solicita dovezi sau de a dispune cercetari pentru a verifica daca paratul isi are domiciliul la locul indicat in cerere si, daca constata ca nu domiciliaza acolo, va dispune citarea lui la domiciliul sau, precum si, daca este cazul, la locul sau de munca.

Aceeasi rigoare trebuie urmata si in cazul recurgerii la procedura de citare prin publicitate. Procedura de citare prin publicitate se realizeaza in concordanta cu dispozitiile art. 95 C. proc. civ. Rigoarea la care ne referim este una deosebita, nu in sensul aplicarii altor norme decat cele enuntate deja, ci in sensul de a evita citarea cu rea-credinta a sotului parat in cadrul procesului de divort, mai ales atunci cand in asemenea litigii urmeaza a se decide si asupra unor capete de cerere privitoare la soarta copiilor minori.

In continut si forma, hotararea de divort nu difera esential de orice alta hotarare judecatoreasca. Dar, sub aspectul continutului, hotararea trebuie sa cuprinda si unele mentiuni particulare.

Hotararea de divort trebuie sa cuprinda, in primul rand, o statuare chiar cu privire la soarta casatoriei. Din acest punct de vedere instanta poate dispune admiterea sau respingerea actiunii de divort. Solutia de admitere a actiunii de divort trebuie sa cuprinda si o statuare cu privire la vina sotului a carei conduita a determinat desfacerea casatoriei.

In principiu, in cazul dovedirii motivelor de divort actiunea va fi admisa din vina exclusiva a sotului parat. Daca acesta din urma a formulat actiune reconventionala este posibila desfacerea casatoriei din vina ambelor parti sau chiar din vina exclusiva a sotului reclamant, daca in aceasta din urma situatie s-a constatat din dezbateri culpa exclusiva a reclamantului.

Desfacerea casatoriei din vina ambilor soti este posibila si atunci cand numai una dintre parti a formulat actiune de divort. Solutia este prevazuta in mod expres de art. 617 alin. (1) C. proc. civ.

In sistemul legislatiei noastre este posibila insa desfacerea casatoriei fara sa se pronunte divortul din vina unuia sau a ambilor soti. O atare solutie se poate pronunta in cazurile prevazute de art. 38 alin. (2) C. fam., text la care trimite in mod expres art. 617 alin. (3) C. proc. civ. O interpretare riguroasa a dispozitiilor mentionate ne poate conduce la concluzia ca solutia enuntata este incidenta doar in cazul divortului pe baza acordului ambilor soti, caci art. 38 alin. (2) C. fam. se refera numai la aceasta ipoteza. Aplicarea legii in cazul analizat este incontestabila.

Dar, in pofida acestei situatii, doctrina[49] a dat o interpretare extensiva prevederilor art. 617 alin. (3) C. proc. civ., in sensul ca se poate dispune desfacerea casatoriei fara vina unuia din soti si in cazul prevazut de art. 38 alin. (3) C. fam. Potrivit acestui text: "Oricare dintre soti poate cere divortul atunci cand starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei".

Solutia la care ne referim a fost promovata, pe buna dreptate, si de fosta instanta suprema, care a remarcat in una din deciziile sale ca: "atunci cand divortul este cerut pentru alienatie mintala sau debilitate mintala cronica ori pentru o boala grava si incurabila survenita inainte sau in timpul casatoriei, nu s-ar putea retine in sarcina paratului nici o vina in legatura cu desfacerea casatoriei. In asemenea situatii, de divort-remediu, este gresit a se pronunta desfacerea casatoriei din vina sotului parat, prilejuindu-se aplicarea necorespunzatoare a legii in ceea ce priveste acordarea pensiei de intretinere. Ca atare, instanta va trebui sa constate desfacerea casatoriei fara a pronunta divortul din vina sotului parat".

Argumentatia instantei supreme este deosebit de pertinenta, astfel ca o atare solutie jurisprudentiala nu poate fi ignorata nici sub aspectul legislatiei actuale, in pofida deficientelor de redactare ale art. 617 C. proc. civ. Totusi ne pronuntam pentru modificarea textului enuntat in sensul incidentei sale si in cazul prevazut de art. 38 alin. (3) C. fam.

Hotararea de divort trebuie sa cuprinda statuari si cu privire la cererile accesorii formulate in conditiile legii. Astfel, in cazul in care din casatorie au rezultat copii, iar acestia sunt minori, instanta va statua si cu privire la incredintarea lor spre crestere si educare. Prin aceeasi hotarare, instanta se va pronunta si asupra contributiei fiecaruia dintre soti la cresterea si educarea copiilor, inclusiv asupra pensiei de intretinere.

In toate cazurile, atunci cand se dispune cu privire la incredintarea copiilor, se va tine seama exclusiv de interesul acestora. Prin hotararea de divort se desfiinteaza in mod implicit masurile luate anterior cu privire la incredintarea copiilor.

Prin hotararea de divort instanta trebuie sa se pronunte si asupra celorlalte cereri accesorii formulate de parti, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuintei sau la impartirea bunurilor comune ale sotilor. De asemenea, la cerere, instanta se va pronunta si cu privire la modul de lichidare a cheltuielilor de judecata, sens in care va aplica principiile dreptului comun in materie. Mentionam insa ca dispozitiile art. 275 C. proc. civ., care-l exonereaza de plata cheltuielilor de judecata pe paratul care la prima zi de infatisare recunoaste pretentiile reclamantului, nu-si gasesc aplicare in procesele de divort, intrucat declaratia paratului ca este de acord cu actiunea nu poate justifica prin ea insasi solutia de admitere a actiunii de divort.

Hotararea judecatoreasca pronuntata in materie de divort prezinta si o importanta particularitate. Potrivit art. 617 alin. (2) C. proc. civ.: "Hotararea prin care se pronunta divortul nu se va motiva, daca ambele parti solicita instantei aceasta".

Mai precizam ca potrivit art. 39 alin. (1) C. fam.: "Casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila". Prin urmare, hotararea de divort isi produce efectele sale firesti numai din momentul ramanerii ei irevocabile[50]. Textul citat se refera la efectele divortului propriu-zis, atat fata de parti, cat si fata de terti.

In raporturile dintre parti si cel de-al treilea "efectele patrimoniale ale casatoriei inceteaza de la data cand s-a facut mentiune despre hotararea de divort pe marginea actului de casatorie sau de la data cand ei au cunoscut divortul pe alta cale". In acest scop instanta este obligata sa comunice din oficiu hotararea de divort serviciului de stare civila competent. Prin urmare, efectuarea mentiunii de divort pe actul de casatorie reprezinta o masura de publicitate, ce are ca scop consfintirea opozabilitatii hotararii de divort fata de terti[51].

Codul de procedura civila contine si unele norme derogatorii de la dreptul comun in privinta actelor de dispozitie ale partilor. Asemenea norme derogatorii intalnim atat in legatura cu renuntarea la judecata, cat si in privinta impacarii sotilor in cursul procesului de divort.

Potrivit textului comentat, reclamantul poate renunta la cerere in tot cursul judecatii inaintea instantelor de fond, chiar daca paratul se impotriveste, iar renuntarea sa nu are nici o inraurire asupra cererii facute de parat. Drept urmare, textul deroga de la regula potrivit careia dupa ce s-a intrat in cercetarea fondului renuntarea nu poate fi facuta decat cu acordul paratului. Renuntarea reclamantului la judecata nu influenteaza, astfel cum precizeaza in mod expres textul citat, solutionarea cererii facute de parat. Legea se refera neindoielnic la cererea reconventionala formulata in procesul de divort si care se va solutiona in continuare.

Actiunea de divort se stinge si ca urmare a impacarii sotilor in cursul procesului. Intr-adevar, potrivit celui de-al doilea alineat al textului comentat, actiunea de divort se stinge prin impacarea sotilor "in orice faza a procesului, chiar daca intervine in instanta de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii". Textul mentionat are semnificatii particulare ce ne obliga la unele precizari.

In primul rand, constatarea stingerii actiunii de divort este obligatorie pentru instanta, imprejurare care rezulta chiar din formularea textului amintit.

A doua constatare se refera la faptul ca impacarea sotilor in procesul de divort reprezinta o situatie distincta de aceea a contractului judiciar din dreptul comun[52]. Prin urmare, intr-o asemenea imprejurare instanta nu este chemata sa pronunte o hotarare de expedient. Instanta constata pur si simplu stingerea procesului ca urmare a impacarii sotilor si dispune inchiderea dosarului.

Hotararea prin care se ia act de impacarea sotilor nu este susceptibila de apel sau recurs[53].

Pentru faptele petrecute dupa impacare reclamantul va putea promova o noua actiune de divort, iar in acest caz el se va putea folosi si de faptele vechi.

Tranzactionarea partilor cu privire la unele capete accesorii este posibila. Asa este cazul capetelor de cerere privitoare la purtarea numelui dobandit in timpul casatoriei, atribuirea locuintei si la partajarea bunurilor comune. Invoielile partilor privitoare la incredintarea copiilor minori, la prestarea intretinerii sau la dreptul de a avea legaturi personale cu minorul trebuie sa fie incuviintate de instanta.

Codul de procedura contine un numar redus de norme particulare cu privire la exercitarea cailor de atac. In materia apelului si a caii extraordinare de atac a recursului derogarile vizeaza doar durata termenului. Astfel, potrivit primului alineat al textului comentat, termenul de apel, precum si cel de recurs este de 30 de zile si curge de la comunicarea hotararii.

Termenele de apel si de recurs au aceeasi durata, chiar daca calea ordinara de atac este indreptata impotriva modului de rezolvare a unor cereri accesorii, cum sunt cele privitoare la impartirea bunurilor comune, la atribuirea locuintei etc.[54]

Totusi amintim ca in doctrina s-a sustinut si punctul de vedere potrivit caruia termenul de recurs vizeaza doar divortul si consecintele directe asupra carora instanta trebuie sa se pronunte din oficiu, iar nu si celelalte capete de cerere[55]. Cu toate acestea, solutia contrara si pe care am enuntat-o deja, se impune in considerarea caracterului unitar al hotararii judecatoresti. De altfel, insusi procesul de divort are un caracter unitar, caci toate cererile accesorii se afla intr-un raport de dependenta fata de actiunea principala si asupra lor se produce o prorogare de competenta. Consecinta fireasca este aceea ca si termenul de apel sau de recurs are acelasi caracter unitar . A decide altfel ar insemna ca una si aceeasi hotarare sa fie supusa unor termene de apel sau de recurs diferite, respectiv in raport cu partea din hotarare ce se ataca.

Din punctul de vedere al momentului de la care curge termenul de apel sau de recurs observam totusi ca textul comentat nu deroga practic de la regula din dreptul comun. Cu alte cuvinte, textul mentionat nu face altceva decat reia o regula consacrata in dreptul comun, aceea potrivit careia termenele de apel si de recurs curg de la comunicare.

Codul de procedura civila se refera, in mod expres, si la calea extraordinara de atac a revizuirii. Potrivit alineatului final al textului pe care-l comentam, hotararea data in materie de divort nu este supusa revizuirii. Avand in vedere chiar modul de redactare a textului reprodus anterior doctrina a considerat ca legea interzice revizuirea numai in ceea ce  priveste acea parte a hotararii care vizeaza divortul propriu-zis .

Revizuirea este inadmisibila indiferent de solutia pronuntata cu privire la desfacerea casatoriei: de admitere sau de respingere a actiunii. In schimb, asa cum am anticipat deja, revizuirea este admisibila ori de cate ori ea se refera la unele efecte patrimoniale ale divortului, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuintei, partajul bunurilor comune etc.

Legislatia noastra procesuala nu contine alte dispozitii particulare cu privire la exercitiul cailor extraordinare de atac. De aici se poate trage concluzia admisibilitatii si in aceasta materie a recursului in interesul legii si a contestatiei in anulare. Iar in principiu o atare solutie se impune de lege lata.

Totusi in doctrina s-au invocat si argumente pertinente cu privire la limitarea contestatiei in anulare in procesele de divort, iar atare argumente au fost deduse din consecintele grave la care poate conduce desfiintarea hotararii de divort: anularea casatoriei incheiate ulterior ramanerii irevocabile a hotararii de divort[58]. Or, tocmai o atare ratiune l-a determinat pe legiuitor sa interzica revizuirea in materie de divort . Totusi, conchidem ca de lege lata exercitiul cailor extraordinare de atac mentionate este posibil.

Cel de-al doilea alineat al textului comentat se ocupa de sanctiunea aplicabila in cazul nesustinerii caii ordinare de atac a apelului si a caii extraordinare de atac a recursului. Intr-adevar, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. apelul sau, dupa caz, recursul reclamantului impotriva hotararii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesustinut, daca la judecata se prezinta numai paratul. Textul este aplicabil numai in conditiile strict determinate de lege. Asa fiind, sanctiunea nu este aplicabila in privinta apelului sau recursului declarat de parat. De altfel, ideea este consacrata expres chiar de art. 619 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit caruia apelul sau recursul paratului va fi judecat chiar daca se infatiseaza numai reclamantul.

In fine, de remarcat si consacrarea unei dispozitii speciale cu privire la hotararile date pe baza acordului sotilor. Potrivit art. 619 C. proc. civ., hotararea care se pronunta in conditiile art. 613 alin. (1) este definitiva si irevocabila in ceea ce priveste divortul. Solutia este fireasca tocmai datorita rolului vointei sotilor in pronuntarea divortului. Prin urmare, cata vreme hotararea nu este decat un acord al partilor, omologat de instanta, nu se vede pentru ce legea ar mai deschide o cale ordinara de atac impotriva acelei hotarari[60].

Din modul de redactare a art. 619 alin. (4) C. proc. civ. este neindoielnic ca solutia legii vizeaza numai partea din hotarare privitoare la divort. Urmeaza ca impotriva modului de solutionare a cererilor accesorii poate fi exercitata calea de atac a apelului si cea a recursului[61]. In ceea ce priveste durata termenului de apel sau de recurs, in privinta cererilor anterior mentionate, nu exista dispozitii particulare, anume consacrate de lege pentru divortul prin consimtamant mutual. Asa fiind, consideram ca sunt incidente dispozitiile consacrate in art. 619 alin. (1) C. proc. civ., iar nu cele din dreptul comun. Prin urmare, si in acest caz termenul de apel si de recurs este de 30 de zile.