Proba drepturilor subiective civile

PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

& 1. Definire, obiect, conditii.

Prin proba se intelege, indeosebi, mijlocul de convingere prin care se poate stabili existenta sau inexistenta unui fapt generator de drepturi si obligatii; in acest sens, se numesc "probe" toate mijloacele de proba admise de lege (inscrisuri, declaratiile martorilor, marturisirea, prezumtiile etc.).

Pentru a desemna  "proba" sau "mijlocul de proba" se mai utilizeaza termenul de "dovada" sau expresia "fapt probator" ori "probatiune".

Probele constituie mijloacele juridice cu ajutorul carora cei ce se pretind titulari de drepturi subiective stabilesc faptele din care izvorasc acele drepturi.

Probele constituie si mijlocul de stabilire a adevarului de catre instantele judecatoresti, fiind hotaratoare in pronuntarea unor hotarari temeinice si legale.

In acest context precizam ca prezumtiile legale, precum si faptele de notorietate nu trebuie dovedite. Ceea ce trebuie dovedit este numai notorietatea, si nu insusi faptul.

Pentru a fi admisibila, orice proba trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a). sa nu fie oprita de lege; nu este permisa dovada care tinde la rasturnarea unei prezumtii absolute, irefragabile;

b). sa fie verosimila: este neverosimila atunci cand proba tinde la dovedirea unor fapte imposibile;

c). sa fie utila: este inutila proba care tinde la dovedirea unor fapte incontestabile , pe care insusi legea le socoteste stabilite;

d). sa fie pertinenta: este pertinenta proba care are legatura cu obiectul procesului; daca nu priveste obiectul litigiului, ci aspecte nelegate de proces, nu poate fi incuviintata de organul de jurisdictie;

e). sa fie concludenta: proba trebuie sa fie apta sa contribuie la rezolvarea pricinii de catre organul de jurisdictie; proba este neconcludenta atunci cand nu poate contribui la solutionarea procesului.

O proba concludenta este intotdeauna si pertinenta, dar nu orice proba pertinenta este si concludenta.

& 2. Mijloacele de proba

I. Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic facuta prin scriere cu mana , prin dactilografierea ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, pe hartie sau pe orice material: sticla, lemn, metal, panza, telex, telefax, etc. Cu inscrisurile sunt asimilate declaratiile verbale, inregistrate pe banda electromagnetica, pelicula, disc etc.

Inscrisurile sunt preferate de parti, fiind un mijloc de proba ce cuprinde vointa partilor, usor de pastrat si de utilizat intr-un litigiu.

In functie de existenta sau inexistenta intentiei ca aceasta sa foloseasca ca mijloc de dovada, inscrisurile sunt preconstituite si nepreconstituite.

Sunt inscrisuri preconstituite : inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata, rabojurile, diferite chitante, note, facturi, etc., emise pentru a servi ca mijloc de proba.

Sunt inscrisuri nepreconstituite: registrele comerciale, registrele si hartiile casnice, mentiunile scrise de creditor pe titlu constatator al creantei sau pe chitanta si scrisorile obisnuite;

a).Inscrisul autentic. Potrivit art.1171 Cod civil: "Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut".

Sunt inscrisuri autentice: actele notariale, hotararile organelor jurisdictionale, acte de stare civila, deciziile si incuviintarile autoritatilor tutelare, procesele verbale de indeplinire a actelor de procedura etc.

Puterea doveditoare a inscrisului autentic decurge din faptul ca a fost autentificat, sau chiar intocmit si autentificat de notarul public.

b). Prin inscris sub semnatura privata se intelege orice inscris semnat de partea sau partile de la care emana;

Pentru a fi valabil, inscrisul sub semnatura privata trebuie sa indeplineasca conditia generala a semnaturii (ceruta pentru orice astfel de inscris) si conditii speciale (cerute numai pentru anumite inscrisuri, de exemplu, cerinta dublului exemplar).

Potrivit art.1176 C. civ. "Actul sub semnatura privata, recunoscut de acela caruia se opune sau privit, dupa lege, ca recunoscut, are acelasi efect ca actul autentic, intre acei care l-au subscris si intre cei care reprezinta drepturile lor".

c). Alte inscrisuri. Afara de inscrisul autentic si cel sub semnatura privata, exista si alte inscrisuri precum: scrisorile, mentiunile facute de creditor pe titlul de creanta, registrele si hartiile casnice, registrele comerciale, rabojurile.

II. Marturia (proba testimoniala). Marturia este o relatare facuta de o persoana, orala, in fata instantei de judecata cu privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut, despre care are cunostinta personala.

Marturia presupune cunoasterea personala de catre martori , a faptelor pe care le relateaza (nu "din auzite" sau dupa "ceea ce spune lumea") precum si relatarea orala in fata instantei de judecata.

Ca, regula generala, faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite , in mode nelimitat, prin proba testimoniala.

Exceptiile de regula privind administrarea probei testimoniare se refera la actele juridice. De exemplu, potrivit art.1191 C. civ. "Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit valutar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata".

Regulile stabilite in art.1191 alin.1 si 2 Cod civil nu sunt imperative, ci dispozitive. Potrivit art.1191 alin. final, "partile insa pot conveni, ca si in cazurile aratate mai sus, sa se poata face dovada lor cu martori daca aceasta priveste drepturile de care ele pot sa dispuna".

Regulile restrictive privitoare la administrarea probei cu martori prevazute de art.1191 alin 1 si 2 C. civ cunosc la randul lor, doua exceptii: cand exista un inceputul de dovada scrisa sau imposibilitatea de preconstruire sau e pastrare a unui inscris..

Puterea doveditoare a probei cu martori este lasata la aprecierea instantei de judecata. Judecatorul are libertatea de a aprecia valoarea depozitiei de martor.

III. Marturisirea (recunoasterea). Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui fapt pe care o alta persoane isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca efecte juridice impotriva autorului ei.

In principiu, marturisirea este admisa in toate materiile. Prin exceptie, marturisirea nu admisibila (de exemplu, cand prin admiterea marturisirii, s-ar ajunge la eludarea unor dispozitii imperative).

Marturisirea este de doua feluri: judiciara si extrajudiciara.

Marturisirea este judiciara atunci cand indeplineste, cumulativ, urmatoarele conditii: este facuta in cadrul unui proces inaintea sau in cursul judecatii, este facuta in insusi procesul in care este folosita ca mijloc de proba este facuta inaintea judecatorului, personal sau prin procedura speciala.

Marturisirea este extrajudiciara atunci cand cele trei conditii de mai sus nu sunt intrunite in mod cumulativ.

Formele marturisirii sunt tot in numar de doua: marturisire expresa si marturisire tacita (prezumata).

Puterea doveditoare a marturisirii conceputa ca o proba obisnuita este lasata la libera apreciere a instantei de judecata.

Interogatoriul este mijlocul procedural de administrare a probei marturisirii. In afara de marturisirea spontana, marturisirea poate fi si provocata, ceea ce se realizeaza prin intermediul interogatoriului.

A se retine insa ca interogatoriul este o problema ce tine de administrarea probelor (de procedura civila).

IV. Prezumtiile. Prezumtia consta in deducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorita legaturii ce exista intre cele doua fapte.

De mentionat ca, procedeul deplasarii obiectului probei de la un fapt necunoscut la un alt fapt cunoscut, pentru a trage apoi concluzia existentei celui dintai din cel de-al doilea, nu este propriu prezumtiilor, ci este comun tuturor probelor, cu exceptia celor materiale.

Prezumtiile sunt de doua feluri: simple (opera judecatorului) si legale.

Potrivit art.1203 C. civ. "Prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lasate la luminile si intelepciunea magistratului".

Potrivit art.1200 C. civ "sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum: actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale, puterea ce legea acorda autoritatii lucrul judecat" etc.

V. Expertizele judiciare. Sunt mijloace de proba constand intr-un raport de expertiza, ce cuprinde constatarile unor specialisti privind anumite fapte sau acte juridice.

Expertul, numit in conditiile legii, aduce prin raportul de expertiza lamuriri concrete, stiintifice, documentate, privind imprejurarile de fapt care formeaza obiectul litigiului.

Obiectivele concrete ale expertizei se fixeaza de catre instanta de judecata sau la cererea partii interesate.

Expertizele judiciare pot fi: contabile, medicale, tehnice (in toate domeniile de activitate).

Evaluarea raportului de expertiza ramane la aprecierea instantei de judecata.