Durata legala a timpului de munca

Durata legala a timpului de munca

in baza dispozitiilor Codului Muncii, timpul de munca poate fi impartit in trei categorii:

-timpul de munca avand o durata normala (8 ore pe zi si 40 de ore pe saptamana)

-timpul de munca redus ( sub durata normala)

-timpul de munca peste durata normala (munca suplimentara).

Conform Codului Muncii, pentru salariatii cu norma intreaga, durata normala a timpului de munca este 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamana.

Timpul normal de lucru este perioada in care salariatul are indatorirea de a presta munca la care s-a angajat prin incheierea contractului individual de munca.

Durata de 8 ore a zilei de munca asigura desfasurarea, in conditii obisnuite, a procesului de productie, raspunzand cerintelor de ordin biologic, material, spiritual si social al salariatilor.Tot mai putin insa, aceasta durata este justificata din punct de vedere istoric, fiind rezultatul unei lungi evolutii;ea este susceptibila de a fi redusa in functie de stadiul dezvoltarii economico-sociale.

Repartizarea timpului de munca in cadrul saptamanii este, de regula, uniforma, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile repaus. In functie de specificul unitatii sau al muncii prestate, se poate opta si pentru o repartizare inegala a timpului de munca, cu respectarea duratei normale a timpului de munca de 40 de ore pe saptamana.

Modul concret de stabilire a unui astfel de program-prevede art.113/Codul Muncii-va fi negociat prin contractul colectiv de munca la nivelul angajatorului sau, in absenta acestuia, va fi prevazut prin regulamentul intern.

Programul de lucru inegal poate functiona numai daca este specificat expres in contractul individual de munca.

In temeiul art.115/Codul Muncii, angajatorul are posibilitatea sa stabileasca programe individuale de munca, cu acordul sau la solicitarea salariatului in cauza, daca aceasta posibilitate este prevazuta in contractele colective de munca aplicabile la nivelul angajatorului sau, in absenta acestora, in regulamentele interne.

Intr-o atare situatie, durata zilnica a timpului de munca este impartita in doua perioade:o perioada fixa in care personalul se afla simultan la locul de munca si o perioada variabila, mobila, in care salariatul isi alege orele de sosire si de plecare, cu respectarea timpului de munca zilnic. Conform art.116/Codul Muncii, angajatorul are obligatia de a tine evidenta orelor de munca prestate de fiecare salariat si de a supune controlului inspectiei muncii aceasta evidenta, ori de cate ori este solicitata. Sunt situatii in care durata timpului de munca se situeaza sub 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamana.

O prima situatie conform art.109/Codul Muncii, este cea a tinerilor de pana la 18 ani, in cazul carora durata timpului de munca este de 6 ore pe zi si de 30 ore pe saptamana.

O a doua situatie priveste salariatele care alapteaza si solicita ca pauzele de alaptare sa fie inlocuite cu reducerea duratei normale a timpului lor de munca cu doua ore zilnic.

Angajatorii sunt obligati sa acorde salariatelor care alapteaza, in cursul programului de lucru, doua pauze pentru alpatare de cate o ora fiecare, pana la implinirea varstei de un an a copilului.In aceste pauze se include si timpul necesar deplasarii dus-intors de la locul in care se gaseste copilul.

Pauzele si reducerea duratei normale a timpului de munca, acordate pentru alaptare, se includ in timpul de munca si nu diminueaza veniturile salariale si sunt suportate integral din fondul de salarii al angajatorului.In cazul in care angajatorul asigura in cadrul unitatii incaperi speciale pentru alaptat, acestea vor indeplini conditiile de igiena coorespunzatoare normelor sanitare in vigoare.

O alta situatie, conform art.122 alin 1, salariatii care efectueaza cel putin 3 ore de munca noaptea intre orele 22.oo-6.oo, beneficiaza fie de program redus de lucru cu o ora fata de durata normala a zilei de munca , fara ca acesta sa duca la scaderea salariului de baza, fie de un spor la salariul de minimum 15% din salariul de baza pentru fiecare ora de munca de noapte prestata, conform art.123/Codul Muncii.

Este interzisa folosirea la munca in timpul noptii a tinerilor sub 18 ani, iar femile gravide, lauzele si cele care alapteaza nu pot fi obligate sa presteze munca de noapte, potrivit art.125/Codul Muncii.

In cazul in care sanatatea salariatelor mentionate mai sus este afectata de munca de noapte, angajatorul este obligat ca, pe baza solicitarii scrise a salariatei, sa o transfere la un loc de munca de zi, cu mentinerea salariului de baza brut anual.Solcitarea salariatei se insoetste de un document medical care mentioneaza perioada in care sanatatea acesteia este afectata de munca de noapte.

Beneficiaza de timp de lucru redus cu cel putin o treime si salariatii care, potrivit art.41 din Legea Nr.346/2002 au afectiuni cauzate de accidente de munca sau de boli profesionale care nu le permit un program normal.Pentru cel mult 90 zile intr-un an calendaristic- in una sau mai multe etape- cei in cauza primesc o indemnizatie egala cu diferenta dintre media veniturilor salariale din ultimele sase luni si venitul brut realizat ca urmare a reducerii timpului de munca.

Prestarea muncii cu reducerea zilei de munca se impune si in conditiile reglementate de O.U.G.nr.99/2000 in perioadele de temperaturi extreme.Prin temperaturi extreme se intelege temperaturile exterioare ale aerului care:

-depasesc +37 grade C, sau, corelate cu conditii de umiditate mare, pot fi echivalate cu acest nivel;

-scad sub - 20 grade C sau, corelate cu conditii de vant intens pot fi echivalate cu acest nivel.

In conformitate cu dispozitiile Legii nr.31/1991 privind stabilirea duratei timpului de munca sub 8 ore pe zi pentru salariatii care lucreaza in conditii deosebite, vatamatoare, grele sau periculoase, cei care desfasoara efectiv activitatea in locuri de munca cu conditii deosebite, vatamatoare, grele sau periculoase, beneficiaza de reducerea duratei timpului de munca sub 8 ore pe zi, aceasta reducere nu afecteaza salariul si vechimea in munca.

Stabilireea categoriilor de personal, activitatilor si locurilor de munca pentru care durata timpului de munca se reduce sub 8 ore pe zi si se face pe baza urmatoarelor criterii:

1.natura factorilor nocivi-fizici, chimici sau biologici- si mecanismul de actiune a acestora asupra organismului;

2.intensitatea de actiune a factorilor nocivi sau asocierea acestor factori;

3.durata de expunere la actiunea factorilor nocivi;

4.existenta unor conditii de munca ce implica un effort fizic mare, in conditiile nefavorabile de microclimat, zgomot intens sau vibratii;

5.existenta unor conditii de munca ce implica o solicitare nervoasa deosebita, atentie foarte incordata si multilaterala sau concentrarea intensa si ritm de lucru intens;

6.existenta unor conditii de munca ce implica o suprasolicitare nervoasa, determinata de un risc de accidentare sau de imbolnavire;

7.structura si nivelul morbiditatii in raport cu specificul locului de munca;

8.alte conditii de munca vatammmatoare, grele sau periculoase, care pot duce la uzarea prematura a organismului.

Durata timpului de lucru se reduce, tinanadu-se seama de actiunea factorilor enumerati asupra starii de sanatate si capacitatii de munca si de masura in care consecintele actiunilor acestor factori pot fi diminuate sau eliminate prin micsoraraea timpului de expunere.

Potrivit art. 110 si 111 din Codul muncii, Repartizarea timpului de munca in cadrul saptamanii este, de regula, uniforma, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile de repaus. In functie de specificul unitatii sau al muncii prestate, se poate opta si pentru o repartizare inegala a timpului de munca, cu respectarea duratei normale a timpului de munca de 40 de ore pe saptamana.

Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.

Prin exceptie[4], durata timpului de munca poate fi prelungita peste 48 de ore pe saptamana, care includ si orele suplimentare, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de o luna calendaristica, sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana.

Pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, se pot negocia, prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura de activitate aplicabil, perioade de referinta mai mari de o luna, dar care sa nu depaseasca 12 luni.

Ziua de munca de 8 ore. Stabilirea zilei de munca de 8 ore, deci a spatamanii de 40 de ore, constituie regula de aplicare generala. Durata de 8 ore a zilei de munca aigura desfasurarea, in conditii obisnuite, a procesului de productie, raspunzand cerinteleor de ordin biologic material, spiritual si social ale salariatilor.

Ziua de munca sub 8 ore. In cazurile in care unor anumite categorii de personal trebuie sa li se asigure o protectie speciala, precum si atunci cand procesul de productie se desfasoara in conditii deosebite, durata zilei de munca este sub 8 ore. De asemenea s-a prevazut posibilitatea stabilirii unor programe de lucru partiale de 6, 4 sau 2 ore pe zi.

Astfel pentru tinerii sub 16 ani, durata timpului de munca este de 6 ore pe zi, fara ca aceasta sa duca la o scadere a salariului .

Existenta conditiilor deosebite - vatamatoare, grele sau periculoase - la locurile de munca se stabileste pentru fiecare unitate, de inspectoratele de stat teritoriale pentru protectia muncii, pe determinarile efectuate de catre personalul incadrat in unitatile specializate ale Ministerului sanatatii din care rezulta depasirea limitelor prevazute de normele nationale si protectia muncii. Durata reducerii timpului normal de munca si categoriile de personal care beneficiaza de acest program se stabilesc prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura, grupuri de unitati si unitati.

Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la solicitarea salariatului in cauza, daca aceasta posibilitate este prevazuta in contractele colective de munca aplicabile la nivelul angajatorului sau, in absenta acestora, in regulamentele interne.

Programele individualizate de munca presupun un mod de organizare flexibil a timpului de munca.

Durata zilnica a timpului de munca este impartita in doua perioade: o perioada fixa in care personalul se afla simultan la locul de munca si o perioada variabila, mobila, in care salariatul isi alege orele de sosire si de plecare, cu respectarea timpului de munca zilnic.

Programul individualizat de munca poate functiona numai cu respectarea dispozitiilor 109 si 111.

Munca in timpul noptii: Codul muncii prevede ca se considera munca in timpul noptii aceea care se presteaza in intervalul cuprins intre orele 22-6, cu posibilitatea abaterii, in cazuri justificate, cu o ora in minus sau in plus fata de aceste limite.

Durata muncii de noapte este mai mica cu o ora decat durata muncii in timpul zilei, fara diminuarea salariului. Aceasta prevedere nu se aplica si celor care au un program normal de munca mai mic de 8 ore.

Este interzisa folosirea la munca in timpul noptii a tinerilor sub varsta de 18 ani, a femeilor gravide incepand cu luna a sasea si a celor care alapteaza.

Timpul de munca in unele activitati cu conditii specifice. Durata zilei de munca poate fi mai mare, in unele sectoare din constructii, in industria forestiera, in agricultura, precum si in alte activitati cu conditii specifice, fara ca aceasta sa poata depasi, in medie - lunar, trimestrial, semestrial sau anual, dupa caz - durata normala a zilei de munca.

Munca in tura continua, turnus si alte forme specifice. Pentru anumite locuri de munca, datorita specificului activitatii, se pot stabili forme specifice de organizare a timpului de lucru, dupa caz, in tura continua, turnus si alte forme.

Orele suplimentare. Prestarea muncii in orele suplimentare constituie o exceptie, deoarece, de regula, sarcinile de productie trebuie sa fie realizate, intr-o buna organizare a timpul programului de lucru. Acesta este un motiv pentru care in contractul colectiv national s-a prevazut ca salariatii pot fi chemati sa presteze ore supimentare numai cu consimtamantul lor, iar ceea ce depaseste 120 ore pe an de persoana, necesita si acordul sindicatelor din unitate sau institutie. In conformitate cu dispozitiile art. 118 din Codul Muncii, la solicitarea angajatorului salariatii pot efectua munca suplimentara, cu respectarea prevederilor art. 111 sau 112, dupa caz.

Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilita potrivit prevederilor art. 111 sau 112, dupa caz, este interzisa, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident.

Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia.

In aceste conditii salariatul beneficiaza de salariul corespunzator pentru orele prestate peste programul normal de lucru.

In cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 109 alin. 1, in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia.

Sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin. (1), se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.

Tinerii in varsta de pana la 18 ani nu pot presta munca suplimentara.

Asadar, modificarile si completarile aduse art. 111si art. 118 din Cod prin Ordonanta de Urgenta nr.65/2005 au raspuns, pe buna dreptate, unor critici ce fusesera formulate de organizatiile patronale ce se vedeau obligate sa aplice aceste reglementari considerate rigide pentru dinamismul vietii economice si care nu transpusesera decit partial Directiva Consiliului 93/104/CE referitoare la anumite aspecte ale amenajarii timpului de munca. Intre timp, dupa intrarea in vigoare a Codului muncii la 1 martie 2003, a fost adoptata la 4 noiembrie 2003 Directiva Consiliului si a Parlamentului European 2003/88/CEE privind organizarea timpului de munca, care a intrat in vigoare la 2 august 2004

In esenta, modificarile si completarile aduse art. 111 si 118 din Codul muncii stabilesc urmatoarele:

a) - pastrand regula duratei maxime legale a timpului de munca de 48 de ore saptamanal, inclusiv orele suplimentare, se permite, prin exceptie, ca aceasta durata sa fie depasita

(prelungita), cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de o luna calendaristica (anterior, perioada de referinta era de numai 3 saptamani), sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele de munca suplimentare.

Se pot face doua remarci:

- modificarea recenta generalizeaza perioada de referinta pentru toate activitatile si elimina redactarea initiala a Codului care o prevedea doar pentru situatia in care munca se efectua in schimburi; evident, aceasta modificare se impunea ca necesitate si este, sub toate aspectele, salutara;

- spre deosebire de reglementarea din art. 16 lit. b din Directiva 2003/88/CE care permite ca perioada de referinta sa fie de maximum 4 luni, prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.65/2005 s-a stabilit o perioada de referinta de o luna de zile.

Dupa cum s-a subliniat deja in literatura de specialitate, o atare incadrare intr-o perioada de referinta de o luna (considerata scurta) este tot dificila, motiv pentru care legiuitorul a instituit un sistem care sa asigure o flexibilitate necesara, respectiv a permis ca, pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national sa se poata negocia, prin contract colectiv de munca de ramura de activitate aplicabil, perioade de referinta mai mari de o luna, dar care sa nu depaseasca 12 luni. Din pacate, dupa cum s-a remarcat deja, prescriptiile Directivei 2003/88/CE nu au fost preluate in totalitate, acesta statuand ca pentru anumite situatii/activitati precizate la art. 17 pct. 3 cum ar fi distanta intre locul de munca si domiciliul/resedinta salariatului, serviciile de garda sau ambulanta etc., perioada de referinta nu poate depasi 6 luni (conform art. 19 alin. 1). Impartasim intru totul opinia potrivit careia, desi prin aceste modificari s-a facut un real pas inainte, anumite probleme vor mai necesita si alte interventii legislative, intre care, evident, cea mai ilustrativa este cea relevata mai inainte (durata de referinta de maxim 6 luni, pentru anumite situatii (activitati);

b) - la stabilirea perioadelor de referinta de o luna, respectiv 12 luni, in concordanta cu normele Directivei 2003/88/CE (art. 16 lit. b paragraf 2) nu se iau in calcul - dupa cum este si firesc - durata concediului de odihna anual si situatiile de suspendare a contractului individual de munca;

c) - chiar daca nu are o legatura directa cu directiva, trebuie sa evidentiem ca efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilita de Cod (art. 111 si 112) este interzisa prin art. 118 alin.

(modificat prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 65/2005), cu exceptia cazului de forta majora sau pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau inlaturarii consecintelor unui accident.

Noua redactare a art. 118 corespunde exigentelor Conventiei O.I.M. nr. 29/1930 si ale Conventiei nr. 105/1957 privind munca fortata, respectiv abolirea muncii fortate, conventii ratificate si de Romania. Asa se explica si pentru ce nu a fost retinuta de legiuitor solicitarea confederatiilor patronale de a include intre ipotezele prevazute la art. 118 alin. 2 si pe cea a nevoilor urgente de productie sau servicii ale angajatorilor . O asemenea ipoteza ar fi fost in contradictie flagranta cu aceste conventii ale O.I.M.