Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani

Preocuparea pentru clasificarea drepturilor si libertatilor cetatenesti raspunde, indeosebi, unui scop didactic. Grupate in categorii, drepturile si libertatile pot fi mai bine studiate si mai clar intelese. De asemenea, gruparea acestora pe clase sau categorii permite relevarea naturii si a caracterului lor esential pentru fiecare individ.

Clasificarile sunt diferite de la autor la autor, in functie de criteriul avut in vedere de catre fiecare dintre acestia. In fapt, clasificarea propriu-zisa nu afecteaza cu nimic importanta si continutul  drepturilor fundamentale. Dincolo de orice clasificare, Legiuitorul constituant a conferit o natura juridica similara fiecaruia dintre drepturile si libertatile cetatenesti pe care le-a proclamat si garantat.

O anumita grupare si clasificare este operata si in documente sau acte internationale. De remarcat este faptul ca nici acestea nu fac o distinctie intre diferitele drepturi, pe criteriul importantei sau al valorii acestora pentru statutul social-economic si politic al indivizilor. In acest sens, cele doua Pacte internationale fac referire in mod distinct la drepturile civile si politice si, respectiv, la drepturile economice, sociale sau culturale.

In doctrina constitutionala romaneasca recenta, drepturile si indatoririle fundamentale au fost clasificate in urmatoarele categorii:[1]

a) egalitatea  in drepturi ale cetatenilor, ca principiu general raportat la egalitatea intre

sexe, egalitatea in drepturi ale cetatenilor, fara deosebire de rasa, culoare, limba, de origine nationala sau sociala, de avere, nastere; egalitatea in drepturi ale cetatenilor, fara deosebire de religie, opinie politica sau orice alta opinie;

b) drepturile social-economice si culturale cuprinzand: dreptul la munca (libertatea

muncii); dreptul la odihna; dreptul la invatatura; dreptul la asigurarea materiala in caz de batranete, boala sau incapacitate de munca (dreptul la pensie si asistenta sociala); dreptul tinerilor; dreptul de proprietate; dreptul la mostenire; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul cetateanului de a se bucura de cea mai buna sanatate fizica si mintala;

c) drepturile exclusiv politice (drepturile electorale);

d) drepturile si libertatile social-politice (libertatea constiintei, libertatea cuvantului, libertatea presei; dreptul la asociere; dreptul la greva; libertatea intrunirilor, a mitingurilor si a demonstratiilor; dreptul la informatie);

e) inviolabilitatile (dreptul la viata, inviolabilitatea persoanei; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la libera circulatie; dreptul la casatorie, la ocrotirea familiei si a copiilor);

f)  drepturile garantii (dreptul de petitionare; dreptul celui vatamat intr-un drept al sau de a se adresa justitiei) ;

Acestor categorii li se adauga dreptul de azil.[2]

Profesorul Ion Deleanu opereaza o clasificare a drepturilor fundamentale, avand drept criteriu modul lor de exercitare.

Potrivit acestui criteriu, care mai este folosit in doctrina constitutionala straina, pot fi distinse:

a) drepturi si libertati exercitate individual sau personal;

b) libertati exercitate in grup .

In prima categorie, sunt cuprinse : dreptul la viata ; dreptul la cetatenie ; dreptul la siguranta individuala ; protectia vietii private  « stricto sensu »; libertatea domiciliului si inviolabilitaea lui; secretul corespondentei; dreptul la circulatie; libertatea gandirii; libertatea cuvantului; libertatea presei; libertatea constiintei; dreptul la invatatura; dreptul la munca s.a.

Din a doua categorie, fac parte: libertatea de reuniune; libertatea de asociere; libertatea manifestatiilor.

Dupa cum se observa, clasificarea operata de profesorul Ion Deleanu nu se refera la natura drepturilor, ci la modul cum sunt ele exercitate iar criteriul respectiv nu permite sa se evidentieze caracterul inerent al drepturilor cetatenesti, caracterul lor esential pentru fiecare om in parte si pentru colectivitatea sociala in intregul sau.

A.    Drepturile social-economice si culturale

Dreptul la munca si dreptul la protectia sociala a muncii (art. 41). Originea consfintirii legislative a acestui drept se afla in revendicarile miscarii sindicale de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Acest drept (prezentat in unele lucrari si ca libertate a muncii) are un continut complex.

Constitutia prevede doar ca dreptul la munca nu poate fi ingradit. Cu alte cuvinte, stabileste interdictia generala de a ingradi dreptul unei persoane la munca. Aparent, detinatorul sau il poate invoca doar in situatia in care o persoana fizica sau juridica (patron, organism guvernamental, insarcinat cu ocrotirea si protectia sociala a muncii) i-ar ingradi, in orice mod, dreptul respectiv.

Legiuitorul constituant a prevazut , asadar, o obligatie negativa  si anume o obligatie generala de a nu face.

Acest procedeu este discutabil. Dreptul la munca este mult prea important pentru conditia umana pentru a fi ocrotit doar printr-o obligatie de abtinere. Procedeul respectiv contravine si rolului social al statului care este dator sa-si asume un rol activ in controlarea pietei mainii de lucru.

In continutul dreptului la munca, Legiuitorul constituant din 1991 a inclus alegerea profesiei si a locului de munca. Cu alte cuvinte, fiecare este liber sa-si aleaga profesia si locul de munca. Rezulta ca incalcarea dreptului respectiv consta in impiedicarea unei persoane de a-si alege profesia sau locul de munca.

Legat de dreptul la munca, Constitutia a prevazut, in alin. (2) al art. 41 dreptul la protectie sociala a muncii, iar in alin. (3) al aceluiasi articol, ca durata normala a zilei de lucru este, in medie, de cel mult opt ore.

Masurile de protectie a muncii sunt concretizate in primul rand in instrumente legislative, la care pot fi adaugate hotarari sau ordonante guvernamentale prin care se regleaza diferite aspecte ale protectiei propriu-zise. Legiuitorul constituant a prevazut ca masurile de protectie privesc: sinceritatea si igiena muncii; regimul de munca al femeilor si al tinerilor; instituirea unui salariu minim pe economie; repaosul saptamanal; concediul de odihna platit; reglementarea prestarii muncii in conditii grele si alte situatii specifice.

De asemenea, prin Constitutie, s-a garantat femeilor salariu egal cu cel al barbatilor, la munca egala.Totodata, s-a prevazut cadrul constitutional pentru exercitarea dreptului la negocieri colective in materia de munca, precum si caracterul obligatoriu al conventiilor colective.

Prin art. 42 din Constitutie, Legiuitorul a transpus in legislatia interna o prevedere cuprinsa in instrumentele internationale care ocrotesc drepturile omului. Este vorba de interzicerea muncii fortate.

Prin acesta prevedere se urmareste apararea demnitatii persoanei, a libertatii sale inerente. Profesorul Ioan Muraru considera ca dispozitia constitutionala cuprinsa in art. 41 face parte din continutul complex al dreptului la munca.

Constitutia prevede ca nu se poate aprecia ca munca fortata: a) serviciul militar sau activitatile desfasurate in locul acestuia dar care, potrivit legii, nu presteaza serviciul  militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate, prestata in conditii normale, in perioada de detinere sau de libertate conditionata; c) prestarile impuse in siuatia creata de calamitati ori de alt pericol, precum si cele care fac parte din obligatiile civile normale stabilite de lege.

Dreptul la greva (art. 43). Dreptul la greva inscris in art. 43 este un drept nou, pe care Constitutia l-a preluat din documentele si instrumentele internationale referitoare la protectia drepturilor omului. Dreptul la greva poate fi considerat si ca o garantie a protectiei sociale a muncii.

Dreptul la greva este circumscris de Legiuitorul constituant apararii intereselor profesionale, economice si sociale ale salariatilor. Rezulta, asadar, ca prin actiunea grevista nu pot fi promovate interese de alta natura, de pilda, cele politice. Prin lege sunt stabilite conditiile si limitele exercitarii acestui drept, precum si garantiile necesare asigurarii serviciilor esentiale pentru societate.

Dreptul de proprietate privata (art. 44). Garantarea reala a dreptului de proprietate si modalitatile de garantare constituie inca un indiciu ca Romania si-a adoptat structurile guvernamentale, legislative standardelor internationale prin care o societate se defineste ca fiind democratica.

Potrivit Constitutiei, dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Textul art. 44 face trimitere expresa la proprietatea privata care, potrivit alin. (2) al articolului mentionat este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular. Art. 136 alin. (5) adauga ca proprietatea privata este, in conditiile legii organice, inviolabila.

Titular al proprietatii private este orice persoana fizica (cetateni romani, cetateni straini, apatrizi), sau juridica, inclusiv statul.

In afara proprietatii private, Constitutia garanteaza si proprietatea publica care apartine in mod exclusiv statului sau unitatilor administrativ-teritoriale [art. 136 alin. (2) din Legea fundamentala]. Spre deosebire de proprietatea privata, proprietatea publica este exclusiva atat in privinta titularului, cat si in privinta bunurilor ce formeaza obiectul proprietatii respective (bogatiile de orice natura ale subsolului ; caile de comunicatii, plajele ; marea teritoriala, precum si alte bunuri prevazute de Constitutie sau stabilite de lege).

Constitutia din 1991 a prevazut, potrivit unei vechi traditii legislative, ca cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Potrivit noului text al Constitutiei introdus prin Legea de revizuire a acesteia din 2003 prevede ca « cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala ».

Statul detine dreptul de expropriere a proprietatii private pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii. Proprietarul ale carui bunuri sunt expropriate trebuie sa primeasca o dreapta si prealabila despagubire din partea statului.

Constitutia mai prevede ca averea dobandita in mod licit nu poate fi confiscata si ca acest caracter se prezuma. In cazul de acuzatie de dobandire ilicita a averii, ministerul public este cel care trebuie sa dovedeasca caracterul ilicit al acesteia si nu titularul dreptului de proprietate.

Dreptul la mostenire (art. 46). Dreptul la mostenire este la fel de vechi ca si dreptul de proprietate de care este strans legat, mostenirea fiind, de altfel, un mod de dobandire a proprietatii. Titularii acestui drept pot fi, desigur, numai persoanele fizice. Conditiile legale ale exercitarii dreptului la mostenire sunt prevazute in Codul Civil. Potrivit Constitutiei dreptul la mostenire este garantat.

Dreptul la invatatura (art. 32). Art. 32 din Constitutie prevede ca dreptul la invatatura este asigurat prin: a) invatamantul general obligatoriu; b) invatamantul liceal; c) invatamantul profesional; d) invatamantul superior; e) alte forme de instructie si de perfectionare (cursuri post-universitate; programe de specializare; doctoratul).

Invatamantul de stat este gratuit. Constitutia prevede, alaturi de invatamantul de stat, si invatamantul particular. In principiu, in invatamantul particular pot fi cuprinse toate formele de pregatire mentionate.

Invatamantul de toate gradele, indiferent daca se desfasoara in institutii de stat sau particulare, trebuie sa se faca in limba romana. Prin lege, se poate prevedea ca invatamantul sa se desfasoare si intr-o limba de circulatie internationala.

Constitutia prevede, totodata, ca dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba sunt garantate. Modalitatile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.

In continutul acestui drept este inclusa si garantarea autonomiei universitare, aspect mai putin important in raport cu celelalte elemente definitorii ale dreptului la invatatura.

Mentionam ca Legiuitorul constituant a prevazut ca statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice diferitelor culte. Prin lege pot fi prevazute conditiile de organizare si garantare, in scolile de stat, a invatamantului religios.

Accesul la cultura (art.33) . Prin Legea de revizuire a Constitutiei s-a introdus un drept nou potrivit caruia orice persoana este libera sa-si dezvolte spiritualitatea si sa asceada la valorile culturii nationale si universale. Accesul la cultura este garantat.

Dreptul la ocrotirea sanatatii (art. 34). Acest drept a fost enuntat si a capatat o recunoastere internationala indeosebi dupa al doilea razboi mondial. Statele sunt direct interesate sa aiba o populatie sanatoasa din toate punctele de vedere. Desigur, preocuparea in acest sens a statelor lumii este foarte veche.

Potrivit Constitutiei, , statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice.

Dreptul la mediu sanatos (art.35) da expresie unei cerinte puternic resimtite de fiecare tara parte si de comunitatea internationala in general. Deteriorarea mediului, a echilibrului ecologic pune in pericol chiar existenta civilizatiei umane. Rezervarea mediului natural, compatibilitatea acestuia cu civilizatia urbana, cu cea industriala si tehnologica, reprezinta nu numai o indatorire a guvernului ci si un drept individual al cetateanului si in acelasi timp al comunitatii umane in general.

Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47). Si acest drept a fost formulat relativ recent, prin instrumente internationale ale caror prevederi au fost preluate in legislatia nationala. Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.

Legiuitorul constituant a circumscris acest drept la dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege. Toate aceste drepturi sunt drepturi social-economice clasice consfintite ca atare, in constitutiile tuturor statelor, indiferent de sistemul politic, in ultimele decenii.

De o protectie deosebita se bucura din partea statului copii si tinerii. Nu este vorba de un drept propriu-zis ci, asa cum prevede Constitutia, de un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor.

De asemenea, de o protectie speciala se bucura persoanele cu handicap.[5]

B.    Drepturile politice

Dreptul la vot (art.36). In sistemul nostru constitutional, cetatenii au drept de vot de la varsta de 18 ani impliniti pana in ziua alegerilor inclusiv. Nu beneficiaza de acest drept debilii sau alienatii mintali pusi sub interdictie prin hotarare judecatoreasca si nici persoanele condamnate prin hotarare judecatoreasca definitiva la pierderea drepturilor electorale.

Prin intermediul acestui drept cetatenii participa in primul rand la formarea Parlamentului si la alegerea Presedintelui, precum si la alegerea primarilor si a membrilor consiliilor locale. Intrucat Parlamentul si Presedintele Romaniei au rolul de a conlucra la desemnarea Guvernului, la formarea altor autoritati publice, se poate spune ca, votand, cetatenii participa indirect la procesul de conducere sociala.

Evident, desi Constitutia nu prevede expres, se subintelege ca doar cetatenii romani beneficiaza de acest drept. Exercitarea dreptului de vot nu este obligatorie.

Dreptul de a fi ales (art. 37). Potrivit Constitutiei, au dreptul de a fi alesi cetatenii romani care indeplinesc conditiile prevazute in art. 16 alin. (3), daca nu le este interzisa asocierea in partide politice, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea fundamentala.

Exceptia prevazuta in alin. (3) al art. 16 din Constitutie se refera la incompatibilitatea functiilor si demnitatilor publice, civile sau militare, cu orice persoana care nu are cetatenia romana si domiciliul in tara. Prin urmare, nu pot candida strainii, apatrizii, precum si cetatenii romani care nu au domiciliul in tara. Acestei categorii i se adauga, potrivit art. 40 alin (3) , judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii, precum si alte categorii de functionari publici stabilite prin lege organica.

Daca aceste din urma categorii de persoane ar dori sa candideze in alegeri  parlamentare, prezidentiale sau locale ele pot demisiona din functiile respective, inainte de a-si depune candidatura. Se intelege ca si cetatenii romani avand dubla cetatenie si domiciliul in strainatate pot candida daca anterior depunerii candidaturii, isi stabilesc domiciliul in tara.

Pentru a fi alesi in Camera Deputatilor, candidatii trebuie sa aiba varsta de cel putin 23 de ani. Candidatii pentru fotoliul senatorial trebuie sa aiba varsta de cel putin 33 de ani iar cei pentru functia de Pressedinte al Romaniei, trebuie sa aiba varsta de cel putin 35 de ani.

Desi alte conditii nu sunt prevazute in Constitutie, este evident ca cetatenii care nu au drept la vot, nu pot candida in alegerile parlamentare si prezidentiale.

Din acest punct de vedere, in categoria drepturilor politice-drepturi prin care cetatenii romani au asigurata posibilitatea sa participe la procesul de guvernare - ar trebui incluse, in afara de drepturile electorale, dreptul cetatenilor de a fi consultati, prin referendum, cu privire la probleme de interes national si dreptul la initiativa legislativa exercitat in conditiile art. 74 alin. (1) si ale art. 150 din Constitutie.

Aceasta opinie este intemeiata pe art. 2 alin. (1) din Constitutie, potrivit caruia poporul exercita suveranitatea nationala prin organele sale reprezentative si prin referendum. Faptul ca, in ceea ce priveste initiativa legislativa, nu poporul apare in prim-plan , ci un grup de cetateni care reprezinta o mica parte, numeric vorbind, din popor, nu are relevanta. Initiativa legislativa este o modalitate de execitare directa a puterii, egala ca valoare cu decizia politica luata de Guvern sau de parlamentari in conditiile art. 74 alin. (1) si respectiv art. 150 alin. (1) din Constitutie.

C.    Drepturile social-politice

Dreptul la libera circulatie (art. 25). Acest drept apartine inerent oricarei persoane, fiind un drept natural al acesteia, o vocatie a ei de a-si manifesta libertatea deplina, inclusiv, asupra locului si tarii unde prefera sa traiasca.

Constitutia prevede, in acest sens, ca fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, dreptul de a emigra, precum si de a reveni in tara.

Respectarea vietii intime, familiale si private (art. 26). Constitutia prevede obligatia autoritatilor publice de a respecta si ocroti viata intima, familiala si viata privata a persoanelor. Se intelege ca obligatia autoritatilor publice romanesti se angajeaza nu numai in privinta cetatenilor romani, ci si a apatrizilor rezidenti in tara noastra.

Legiuitorul constituant a tinut insa sa precizeze ca persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri. Constitutia nu precizeaza alte limite ale dreptului unei persoane fizice de a dispune de ea insasi.

Libertatea constiintei (art. 29). Libertatea constiintei este un alt atribut inerent al fiintei umane. Libertatea gandirii nu poate fi ingradita atata timp cat gandurile nu sunt exprimate. Legiuitorul constituant se refera la gandurile exprimate, ca si la opinii. Intrucat Constitutia nu precizeaza nimic in acest sens, rezulta ca opiniile si gandirile exprimate pot fi raportate la orice subiect sau domeniu. Deci, sunt ocrotite deopotriva opiniile politice, economico-stiintifice, literare, cultural-artistice, sportive etc.

Nu poate fi ingradita nici libertatea credintelor religioase, libertatea de a nu avea o credinta religioasa (ateismul).

Libertatea constiintei trebuie sa se manifeste intr-un spirit de tolerante si de respect reciproc.

Libertatea constiintei este corelata cu libertatea cultelor religioase. Statul roman a adoptat o pozitie egala fata de toate cultele. Constitutia din 1923 preciza ca Biserica ortodoxa era dominata si ca Biserica Greco-Catolica avea intaietate fata de celelalte culte religioase.

Toate cultele sunt autonome fata de stat care le acorda sprijinul, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.

Libertatea de exprimare (art. 30). Gandurile, opiniile, credintele religioase ca si convingerile ateiste, creatiile de orice fel pot fi exprimate prin viu grai, prin scris, prin mijloace mecanice, electronice, inclusiv prin mijloace de informare in masa, in conditii de deplina libertate.

Mai mult, Legiuitorul constituant a statuat ca libertatea de exprimare este inviolabila, in orice forma s-ar manifesta aceasta.

Libertatea de exprimare se afla la originea unei libertati de sine statatoare: libertatea presei. Aceasta presupune, intre altele, interzicerea cenzurii, libertatea de a infiinta publicatii, interzicerea suspendarii sau suprimarii unei publicatii. Libertatea de exprimare prin viu grai (libertatea cuvantului), ca si libertatea de exprimare prin mijloace de informare in masa (libertatea presei) nu pot prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

Constitutia prevede ca sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri. Constitutia nu mentioneaza legile respective. Rezulta ca prin lege pot fi interzise asemenea manifestari, in masura in care acestea nu sunt deja interzise. Constitutia face trimitere, de asemenea, la o lege speciala privind delictele de presa.

Dreptul la informatie (art.31). Functia sociala a presei nu este posibila decat daca cetateanul  beneficiaza de dreptul la informatie. In felul acesta, se legitimeaza rolul presei de a exprima opinia publica si a o face cunoscuta guvernantului.

Dreptul la informatie nu este raportat exclusiv  la presa. Potrivit Constitutiei, autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.

Mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice.

Constituantul a prevazut, insa, ca dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau siguranta nationala.

Libertatea intrunirilor (art. 39). Constituantul a voit sa ofere o libertate deplina organizarii mitingurilor, demonstratiilor, procesiunilor sau oricaror intruniri. Nu intereseaza daca acestea au caracter politic , sportiv, cultural, istoric, religios s.a. Singura conditie este ca toate acestea sa desfasoare in mod pasnic, fara nici un fel de arme.

Aparent si in tacerea Legiuitorului constituant, organizarea mitingurilor, a procesiunilor, demonstratiilor ori a intrunirilor nu poate fi reglementata pe cale normativa, intrucat, potrivit Constitutiei, acestea "sunt libere". O dispozitie similara o gasim in art. 37 din Constitutie, care prevede ca cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate si in alte forme de asociere. Desigur, art. 8 din Constitutie prevede ca partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii.

Dreptul la asociere (art.40). Cetatenii romani se pot asocia liber in partide politice, in sindicate, patronate si in alte forme de asociere. Acest drept constituie baza pluralismului politic si ideologic al societatii romanesti post-revolutionare.

Constitutia a prevazut conditiile in care partidele sau orice alte organizatii sunt neconstitutionale. Competenta de a hotara asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid politic , revine, potrivit art. 146 lit. k) din Constitutie, Curtii Constitutionale. Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.

Ocrotirea familiei (art. 48). In literatura de specialitate, acest drept a fost denumit "dreptul la casatorie" sau dreptul persoanei de a intemeia o familie.[7] Legiuitorul constituant a voit sa enunte cateva principii pe care le-a socotit esentiale pentru injghebarea celei mai simple (numeric vorbind) celule sociale: familia. Aceste principii sunt: consimtamantul la casatorie exprimat in mod liber, egalitatea intre soti ; dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor, egalitatea in fata legii a copiilor din afara casatoriei cu cei rezultati din casatorie ; prioritatea, din punct de vedere al formalitatilor, a casatoriei civile fata de cea religioasa ; stabilirea prin lege a conditiilor de incheiere, de desfacere si de nulitate ale casatoriei.

D.    Inviolabilitatile

Dreptul la viata si dreptul la integritate fizica si psihica (art. 22). Cele doua  drepturi sunt strans conexate intre ele. Legiuitorul constituant a considerat ca orice act sau activitate care afecteaza dreptul la viata al unei persoane sau integritatea sa fizica si psihica sunt contrare Constitutiei si legilor.

Garantarea dreptului la viata a impus includerea in Constitutie a interdictiei pronuntarii pedepsei cu moartea. Sunt interzise, de asemenea, tortura, precum si orice fel de pedeapsa sau tratament inuman ori degradant, chiar daca acestea nu ar afecta dreptul la viata sau dreptul la integritate fizica sau psihica.

Libertatea individuala (art.23). Continutul acestei libertati este complex si constituie, in anumite limite, un adevarat Habeas Corpus. Declarand ca libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile. Legiuitorul constituant a adaugat ca perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.

In Codul de procedura penala sunt concretizate si dezvoltate toate dispozitiile constitutionale care ocrotesc persoana de abuzurile puterii executive sau judecatoresti.

Includem in categoria inviolabilitatii: inviolabilitatea domiciliului, precum si secretul corespondentei. Ca si in cazul libertatii individuale, regimul constitutional al inviolabilitatii domiciliului este concretizat in legislatia speciala. In ceea ce priveste secretul corespondentei nu se poate face exceptie decat daca o prevede expres legea, in conditiile art. 53 din Constitutie. Potrivit Constitutiei, arestarea preventiva se dispune numai de catre judecator si doar in cursul procesului penal. Pe durata urmaririi penale, cand competente de urmarire revine organelor de cercetare penala, precum si organelor de cercetare penala sub supravegherea procurorului, arestarea preventiva poate fi dispusa doar de judecator pe durata a cel mult 30 de zile.

E.    Drepturi-garantii

Accesul liber la justitie (art. 21). Orice persoana se poate adresa justitiei pantru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. De la aceasta prevedere nu poate exista nici o exceptie, nici chiar in conditiile art. 53 din Constitutie. Modalitatile concrete ale accesului la justitie sunt prevazute in procedura penala si cea civila.

Dreptul la aparare (art. 24). Acest drept urmeaza, in chip firesc, dupa exercitarea dreptului inscris in art. 21 din Constitutie. Dreptul la aparare este garantat. Apararea se refera nu numai la rechizitoriul penal, ci la orice imputare in justitie.

Dreptul de petitionare (art. 51). Cetatenii au dreptul sa se adreseze autoritatilor publice prin petitii formulate in scris. Petitia trebuie semnata de petent. Acest drept este recunoscut si organizatiilor legal constituite in numele membrilor acestora.

Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica (art. 52). Prin continutul sau, acest drept ofera persoanei vatamate intr-un drept al sau de o a autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen legal a unei cereri, posibilitatea de a se adresa justitiei pentru a obtine anularea actului si repararea prejudiciului ce i s-a produs.

Evident, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim trebuie sa fie recunoscut de lege si sa fi existat in momentul in care se pretinde ca a fost incalcat. Constitutia nu indica ce autoritati publice ar putea emite un asemea act. Rezulta ca poate fi vorba de orice autoritate publica.

Afectarea dreptului se poate produce pe trei cai:

a) emiterea unui act administrativ;

b) nesolutionarea in termen legal a unei cereri;

c) eroarea judiciara in procesal penal.

Persoana vatamata se poate adresa organelor de justitie, cerand: a) recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim; b) anularea actului; c) repararea pagubei.

Notiunea de indatoriri fundamentale

Indatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor si libertatilor fundamentale. Caracterul corelativ al indatoririlor cetatenesti fata de drepturi este pe deplin justificat si nici o persoana fizica sau juridica nu se poate prevala doar de drepturi, fara a-si asuma si obligatii corespunzatoare. Aceasta inseamna ca Legiuitorul constituant le-a conferit o egala atentie.

Indatoririle fundamentale sunt esentiale, vitale pentru stat, in aceeasi masura in care drepturile si libertatile sunt esentiale pentru individ.

Statul ar fi redus la o abstractie, la o forma fara fond daca nu i se ofera instrumentele conservarii si dezvoltarii sale. Or, aceste instrumente i le ofera in parte, cetatenii sai, prin asumarea constienta si infaptuirea de catre acestia a indatoririlor fundamentale: cetatenii statului roman si cetatenii straini, precum si apatrizii rezidentti in Romania.

Cetatenilor romani li se rezerva, in exclusivitate, indatoriri specifice, cum ar fi: fidelitatea fata de tara; indeplinirea cu buna credinta a functiilor publice incredintate; apararea tarii; contributia la cheltuielile publice.

Alte indatoriri fundamentale angajeaza deopotriva pe cetatenii romani, ca si pe cetatenii straini  si apatrizii aflati pe teritoriul tarii. Astfel, respectarea Constitutiei, exercitarea cu buna credinta a drepturilor si libertatilor constitutionale este o obligatie generala.

Constitutia prevede urmatoarele indatoriri fundamentale:

a) fidelitatea fata de tara;

b) respectarea Constitutiei si a legilor;

c) apararea tarii;

d) contributiile financiare;

e) exercitarea cu buna credinta a drepturilor si libertatilor.

A. Fidelitatea fata de tara (art.54). Constitutia prevede ca fidelitatea fata de tara este sacra. Fidelitatea decurge in primul rand din calitatea de cetatean al statului. Constitutia nu distinge intre cetatenii romani si cetatenii apartinand minoritatilor nationale. Intrucat statul nu face nici o deosebire intre cetatenii sai, protejandu-i fara discriminare, este legitim sa solicite, din partea fiecaruia dintre ei, fidelitate pentru tara.

In al doilea rand, fidelitatea este o expresie a patriotismului, o legatura psiho-sociala ce leaga cetateanul roman fata de tara in care s-a nascut.

Se intelege ca cetatenilor romani investiti cu o functie publica, precum si militarilor le incumba o responsabilitate sporita fata de interesele si valorile pe care le ocrotesc sau le apara, in functia ce li s-a incredintat. Acesta este motivul pentru care cetatenii care indeplinesc o functie publica, precum si militarii depun un juramant cerut de lege.

B. Respectarea Constitutiei si a legilor [art. 1 alin. (5)]. Acesta este o obligatie elementara ce revine tuturor persoanelor domiciliate sau rezidente in Romania, indiferent daca sunt cetateni romani, straini sau apatrizi.

C. Apararea tarii (art. 55). Si aceasta indatorire are un caracter elementar. Legiuitorul constituant a conturat o dubla perspectiva asupra acestei indatoriri: a) apararea tarii este un drept; b) apararea tarii este o obligatie.

Titularii dreptului si indatoririi de aparare a tarii sunt cetatenii romani.

D. Prestarea contributiilor financiare (art.56).Potrivit Constitutiei, cetatenii au obligatia sa contribuie, prin plata impozitelor si a taxelor stabilite prin lege, la cheltuielile publice. Constituantul a prevazut insa, ca sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea stabilite prin lege, in situatii exceptionale.

E. Exercitarea cu buna credinta a drepturilor si indatoririlor fundamentale (art. 57). Aceasta indatorire este o concretizare a principiului din dreptul roman potrivit caruia titularul unui drept nu trebuie sa incalce drepturile si libertatile celorlalti.[10]