Administratia de tip traditional

In cadrul acestui tip de administrare autoritatea se bazeaza pe relatii personale si pe traditii. Problemele comunitatii sunt rezolvate ad-hoc, conform cutumelor sau a elementelor conjuncturale. Weber afirma ca acest tip de administratie a cunoscut mai multe forme, depinzand de tipul de societate sau de stadiul de dezvoltare.

Un prim model la care se refera Weber este patriarhalismul. Acesta a aparut in situatiile in care un notabil stapanea un domeniu de dimensiuni relativ restranse, in cadrul caruia relatiile erau foarte apropiate de tip cele familial, slujitorii fiind si ei considerati parte a familiei. Administratia de tip patriarhal se baza pe doua categorii de atasamente (pietati, conform expresiei folosite de Weber): cea fata de traditie si cea fata de conducator (stapan). Observam aici ingemanarea a doua din cele trei forme de autoritate: cea traditionala si cea charismatica. Desi in aceste comunitati exista reguli (cele traditionale), acestea nu sunt emise de cineva, ci sunt "sanctificate de traditie"[1], iar pozitia de conducator se obtine, de cele mai multe ori prin nastere, sau cu alte cuvinte prin mostenire. Astfel de comunitati sau moduri de administrare au existat in perioadele prestatale sau in regiunile izolate, aflate la mare distanta de alte structuri de autoritate.

Un al doilea model mentionat de Weber este cel bazat pe o "pozitie de onoare". In acest caz, autoritatea charismatica pare sa aiba mai multa importanta. Pozitia conducatoare nu se mai dobandeste prin nastere ca in primul caz, ci datorita unor insusiri care confera celui care este desemnat o anumita forma de "onorabilitate": averea (este adevarat ca si aceasta poate fi mostenita, dar putem observa ca averea joaca aici rolul unei adevarate institutii, conferind putere celui care o detine), varsta (acest tip de administrare a fost denumit de Weber gerontocratie) sau intelepciunea. Regulile si relatiile in cadrul grupului social izvorasc tot din traditii, dar sunt interpretate si aplicate de catre cel aflat in pozitia conducatoare. Acest model a fost intalnit cu precadere in cazul comunitatilor caracterizate de un grad mare de autarhie administrativa. Orasele Angliei, inainte de 1850, conduse de judecatori de pace sau de pastori, ca si asezarile umane situate "la frontiera" in Statele Unite sunt exemple pentru aceasta forma de administrare. Este adevarat ca in America traditia a jucat un rol ceva mai putin important, dar totusi noii colonisti care se stabileau in noile teritorii din Vest aduceau cu ei obiceiurile si traditiile administrative din tarile de origine. Este principala cauza pentru diversitatea foarte mare a administratiei locale americane. Conform unor cercetari recente, in estul, respectiv in sudul Transilvaniei, in zonele locuite de secui si sasi, comunitatile autonome au dezvoltat forme de administrare care au evoluat de la modele traditionale la tipuri mult mai "formalizate", in cadrul carora au fost dezvoltate adevarate "coduri administrative" cu prevederi care erau obligatorii pentru toti locuitorii.

Prin extinderea si descentralizarea domeniului patriarhal se dezvolta, conform spuselor lui Weber, "dominatia patrimoniala" si mai tarziu "statul patrimonial". In acest caz stapanul oferea in administrare o portiune din teritoriul sau unui "vasal". In alte situatii, "vasalul" putea fi luat sub protectie sau ajungea in aceasta situatie datorita infrangerii militare. In orice caz, vasalul nu mai era, in mod obligatoriu, in relatie de rudenie cu stapanul sau. Suveranul oferea protectie supusului sau, acesta fiindu-i dator in schimb cu diverse servicii, de la furnizarea de provizii, la ajutor militar. Cum spuneam, in momentul in care acest procedeu a fost aplicat sistematic in granitele unui anumit teritoriu, a aparut ceea ce Weber numeste "statul patrimonial". Aceasta a fost o forma larg raspandita de organizare a diferitelor state in cursul procesului de consolidare a puterii centrale, cand aceasta din urma nu avea mijloacele necesare pentru a impune o altfel de dominatie. Statele medievale europene, dar si Egiptul, China sau chiar Imperiul Roman in anumite momente ale istoriei lor au practicat acest sistem. Exista o autoritate centrala, reprezentata de monarh, dar acesta nu administra efectiv decat o parte a teritoriului, restul, cel mai adesea cea mai mare parte a tarii, fiind gestionata de notabili locali care erau considerati vasalii suveranului. Relatiile intre monarh si vasalii sai depindeau, in principal de raporturile de forta existente intre cele doua parti. Atunci cand suveranul era puternic (in principal, avea la dispozitie o armata care nu depindea de vasalii sai), relatiile erau stranse si dominate de catre autoritatea centrala. In situatiile in care, din diferite motive monarhul devenea slab in raport cu supusii sai, acestia reuseau sa-si impuna anumite interese (probabil ca episodul cu implicatiile cele mai importante pentru istoria ulterioara a omenirii si care ilustreaza cel mai bine cele afirmate mai sus s-a consumat in Anglia in anii 1214-1215; confruntat cu rebeliunea marilor baroni englezi, excomunicat de Papa si in cele din urma infrant de catre regele Frantei, Filip August, la Bouvines, suveranul englez Ioan fara de Tara a fost nevoit sa accepte semnarea documentului intitulat "Magna Carta Libertatum", considerat a fi temelia libertatilor engleze; este probabil inutil sa mentionam influenta pe care "cuceririle" engleze in domeniul limitarii si controlului puterii centrale le-au avut asupra evolutiei institutiilor democratice din intreaga lume).

In tarile orientale insa, patrimonialismul a fost caracterizat de puterea absoluta a suveranului asupra supusilor sai (de cele mai multe ori el avea chiar drept de viata si de moarte) fara a exista limite formale (ca in cazul statelor feudale din vestul Europei). Singurul element care oferea o anumita libertate vasalilor din teritoriu era distanta geografica fata de capitala respectiv suveran. Weber a numit aceasta forma de patrimonialism sultanism.