Structura militara a NATO

Structura militara a NATO

1. Comitetul Militar

Capitolul anterior a descris deja Cartierul General al NATO din Bruxelles, care este sediul politic al Aliantei unde se intalnesc, la nivel de ambasadori, Reprezentantii permanenti la NATO, in cadrul Consiliului Atlanticului de Nord, sub presedintia Secretarului General, pentru a dezbate si aproba politica NATO. La intervale regulate, Consiliul si alte comitete politice superioare (in principal Comitetul pentru planificarea apararii (DPC) si Grupul pentru planificarea nucleara (NPG)) se intalnesc la Bruxelles sau in alte capitale ale Aliantei, in cadrul intalnirilor la nivel inalt ce implica ministrii Apararii si de Externe si, din cand in cand, sefii de state si de guverne, in cadrul Summit-ului. Deciziile luate de fiecare din aceste organisme au acelasi statut si reprezinta politica comuna a tarilor membre, indiferent de nivelul la care sunt luate acestea. Subordonate acestor organisme superioare, diferitele comitete specializate sunt formate din oficiali reprezentand tarile de provenienta. Structura acestui comitet este cea care ofera mecanismele de baza privind capacitatea Aliantei in domeniul consultarii si luarii deciziilor si asigurarea reprezentarii fiecarui stat membru, la fiecare nivel, in toate domeniile de activitate ale NATO.

In mod similar, in scopul asistarii si sprijinirii Consiliului Atlanticului de Nord, a DPC si NPG asupra problemelor militare, ofiterii superiori indeplinesc functia de Reprezentanti militari nationali la NATO si cea de membri ai Comitetului militar in sesiune permanenta, sub autoritatea unui presedinte ales (CMC). Ca si organismele politice decizionale, Comitetul militar se intalneste regulat la nivel inalt si anume, la nivel de sefi de Stat Major (CHOD). Islanda, care nu detine forte militare, este reprezentata la astfel de intalniri de catre un oficial civil. Comitetul este cea mai inalta autoritate militara a NATO, desfasurandu-si activitatea sub autoritatea politica generala a Consiliului, a DPC si a NPG.

La nivel cotidian, activitatea Comitetului militar este desfasurata de reprezentantii militari[1], actionand in numele sefilor de stat major din tarile lor. Ei actioneaza in calitate nationala, reprezentand interesele fundamentale ale tarilor lor, in acelasi timp ramanand deschisi la negocieri si discutii, astfel incat consensul sa poata fi realizat. Aceasta implica adesea compromisuri, atunci cand atingerea acordului este in interesul Aliantei ca intreg si serveste la promovarea scopurilor politice si obiectivelor sale globale. In consecinta, reprezentantii militari au suficienta autoritate pentru a abilita Comitetul militar sa-si indeplineasca sarcinile si sa ia decizii prompte.

Comitetul este insarcinat cu recomandarea spre atentia autoritatilor politice ale NATO a acelor masuri considerate a fi necesare pentru apararea comuna in aria de actiune a NATO. Rolul sau principal este de a oferi indrumare si consiliere asupra politicii si strategiei militare. Consiliaza Inaltelele Comandamente ale NATO asupra problemelor militare, ai caror reprezentanti participa la intalnirile sale, si este raspunzator in fata Consiliului de gestionarea generala a problemelor militare ale Aliantei, precum si de functionarea eficienta a agentiilor Comitetului militar. Comitetul ajuta la elaborarea conceptelor strategice generale ale Aliantei si realizeaza o evaluare anuala a fortei si capacitatilor tarilor si zonelor ce prezinta un risc la adresa intereselor NATO. In plus, responsabilitatile sale pe timp de criza, tensiune sau razboi sunt acelea de a calauzi Consiliul si Comitetul pentru planificarea apararii cu privire la situatia militara si de a face recomandari asupra utilizarii fortei militare, aplicarea planurilor de recrutare si elaborarea unor reguli corespunzatoare de angajament.

Comitetul militar se intalneste in fiecare joi, succedand intalnirile regulate de miercuri ale Consiliului, astfel incat sa poata urmari cu perseverenta deciziile Consiliului. In practica, intalnirile pot fi, de asemenea, convenite ori de cate ori se considera a fi necesare, atat Consiliul, cat si Comitetul militar intalnindu-se mult mai frecvent decat prevede orarul saptamanal. Ca un rezultat al rolului Aliantei in Bosnia-Hertegovina, al adaptarii interne si externe a structurilor Aliantei, al dezvoltarii parteneriatului si cooperarii cu alte tari si al crearii de noi institutii care sa supravegheze aceste evolutii, frecventa intalnirilor tuturor organismelor Aliantei de luare a deciziilor a crescut considerabil.

Comitetul militar, se reuneste, in mod normal, in sesiunea la nivelul sefilor de Stat Major (CHODS), de trei ori pe an. Doua dintre aceste intalniri ale Comitetului militar au loc la Bruxelles, iar cealalta este gazduita de tarile NATO, prin rotatie.

In cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) si al Parteneriatului pentru Pace (PpP), Comitetul militar se intalneste regulat cu tarile partenere EAPC/PpP la nivel de Reprezentanti militari nationali (lunar) si la nivel de CHODS (bianual), in scopul dezbaterii problemelor legate de cooperarea militara.

2. Presedintele Comitetului Militar

Presedintele Comitetului militar (CMC) este ales de catre sefii de Stat Major si desemnat in functie pe o perioada de trei ani. El actioneaza exclusiv in calitate internationala si autoritatea sa este delimitata de Comitetul militar, caruia ii este raspunzator pentru indeplinirea obligatiilor sale. In mod normal, el prezideaza toate reuniunile Comitetului militar. In absenta sa, atributiile sale sunt preluate de catre Presedintele-adjunct al Comitetului militar (DCMC).

Presedintele Comitetului militar este atat purtatorul sau de cuvant, cat si reprezentantul acestuia. El conduce activitatile sale zilnice si reprezinta Comitetul in expunerea directivelor si liniilor de actiune necesare, in fata Directorului Statului Major militar international. De asemenea, el reprezinta Comitetul militar la reuniunile la nivel inalt, cum ar fi cele ale Consiliului Atlanticului de Nord, Comitetului pentru planificarea apararii si Grupului de planificare nucleara, in calitate de consilier pe probleme militare.

Prin functiile sale, Presedintele Comitetului militar are si un important rol public, fiind si principalul purtator de cuvant pe probleme militare al Aliantei in contactele cu mass-media. Efectueaza vizite oficiale si reprezinta Comitetul militar, atat in tarile Aliantei, cat si in cele cu care NATO urmareste sa dezvolte legaturile stabilite in cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-Ucraina si Grupului de Cooperare Mediteraneana. In acelasi timp este si Presedintele colaborator al Corpului de consiliere academica al Colegiului de Aparare al NATO.

3. Inaltii Comandanti ai NATO

Inaltii Comandantii ai NATO (MNC), respectiv Comandantul Suprem al fortelor aliate din Europa (SACEUR) si Comandantul Suprem al fortelor aliate din zona Atlanticului (SACLANT), sunt raspunzatori in fata Comitetului militar, pentru directionarea si coordonarea generala a problemelor militare ale Aliantei, in cadrul ariilor lor de comanda. De asemenea, consiliaza Comitetul militar. Fiecare este reprezentat la NATO de catre militari cu grad de generali sau ofiteri superiori, care ii ajuta prin mentinerea unor legaturi stranse cu oficialitatile politice si militare de la Cartierul General, dar si prin asigurarea eficientei fluxului informational si comunicatiilor in ambele directii. Reprezentantii MNC participa la reuniunile Comitetului militar si ofera sfaturi cu privire la activitatile Comitetului militar, in concordanta cu opiniile comandantilor lor.

4. Statul Major Militar International

La conducerea Statului Major militar international (IMS) se afla un Director cu rang de general cu trei stele (DIMS). Acesta este nominalizat de catre tarile membre si este selectionat de Comitetul militar. Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea si recomandarea politicii privind problemele militare, in scopul analizarii acesteia de catre Comitetul militar, precum si cu asigurarea aplicarii imediate a politicilor si deciziilor Comitetului.

IMS este alcatuit din personal militar detasat de tarile membre pentru a ocupa functii la Cartierul General al NATO, in scopul desfasurarii unei activitati la nivel international, in interesul comun al Aliantei si nu doar in numele tarilor lor. Unele posturi din cadrul Statului Major militar international sunt ocupate de personalul civil, care indeplineste roluri administrative si de sprijin. IMS sustine activitatea Comitetului militar prin pregatirea si supravegherea deciziilor sale, fiind activ implicat si in procesul de cooperare cu tarile din Europa Centrala si de Est, in cadrul initiativei Parteneriatului pentru Pace[2] (PpP).

Coordonarea activitatii statului major si controlul fluxului informational si comunicational, atat in interiorul IMS, cat si intre IMS si alte organisme de la Cartierul General al NATO, constituie responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul Biroului directorului IMS. Coordonatorul executiv, impreuna cu subordonatii sai, ofera asistenta si sprijin administrativ Comitetului militar, precum si consiliere pe probleme de procedura. Directorul Statului Major militar international este ajutat si de cinci Directori adjuncti, fiecare dintre acestia conducand cate un departament functional separat.

Departamentul Planificare si Politica dezvolta si coordoneaza contributia Comitetului militar la politica de aparare si planificarea strategica a NATO. Aceasta include contributia la elaborarea conceptelor politico-militare, a studiilor, evaluarilor si documentelor corespunzatoare; planificarea fortelor armate in cadrul NATO; procesul de stabilire a scopurilor fortelor armate; analizarea anuala a apararii, a Procesului de analiza si planificare a PpP (PARP) si a reflectiei conceptuale pe termen lung. Departamentul mai participa, in numele Comitetului militar, la procesul de planificare generala a apararii in cadrul NATO si elaboreaza si reprezinta opiniile Comitetului militar si ale Inaltilor Comandanti ai NATO asupra problemelor de politica militara, in cadrul diferitelor organisme ale NATO.

Departamentul Operatii sprijina Comitetul militar in elaborarea planurilor operationale curente si in abordarea problemelor legate de situatia fortelor armate ale NATO si a aspectelor conducerii militare privind rolul NATO in crizele internationale. Departamentul promoveaza si coordoneaza instruirea si exercitiile multinationale, inclusiv cele care implica tari din cadrul PpP si coordoneaza eforturile vizand dezvoltarea unei capacitati operative eficace a NATO in domeniul razboiului electronic, precum si instruirea si exercitiile pe care le presupune acesta. Are in sarcina monitorizarea si evaluarea programelor si necesitatilor in domeniul razboiului electronic. Ofera sprijin pentru Comitetul NATO pentru aparare antiaeriana si este responsabil cu problemele de aparare antiaeriana in cadrul Statului Major militar international. De asemenea, Departamentul serveste drept punct de contact pentru Ofiterul de legatura al NATO la Organizatia Natiunilor Unite, functie indeplinita de un membru activ al Statului Major militar international, in numele Organizatiei ca intreg, atunci cand este necesar.

NATO nu are o functie sau capacitati proprii de culegere a informatiei, dar actioneaza ca un organism coordonator central pentru compararea, evaluarea si diseminarea informatiilor furnizate de autoritatile nationale. Departamentul Informatii al IMS coordoneaza elaborarea si difuzarea informatiilor conform acordurilor NATO, incluzand politica informationala si documentele de baza ale sectorului informatii, prin aceasta abilitand Comitetul militar sa dea instructiuni si sa ia decizii bine documentate cu privire la structura, organizarea, logistica si capacitatea operativa a fortelor NATO. Departamentul raspunde si de evaluarea capacitatilor si structurii fortelor militare care ar putea reprezenta un risc pentru interesele de securitate ale NATO, precum si de monitorizarea si relatarea tuturor evenimentelor din lumea intreaga care prezinta interes pentru Alianta.

Departamentul Cooperare si Securitate Regionala reprezinta punctul focal pentru contactele militare si cooperarea in cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) si al Parteneriatului pentru Pace (PpP). Are in sarcina elaborarea si coordonarea activitatii intregului personal al IMS asupra problemelor privind EAPC si PpP. Sfera-Cooperare Militara a Departamentului include si un grup redus de ofiteri de stat major din tarile partenere, care lucreaza impreuna cu partenerii lor din NATO asupra problemelor privind participarea la PpP (Elementele de Personal al Parteneriatului pentru Pace). Sfera-Controlul Armelor si Securitate Regionala coordoneaza si elaboreaza consilierea militara vizand implicarea NATO in diferite aspecte ale dezarmarii, controlul armelor si securitatea regionala si reprezinta canalul prin intermediul caruia Comitetul militar se concentreaza asupra problemelor analizate de Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) in domeniul dezarmarii, al controlului armamentelor si securitatii comune. O sectie a Departamentului se afla in Biroul Occidental de Consultare (WCO) la Viena, sarcina sa fiind aceea de a intensifica si facilita cooperarea dintre NATO si OSCE.

Departamentul Logistica, Armamente si Resurse a fost infiintat in 1996, preluand unele din responsabilitatile fostului Departament de Logistica si Resurse, cat si unele din sarcinile fostului Departament pentru Armament si Standardizare. Departamentul este responsabil pentru elaborarea si evaluarea politicii si procedurilor militare ale NATO in domeniile, personal, resurse, bugete militare, infrastructura, planificarea armamentelor si cooperare, ca si in cel al standardizarii[3].

In plus, in urma schimbarilor structurale introduse in 1996, a fost infiintata o Celula de coordonare a capacitatilor, ca parte integranta a Statului Major militar international. Celula de coordonare a capacitatilor este condusa de un ofiter cu rang de colonel sau echivalent, depinzand de serviciul de unde provine ofiterul si isi desfasoara activitatea sub indrumarea Directorului IMS si a Comitetului militar. Sarcina sa este aceea de a oferi Comitetului militar sprijin asupra problemelor de personal si cele legate de incorporare, in special in contextul conceptului de Forte Operative Interarme Multinationale (CJTF).

Centrul de Criza al NATO sprijina Consiliul Atlanticului de Nord, Comitetul pentru planificarea apararii si Comitetul militar in indeplinirea functiilor lor din domeniul consultarii. In cadrul Aliantei, serveste drept punct de convergenta pentru primirea, schimbul si difuzarea informatiilor politice, militare si economice. Monitorizeaza in permanenta evolutia problemelor politice, militare si economice, care prezinta interes pentru NATO si pentru tarile membre NATO. De asemenea, Centrul de Criza al NATO ofera instalatiile necesare pentru desfasurarea rapida a consultarilor in perioada de tensiune sau de criza si mentine si actualizeaza informatiile de baza necesare in timpul unor asemenea perioade.

Inspectorul financiar al IMS are ca sarcina consilierea Presedintelui Comitetului militar, a Presedintelui-adjunct al Comitetului militar si a Directorului Statului Major militar international asupra tuturor aspectelor financiare legate de bugetul IMS. El se subordoneaza Comitetului pentru bugetul militar (MBC), fiind responsabil cu administrarea financiara a bugetului. Mai indeplineste urmatoarele sarcini, pregatirea, justificarea, administrarea si supervizarea tuturor aspectelor vizand bugetul, in cadrul ariilor sale de responsabilitate, pentru prezentarea acestora Comitetului pentru bugetul militar, coordonarea reviziilor contabile si a activitatilor interne care au un impact financiar asupra IMS sau asupra agentiilor subordonate Comitetului militar.

Personalul de Consultare, Comanda si Control de la Cartierul General al NATO (Personalul NATO HQC3) constituie o singura organizatie integrata, compusa din personal al Secretariatului international, cat si al Statului Major militar international.

5. Structura militara de comanda

Toate tarile care opteaza pentru participarea la structura militara a NATO contribuie cu forte[4] armate care, impreuna, constituie structura militara integrata a Aliantei. In concordanta cu principiile fundamentale ce guverneaza relatia dintre institutiile politice si militare in tarile democratice, structura militara integrata ramane in permanenta sub indrumarea si controlul politic de la cel mai inalt nivel.

Rolul structurii militare integrate este de a oferi cadrul organizational pentru apararea teritoriului tarilor membre impotriva amenintarii la adresa securitatii si stabilitatii lor, potrivit Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Totusi, lansarea Parteneriatului pentru Pace si intarirea rolului Aliantei in operatiunile de mentinere a pacii si de alta natura, au insemnat si diversificarea sarcinilor preluate de structura militara integrata. Cel mai semnificativ exemplu in acest sens este desfasurarea fortelor militare ale NATO, alaturi de cele ale altor tari, in Bosnia Hertegovina, unde Alianta a fost mandata de catre Natiunile Unite, la finele anului 1995, sa aplice aspectele militare ale Acordului de pace de la Dayton.

La sfarsitul anului 1996, Forta de implementare (IFOR), creata pentru a duce la indeplinire aceasta sarcina, a fost inlocuita de Forta multinationala de stabilizare (SFOR) aflata sub comanda NATO, constand tot din forte armate ale tarilor NATO, alaturi de fortele celorlalte tari participante la efortul de creare a conditiilor necesare instaurarii pacii in fosta Iugoslavie. La finalul anului 1997, guvernele tarilor membre NATO si-au anuntat intentia ca, incepand cu mijlocul anului 1998, Alianta sa organizeze si sa comande o noua forta multinationala, ce va pastra numele de SFOR, in scopul consolidarii realizarilor curente, propunere ce a constituit obiectul unui nou mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU.

Reorganizarea fortelor sale au modificat pozitia generala a Aliantei in domeniul apararii. Adaptarile in ceea ce priveste disponibilitatea si pregatirea fortelor NATO continua sa reflecte natura exclusiv defensiva a Aliantei. Cu toate acestea, vechiul concept de aparare inaintata nu mai este aplicabil pe continentul european, desi raman diferentele regionale legate de provocarile cu care fortele armate se pot confrunta si de necesitatile corespunzatoare pentru desfasurarea inaintata. Fortele armate ale Statelor Unite din Europa au fost reduse cu aproximativ 65%, iar majoritatea fortelor aliate din Germania a fost retrasa.

Un rol important in procesul de transformare l-au jucat si alti factori. De exemplu, flexibilitatea si mobilitatea ce caracterizeaza pozitia actuala a Aliantei in domeniul apararii, impun elaborarea de reglementari care sa stabileasca mijloacele pe care NATO le poate utiliza pentru a aborda provocarile si riscurile prezentate de armele de distrugere in masa (arme nucleare, biologice si chimice) si caile de furnizare a acestora. O atentie sporita este acordata si reflectarii acestor provocari in capacitatile de aparare ale Aliantei.

Un alt factor important in adoptarea noii pozitii in materie de aparare este si multinationalitatea extinsa. Aceasta a oferit posibilitatea indeplinirii in comun a sarcinilor, a permis mentinerea si intarirea capacitatilor militare ale NATO si a asigurat utilizarea cat mai eficienta a resurselor alocate pentru indeplinirea obiectivelor de aparare. Principiul multinationalitatii este aplicat in cadrul tuturor structurilor NATO si prezinta importanta majora pentru solidaritatea si coeziunea Aliantei, pentru coordonarea misiunilor sale si pentru descurajarea renationalizarii politicii de aparare.

Politica generala a Aliantei in domeniul fortelor sale militare este reflectata in Declaratia Consiliului Atlanticului de Nord, din martie 1997, care precizeaza ca, in contextul actual si viitor de securitate, NATO isi va indeplini apararea comuna si celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilitatii, integrarii si capacitatii de intarire necesare si nu doar prin stationarea permanenta a unor insemnate forte de lupta[5].

Adaptarea Aliantei si modificarea pozitiei sale in domeniul apararii au avut, prin urmare, implicatii majore asupra structurii sale integrate de comanda, care a fost reorganizata pentru a reflecta mai bine noul mediu de securitate. Obiectivul central in acest sens este mentinerea unei singure structuri multinationale care sa asigure unitatea de comanda si sa detina capacitatea de a intreprinde intreaga gama de misiuni ale Aliantei. Totusi, adaptarea se realizeaza in functie de noile cerinte, ceea ce include facilitarea aplicarii conceptului de Forte Operative Multinationale Interarme (CJTF), reducerea fortelor armate ale Aliantei in paralel cu sporirea flexibilitatii si capacitatii de dislocare a acestora, precum si dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare (ESDI) in cadrul Aliantei. Mai mult, structura de comanda va lua in considerare participarea crescuta a tarilor EAPC la activitatile de cooperare, incluzand operatiunile de sprijinire a pacii si va autoriza accesul si asimilarea noilor membri ai Aliantei. Planurile privind costurile si eficienta, care raspund necesitatilor politice si militare, sunt esentiale pentru procesul adaptarii.

Pe langa schimbarile si adaptarile descrise mai sus, in septembrie 1994, Comitetul militar si-a dat acordul asupra termenelor de referinta pentru realizarea unui studiu NATO pe termen lung. Initiativa apartine Consiliului Nord Atlantic, care a insarcinat Comitetul militar sa examineze structura militara integrata si sa propuna o noua structura militara a NATO, in concordanta cu noul mediu. O importanta covarsitoare in acest proces a avut-o necesitatea de a dezvolta o structura militara de comanda eficienta, eficace si flexibila, care sa raspunda cerintelor viitoare, incluzand operatiunile de sprijinire a pacii.

Scopul acestui studiu este de a elabora o noua structura de comanda, care sa fie suficient de flexibila pentru a putea reflecta concluziile analizei asupra Conceptului Strategic al NATO, preconizata a fi finalizata inaintea celei de-a 50-a aniversari a Aliantei si a Tratatului Nord Atlantic, in 1999. Un numar de decizii cu privire la viitoarea structura a fost luat inca de la sfarsitul anului 1997, de ministrii Apararii din tarile membre.

6. Structura militara de comanda actuala

Structura militara integrata este alcatuita din forte[6] armate puse la dispozitia NATO de catre tarile membre participante la aceasta structura, in conformitate cu conditiile stabilite. In cadrul structurii actuale, aceste forte sunt clasate in trei categorii, si anume, fortele de reactie imediata si rapida, fortele principalele de aparare si fortele de intarire.

Fortele de reactie sunt forte terestre, aeriene si navale polivalente si extrem de mobile, mentinute la un nivel inalt de pregatire si disponibile in termen scurt, pentru a asigura o reactie militara prompta in caz de criza. Fortele de reactie imediata cuprind elemente terestre si aeriene, precum si Fortele navale permanente ale Aliantei din Canalul Manecii si Mediterana. Fortele de reactie rapida au in compunere Fortele navale permanente ale Aliantei din Atlantic, Mediterana si Canalul Manecii, precum si alte componente terestre, aeriene si navale. Componentele aeriene si navale sunt selectionate si dislocate din randul unitatilor cu grad inalt de pregatire, care sunt puse la dispozitie de catre tarile membre.

Fortele principale de aparare includ forte terestre, aeriene si navale active si de rezerva, capabile sa asigure disuasiunea si apararea in fata amenintarii cu forta sau in caz de agresiune. Aceste forte au in compunere unitati multinationale si nationale cu niveluri variate de pregatire. Exista patru unitati multinationale de aparare principale, un corp germano-danez, un corp germano-olandez si doua corpuri germano-americane. Unele dintre aceste forte pot fi angajate si in operatiuni ce nu intra sub incidenta Articolului 5[7]. In plus, a fost incheiat un acord pentru fixarea conditiilor in care Corpurile europene, ce includ unitati din Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Spania vor fi puse la dispozitia NATO in perioade de criza.

Fortele de intarire sunt alcatuite din alte forte armate mentinute la diferite niveluri de pregatire si disponibilitate, care pot fi trimise ca intariri in orice regiune sau arie maritima a NATO, in scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau aparare.

Majoritatea fortelor militare de care dispune NATO provine din randul fortelor armate conventionale ale tarilor membre, participante la structura militara integrata. In principal, ele sunt de doua tipuri, fortele care sunt plasate sub comanda sau controlul operativ al unui Inalt Comandament al NATO, in caz de necesitate, conform procedurilor specifice, sau in anumite perioade de timp determinate si fortele armate pe care tarile membre au acceptat sa le puna, in caz de necesitate, sub comanda operativa a unui Inalt Comandament al NATO, la o data ulterioara.

Unii dintre termenii folositi anterior au o semnificatie militara precisa. Spre exemplu, notiunile de "comanda" si "control" se refera la natura autoritatii exercitate de comandantii militari asupra fortelor armate ce le sunt puse la dispozitie. Utilizate in context international, aceste notiuni nu au, in mod obligatoriu, acelasi inteles ca intr-un cadru strict national. Prin punerea fortelor lor militare la dispozitia NATO, tarile membre stabilesc si comanda sau controlul operativ, diferit de comanda deplina, ce priveste totalitatea aspectelor operatiunilor militare si administrarii acestor forte. Aceste ultime aspecte tin, in continuare, de responsabilitatea nationala si raman sub controlul national.

In general, cea mai mare parte a fortelor NATO ramane sub comanda nationala deplina, pana in momentul cand ele sunt puse la dispozitia NATO pentru o operatiune specifica, decizia fiind luata la nivel politic. Ca exceptii de la aceasta regula pot fi enumerate, personalul statelor majore integrate, din cadrul diverselor sedii ale NATO, elemente ale structurii de aparare antiaeriana integrata, inclusiv Forta aeropurtata de supraveghere indepartata si control (AWACS), anumite unitati de telecomunicatii, Fortele navale permanente, precum si alte elemente ale Fortelor de reactie ale Aliantei.