Sistemul constitutional englez

Sistemul constitutional englez

Marea Britanie a fost prima tara din lume care a practicat regimul parlamentar. Acesta a luat fiinta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si si-a gasit deplina dezvoltare de-a lungul secolului al XIX-lea, in timpul erei victoriene.

Nici o Constitutie scrisa nu precizeaza organizarea si functionarea institutiilor, care ramane in fapt de esenta cutumiara.

In Marea Britanie, Guvernul a devenit mostenitorul puterilor regale. Aceasta si datorita, in mare masura, conceptiilor poporului britanic care, traditional, considera ca cel care dispune de o putere pe care o exercita in mod liber, trebuie sa fie in intregime responsabil de actele sale. Cum, daca regele ar fi responsabil, ar insemna ca acesta sa poata fi judecat in sensul strict al cuvantului, ceea ce poate antrena uneori revolutii, experienta pe care britanicii au cunoscut-o in 1640 si 1688. Cum procedeul a fost gasit eficace, dar periculos, englezii au preferat sa transfere progresiv cabinetului puterile care apartinusera regelui. De unde clasica formula: "The king can do no wrong".

In Marea Britanie se face o distinctie care pe continent nu are nici o valoare, intre minister si cabinet, care se prezinta sub forma unor cercuri concentrice.

Ministerul este organismul guvernamental lato sensu; dupa Bagehot, cabinetul este partea eficace a  Guvernului, sau dupa J. Giguel, samburele dur al mecanismului guvernamental. El contine un numar mic de persoane alese intuitu personae de primul ministru.

Desi pastreaza teoretic puterea de a numi, monarhul nu poate, in realitate, sa refuze acordul sau si, a fortiori, el a renuntat  la puterea de a-i revoca.

Lipsa de organizare a Guvernului, pana la Lloyd George, la inceputul secolului trecut a contribuit la cresterea importantei primului-ministru. Fara indoiala, faptul ca acesta este personal plebiscitat in cursul alegerilor parlamentare, este elementul esential al autoritatii sale. "Dar  caracterul improvizat pe care l-a pastrat mult timp functionarea Cabinetului, a facut ca munca de echipa sa fie organizata mai ales in jurul si pentru primul-ministru".

Primul-ministru numeste membrii Guvernului, dar poate sa-si ceara unui ministru sa demisioneze sau sa isi schimbe atributiile. El poate de asemenea sa prezinte regelui demisia Guvernului. Primul-ministru asigura legatura intre Guvern si monarh, ministrii neavand acces direct la rege sau regina.

El controleaza politica subordonatilor sai, neezitand sa intervina in departamentul respectiv, si in special cat priveste politica externa.

Guvernul britanic nu este responsabil decat in fata Camerei Comunelor.

Trei sunt, dupa Esmein , pricipiile care stau la baza responsabilitatii ministrilor:

iresponsabilitatea monarhului, titularul puterii executive

resposabilitatea ministrilor, cu privire la orice act ilegal, sau chiar gresit si prejudiciabil pentru tara, pe care l-au indeplinit sau la care au participat

necesitatea pentru rege de a face sa participe un ministru la toate actele prin care se exercita prerogativa Coroanei.

Radacinile resposabilitatii politice a ministrilor se afla in procedura impeachementului, folosita pentru prima data in 1376 sub regimul lui Edward al III-lea.

Impeachement este o acuzatie facuta de Camera Comunelor contra unui ministru, in fata Camerei Lorzilor, care statueaza in aceasta cauza ca un tribunal. Aceasta procedura avea doua parti slabe. Prima consta in faptul ca se aplica doar in materie penala, utilizandu-se doar cand ministrul savarsea o infractiune. In secolul al XVIII-lea practica s-a indepartat de aceasta rigoare, iar procedura s-a aplicat chiar pentru greseli grave, prejudiciabile pentru tara.

A doua parte slaba consta in faptul ca regele avea drept de gratiere si amnistie, drept de care se putea prevala pentru a sustrage un minsitru de la aceasta procedura. Dar "Act of Settlement" a suprimat aceasta facultate.

"Aceasta jurisdictie, in fond politica, a creat in Anglia responsabilitatea ministeriala".[3]

Astazi aceasta procedura este considerata ca fiind cazuta in desuetudine chiar de catre englezi, fiind utilizata ultima oara in 1805 impotriva Lordului Melville.

Ratiunea perimarii consta in aceea ca in prezent, Camera Comunelor putand sa ii rastoarne pe ministri, nu mai este nevoie sa ii puna sub acuzare.

Regula responsabilitatii ministeriale, desi este constitutionala, nu este scrisa.

Cabinetul este responsabil solidar de mersul general al afacerilor statului. Aceasta regula s-a dezvoltat incepand cu 1688, multa vreme Cabinetul fiind un organism de detinatori ai inaltelor atributii. Astfel, responsabilitatea colectiva s-a dezvoltat mai tarziu ca responsabilitatea politica individuala a ministrilor. La mijlocul secolului XIX, responsabilitatea colectiva a fost ferm stabilita.

"Responsabilitatea colectiva nu inseamna ca fiecare ministru trebuie sa ia parte activa la formularea politicii, nici ca prezenta sa in sala Cabinetului este esentiala atunci cand e luata o decizie".

Obligatiile ministrului  pot fi mai degraba pasive decat active atunci cand decizia nu se refera la probleme din propria sfera de responsabilitate administrativa. El trebuie, oricum, sa fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru si sa aiba posibilitatea de a-si manifesta indoiala si obiectiile.

Nici in Parlament, nici in afara lui un ministru nu poate fi in dezacord cu o decizie a Cabinetului.

« Responsabilitatea individuala are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru in propria sa sfera de competenta poarta sarcina de a actiona pentru Guvern. Cand un ministru anunta ca Guvernul e pregatit sa mearga pe un anumit drum, nu inseamna ca decizia se refera la Cabinet. Daca decizia se refera exclusiv la sfera de care un ministru este responsabil, trebuie sa fie la discretia sa pe cine alege sa consulte anterior. In zilele noastre, atat de complexe sunt rezultatele actiunii guvernamentale, incat e sigur sa se presupuna ca practica consultarilor anterioare interdepartamentale este ferm stabilita la toate nivelele. Cu atat mai mult cu cat fiecare ministru stie ca in final va trebui sa se bazeze pe sprijinul colegilor sai de Cabinet daca critica politica devine puternica, asa incat trebuie sa isi tempereze deciziile. »