SISTEME ELECTORALE

Calitatea reprezentarii politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide si de modul de formare a guvernului. Dar crucial pentru transformarea votului popular in reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor institutii alese ramane sistemul electoral. Acesta influenteaza functionarea sistemului de partide, care, la randul sau, determina caracteristicile si stabilitatea guvernelor.

In Romania, ca si in alte parti, dilema majoritar proportionalǎ domina disputa referitoare la transformarea sistemului electoral. Ambiguitatea termenului uninominal, preferat in discutia publica, despre cel mai adecvat sistem electoral, sugereaza o atitudine ostila listelor de partid. Cel mai adesea, sistemul uninominal desemneaza in fapt o procedura majoritara ("single winner constituencies") ce functioneaza dupa formula "castigatorul ia totul" ("fist past the post").

In acceptiunea sa cea mai simpla, acest sistem presupune ca in fiecare circumscriptie exista doar un singur loc disputat si fiecare alegator dispune de un singur vot. Dar sistemul majoritar nu este doar uninominal, la fel cum sistemul proportional nu presupune neaparat scrutinul de lista. Cel mai adesea insa, sistemele majoritare sunt uninominale.

Permitand aparitia unor majoritati stabile si, prin consecinta, a unor guverne puternice, acest sistem conduce insa, la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat contra candidatului sau listei invingatoare.

Mai democratica decat sistemul majoritar, reprezentarea proportionala permite o mai buna reprezentare a starii de opinie a electoratului insa prezinta serioase inconveniente in ceea ce priveste stabilitatea si autoritatea guvernelor. Aparuta ca o reactie la sistemul majoritar la sfarsitul secolului XIX lea, reprezentarea proportionala se regaseste intr-o forma sau in alta in mai toate statele europene, doar Marea Britanie si Franta practicand formule majoritare. Dar daca reprezentarea proportionala permite o mai buna reprezentare a starii de opinie a electoratului, ea prezinta serioase inconveniente in ceea ce priveste stabilitatea si autoritatea guvernelor. Efecte precum multiplicarea exponentiala a partidelor datorata conservarii fortelor politice vechi in paralel cu aparitia altora noi, corespunzand noilor diviziuni sociale sau culturale, au dus la aparitia sistemului coalitiilor de guvernare si la instabilitate guvernamentala (ca in cazul Italiei pana in 1994). De aceea au fost introduse o serie de proceduri majoritare ce au moderat efectul reprezentarii proportionale absolute, de tipul pragului electoral, al primei majoritare, al selectarii preferentiale de catre alegator a candidatului sau chiar al selectiei personalizate a candidatilor.

Pe de alta parte, combinarea intre cele doua sisteme electorale, majoritar si proportional, a dus la aparitia sistemului mixt care poate rezolva, de asemenea, intr-o maniera acceptabila, atat problema reprezentarii minoritatii in organele legislative, cat si formarea majoritatilor necesare guvernarilor stabile. Dispunand de doua voturi, unul in cadrul unui scrutin de lista si unul in cadrul unui scrutin uninominal, alegatorul isi poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar poate cu ajutorul votului uninominal sa sustina si curentele majoritare. Gradul in care difera raportul dintre componenta proportionala si cea majoritara in cadrul sistemului mixt diferentiaza un sistem mixt echilibrat, respectiv sistem mixt cu preponderenta majoritara sau cu preponderenta proportionala. Sistemul mixt care, in proportii diferite, combina cele doua tipuri de scrutine enumerate mai sus, pare a rezolva intr-o maniera acceptabila atat problema reprezentarii alegatorilor in organele legislative, cat si formarea majoritatilor necesare guvernarilor stabile.

Sistemul electoral nu este neutru. El influenteaza, in functie de context, sistemul de partide. De aceea un clasic al teoriei partidelor, Maurice Duverger considera ca tipul de scrutin are rolul unei "legi aproape sociologice". Pentru politologul francez "scrutinul majoritar intr-un tur tinde spre dualismul partidelor", iar "scrutinul majoritar in doua tururi sau reprezentarea proportionala tinde spre multipartidism". Aceasta clasificare a suferit, mai ales in ultimele doua decenii, atat din perspectiva studiilor empirice, cat si metodologic, multe critici, dar, cu amendamentele de rigoare, ea ramane inca de actualitate.

Una din consecintele mai putin discutate ale transformarii sistemului electoral este desenarea circumscriptiilor uninominale. Structura actualului parlament face ca aceasta problema sa fie reglata intre marile partide in functie de baza lor electorala. "Gerrymandering"-ul, tehnica prin care delimitarea circumscriptiilor se face pentru a maximiza sansele partidelor la guvernare si/sau a celor fara de care decizia schimbarii sistemului electoral nu poate fi luata, dezvaluie o alta dimensiune a interesului pentru modificarea tipului de scrutin.

In conditiile scaderii alarmante a increderii in institutiile politice (partide, Parlament, Guvern), simptom al delegitimarii actorilor, reforma sistemului electoral poate fi un mecanism de reechilibrare politica si institutionala. Simple instrumente, sistemele electorale sunt doar unul din elementele unei transformarii reale si eficiente a sistemului politic romanesc, buna lor functionare depinzand de numeroase alte variabile cum ar fi: traditia, structura sociala, clivajele specifice dar si capacitatea clasei politice de a-si asuma rolul de agent al schimbarii. Dupa mai multe alternante la guvernare, pe fundalul tendintei de biopolarizare, momentul politic actual pare favorabil unor dezbateri ample asupra rolului institutiilor politice. Nu doar sistemul electoral ci si alte ajustari institutionale (modificarea bazei de reprezentare a Senatului care sa devina, ca in majoritatea statelor occidentale, un reprezentant al colectivitatilor locale, sau pentru identificarea unor variante legislative care sa permita o reprezentare stabila a femeilor in institutiile politice, prin introducerea unor cote obligatorii) pot fi realizate.

1. Tipologii ale sistemelor electorale

Alegerile constituie principiul de baza al democratiilor reprezentative. Prin ele se asigura legitimitatea politica fara de care guvernarile democratice nu pot fi eficiente. Metoda prin care, tehnic discutand, voturile se transforma in locuri defineste modul de scrutin. Din aceasta perspectiva sunt acceptate trei mari familii de scrutinuri: scrutinul majoritar, scrutinul proportional si scrutinul mixt.

1.1. Scrutinul majoritar

Termenul majoritar indica metoda prin care in cadrul unei circumscriptii candidatul sau lista de candidati care are cele mai multe voturi, cu sau fara majoritate absoluta, este declarat invingator.

Originea acestui mod de scrutin este veche. Scrutinul cu majoritate relativa (scrutinul cu un tur) este utilizat, datorita simplitatii sale, in mod aproape natural: atunci cand se alege un sef, un responsabil sau un delegat este declarat castigator daca a obtinut cele mai multe voturi. Majoritatea absoluta a aparut, se pare, ceva mai tarziu, sub influenta Bisericii Catolice. Cum biserica a fost multa vreme fidela regulii unanimitatii (alegerile serveau ca mijloc de degajare a vointei divine, si cum aceasta nu putea fi decat una, alegatorul nu exercita un drept, ci o functie), aceasta trebuia degajata cu necesitate, caci minoritatile nu puteau reprezenta puncte de vedere legitime. Chiar daca obtinerea unanimitatii nu era imposibila, minoritatile raliindu-se majoritatii, biserica a stabilit reguli privind majoritatea absoluta sau majoritatea calificata, in special cea de 2/3. Difuzarea modelului s-a datorat extinderii modelului catre laicii care, in decursul Evului Mediu, faceau adeseori apel la Biserica pentru organizarea alegerilor. Cautarea majoritatii calificate, absolute sau de 2/3, concretizata in scrutinul cu mai multe tururi, exprima, de fapt, cautarea unanimitatii inaccesibile.

Scrutinul cu doua tururi constituie expresia sintetica a acestei metode de degajare a majoritatii absolute, dar el nu este decat o simplificare a scrutinului cu un numar infinit de tururi, practicat pentru alegerea Papei, ori a sistemului practicat in Franta in timpul celei de-a III-a sau a IV-a Republici pentru alegerea presedintelui de catre Congres (Adunarea Nationala si Senatul reunite).

De altfel, in Franta, tara in care acest tip de scrutin a fost consacrat, inca din 1789, scrutinul cu trei tururi era utilizat pentru alegerea deputatilor Starii a Treia. Plecand de la acest model, in conditiile emergentei sistemelor parlamentare reprezentative, a fost creat cadrul metodologic pentru organizarea scrutinului uninominal, fie intr-un tur, fie in doua. Simplitatea sistemului a fost un argument puternic, caci:

a. conflictul politic era personalizat;

b. la el participau individual mai multi competitori;

c. circumscriptiile electorale erau relativ mici si permiteau cunoasterea candidatului;

d. castigatorul era cel ce obtinea cele mai multe voturi.

Din aceste caracteristici, rezulta atat avantajele, cat si dezavantajele scrutinului majoritar. Desi asigura o legatura personalizata ales - alegator, nu permite reprezentarea celor ce nu au votat cu castigatorul. Chiar daca alegatorul poate realiza o analiza lucida a ofertei si capacitatii candidatului, votul tactic (ca si cel util sau de protest) ii limiteaza libertatea de alegere. Si daca in acest tip de scrutin candidatul este mult mai bine cunoscut de catre alegatori, caracterul politic al reprezentarii se diminueaza. Simplitatea sistemului nu este compensata de disproportia lui.

Pe de alta parte, in cazul scrutinului cu mai multe tururi, daca primul tur este puternic conflictual, al doilea tur presupune realizarea unor aliante ,,ad-hoc'' sau chiar a unor coalitii ulterioare la guvernare. Si nu intotdeauna realizarea acestor aliante porneste de la inrudirile sau asemanarile de programe politice ale celor ce realizeaza astfel de aliante.

Folosit astazi in Insula Mauritius pentru alegerea Camerei legislative, acest sistem a fost folosit in Turcia intre 1950-1957 si se mai foloseste in prezent si in SUA pentru desemnarea Presedintelui, alegatorii votand Marii electori, iar nu candidatii pentru presedintie Scrutinul plurinominal (de lista) in unul sau doua tururi inlocuieste candidatul individual cu o lista de persoane propusa de fiecare partid sau coalitie, dar principiul "castigatorul ia totul" nu este afectat. Scrutinul plurinominal presupune ca in fiecare circumscriptie exista mai multe locuri de distribuit, alegatorul dispunand de tot atatea voturi (cu conditia obligatorie sa nu poate acorda mai multe voturi aceluiasi candidat). In general acest tip de scrutin presupune liste blocate. O dezvoltare a acestui sistem o reprezinta votul preferential, care permite alegatorului sa intervina si sa schimbe ordinea candidatilor propusi de partide, dar si panasajul, ce permite alegatorului sa realizeze propria lista preluand candidati de pe listele depuse de partide.

Efectele perverse ale scrutinului plurinominal cu un tur in transformarea voturilor in locuri sunt mai mari prin amplitudinea lor decat ale celor uninominale. In 1992 la alegerile din SUA Bill Clinton cu 43% din voturi a obtinut 370 din cei 538 de mari electori, in timp ce George Bush, cu 38% din voturi nu a avut decat 168 de mari electori, iar Ross Perot, cu 19% din voturi, nu a avut nici unul.

1.2. Reprezentarea proportionala

Fata de sistemul precedent reprezentarea proportionala permite nu doar reprezentarea majoritatii, ci si a minoritatilor. Se pot exprima astfel nu doar optiunile politice ci si cele culturale (religioase, ligvistice, etnice). Potrivit acestui sistem, mandatele parlamentare se impart candidatilor proportional cu voturile obtinute in alegeri, astfel incat exista un raport direct proportional intre mandatele parlamentare obtinute de fiecare partid politic in parte si voturile pecare electoratul le-a dat acestor partide.

Reprezentarea proportionala implica, cel mai adesea, folosirea listelor de candidati. In cadrul acestui sistem atribuirea mandatelor se face proportional cu numarul de voturi obtinute de catre partidele care participa la alegeri. De aceea problema cea mai importanta a reprezentarii proportionale rezida in modul de atribuire a mandatelor.

Aspiratiile democratice ce au urmat sfarsitului primului razboi mondial au creat un climat favorabil reprezentarii proportionale. Aceasta a castigat, rand pe rand, Olanda in 1917, Norvegia, Germania, Italia, Elvetia, Austria, Luxemburg, Cehoslovacia si Romania in 1919, sau Irlanda in 1921.

Dupa 1945, scrutinul proportional s-a impus si in tarile eliberate de nazism si fascism: chiar Franta a adoptat acest sistem pentru scurt timp in 1945 si 1986, Germania fiind un alt exemplu important de tara in care a fost ales un sistem cu reprezentare proportionala (chiar daca presupune doua moduri de scrutin combinat, ceea ce il plaseaza, dupa unele criterii de clasificare, in categoria sistemelor mixte). Dupa caderea dictaturilor din sudul Europei tot reprezentarea proportionala a fost preferata, Grecia (1974), Portugalia (1975) si apoi Spania (1977) utilizand acelasi sistem. Deloc surprinzator, prabusirea comunismului din Europa de Est a presupus adoptarea unor sisteme proportionale in Romania (1990), Bulgaria (1991), Polonia (1991), Cehia sau Slovacia (1993), Slovenia (1991), s.a..

1.2.1. Constrangeri majoritare: pragul electoral si prima electorala

Daca primele sisteme proportionale erau integrale, permitand reprezentarea tuturor candidatilor ce depaseau coeficientul electoral, dispersia voturilor a condus la cautarea unor metode care sa ajusteze efectele perverse. In unele cazuri solutia pentru limitarea fragmentarii politice a fost pragul electoral, fie la nivel national, fie de circumscriptie, exprimat in procente din voturile exprimate. Acest prag oscileaza de la 1% la 8%, de obicei situandu-se intre 3% (ca in Spania) si 5% (ca in Germania sau Romania). Dar aplicarea pragului afecteaza proportionalitatea sistemului, ajungandu-se la disproportii aproape majoritare ca in cazul Bulgariei unde un prag de 4% a provocat eliminarea reprezentarii a aproape un sfert din voturile exprimate (24,9%), sau in Romania, la alegerile din 2000 cand disproportia a fost de peste 20%.

Prima majoritara reprezinta un premiu, exprimat in locuri, pe care il primesc partidele care obtin o proportie din voturi. In legea electorala din 1926 din Romania partidele care obtineau 40% din voturi primeau automat 50% din mandate, si un numar proportional cu voturile obtinute din restul de 50%.

1.2.2 Derogarea de la principiul pragului electoral

Sistemele proportionale permit o mai buna reprezentare a minoritatilor. Cu toate acestea, cu sau fara prag electoral, unele minoritati nu pot accede in institutiile reprezentative. Pentru a remedia aceasta situatie, in unele state fragmentate cultural, sunt legiferate formule de reprezentare a minoritatilor care deroga de la pragul electoral. Solutiile adoptate sunt cota fixa acordata din oficiu (cum e cazul minoritatii flamande in parlamentul regional din Bruxelles), sau atribuirea unui singur loc minoritatii etnice care nu a obtinut rezultate superioare pragului electoral (ca in Romania).

1.2.3 Metode de transformare a voturilor in mandate

1.1.2.3 Metodele prin coeficient

Exista mai multe procedee de atribuire a mandatelor.O prima metoda ar fi cea a coeficientului electoral. Acesta exprima numarul de voturi necesare obtinerii unui mandat. Desi poate fi stabilit si anterior organizarii alegerilor, cel mai adesea este calculat dupa numararea voturilor intr-o circumscriptie electorala, in acest caz fiind rezultatul impartirii numarului de voturi valabil exprimate la numarul de mandate. La acest coeficient se imparte numarul de voturi exprimate pentru fiecare lista, si de cate ori se cuprinde coeficientul in acest numar, atatea mandate se atribuie listei. In cazul independentilor, acestia trebuie sa obtina un numar de voturi cel putin egal cu coeficientul electoral, pentru a putea obtine un mandat. Prin aceasta operatiune se atribuie doar o parte din mandate, ramanand atat mandate neatribuite cat si voturi neutilizate. Atribuirea restului de mandate si utilizarea restului de voturi (numite resturi electorale) se realizeaza prin anumite metode precum metoda celor mai mari resturi si metoda celor mai mari medii.

Metode de atribuire a mandatelor se deosebesc atat datorita tipologiei de calcul a coeficientului, cat si prin modul de alocare a locurilor. Coeficientul(Q) cel mai simplu este cel obtinut prin raportul dintre numarul de voturi valabil exprimate in fiecare circumscriptie (V) si numarul de locuri acordat (L). Acest coeficient simplu este denumit coeficientul Hare. Alti coeficienti utilizati sunt coeficientul Hagenbach-Bischoff (Q=V/(L+1)), coeficientul Droop (Q=V/(L+1)+1) si coeficientul Imperiali (Q=V/(L+2)). Dupa stabilirea coeficientului se alege o metoda pentru atribuirea locurilor neacordate prin coeficient.

In continuare, pentru a exemplifica, vom prezenta doua situatii de atribuire a mandatelor, primul in cazul, unui scrutin cu candidaturi individuale, iar in al doilea a scrutinului de lista.

A. Scrutinul cu candidaturi individuale

Votul unic transferabil sau sistemul Hare a fost primul sistem proportional utilizat, chiar daca nu pentru alegeri politice. Este vorba de un sistem prin coeficient, dar de un tip extrem de particular. Daca metoda este complexa pentru organizatorii scrutinului, are avantajul de a fi usor de aplicat de catre alegatori. Una din conditiile esentiale este ca sistemul Hare sa fie folosit in circumscriptii cu un numar relativ mic (3 - 5) de locuri de atribuit, utilizand candidaturi individuale. Fiecare alegator trebuie sa claseze candidatii din circumscriptia electorala in ordinea preferintei, ca in cazul scrutinelor uninominale alternative, putand include, in "clasament", candidati reprezentand partide diferite. Toti candidatii care au atins coeficientul sunt declarati alesi (se utilizeaza coeficientul Droop). Daca un candidat a depasit coeficientul, voturile suplimentare se impart intre ceilalti candidati conform preferintelor urmatoare. Daca in urma numararii voturilor nici un candidat nu a obtinut un numar de voturi egal cu coeficientul si au mai ramas locuri de acordat, se elimina candidatul de pe ultimul loc, repartizandu-se voturile sale intre ceilalti candidati, tinand seama de preferintele urmatoare de pe buletinele candidatului eliminat. Se pot pierde voturi (netrasferabile), deoarece alegatorii nu sunt obligati sa indice mai mult de o preferinta, pentru ca buletinele sa ramana valabile. Daca, in final, raman numai doi candidati pentru un loc, il primeste acela care are mai multe voturi repartizate, chiar daca nu atinge coeficientul.

B. Scrutinul de lista

In cazul scrutinului de lista, exista doua tipuri de solutii de "transformare" a voturilor in mandate: metoda resturilor celor mai puternice; metoda celei mai puternice medii.

Metoda resturilor cele mai puternice

Pentru aceasta metoda se utilizeaza coeficientul simplu, iar pentru locurile neatribuite se utilizeaza regula resturilor cele mai puternice. Aceasta metoda este favorabila partidelor mici. Dar ea prezinta un inconvenient, putand da nastere la paradoxuri matematice ce provin din evolutia ciudata a resturilor.

Metoda mediei celei mai puternice

Se aplica coeficientul simplu si fiecare loc neatribuit este afectat succesiv fiecarei liste, adaugandu-se locurilor deja obtinute. Se calculeaza pentru fiecare lista raportul voturi/locuri. Locul este atribuit acelei liste care are cea mai mare medie de voturi pe loc. Aceasta metoda favorizeaza net partidele mari. Ea este acum in vigoare in Spania, Portugalia, Islanda, Israel, Olanda, Finlanda,Turcia, Bulgaria, Estonia si Romania.

1.2.3.2 Metodele prin divizori

Principiul general al acestor metode (asemanatoare metodei celei mai mari medii) consta in divizarea succesiva a numarul de voturi obtinute de fiecare lista din circumscriptie printr-o serie de numere, denumite divizori. Locurile sunt atribuite listelor in ordinea numerelor cele mai mari obtinute dupa aceasta operatie.

Metoda d'Hondt

Cea mai cunoscuta metoda de distribuire a mandatelor, elaborata de juristul si matematicianul belgian Victor D'Hond in 1878 si utilizata din 1899 este o specie a celei mai puternice medii. In varianta Victor d'Hondt seria divizorilor este formata din numere intregi: 1, 2, 3, 4 . .n. Fiecarui partid participant la alegeri ii corespunde o medie a voturilor stabilita prin impartirea voturilor de distribuit la 1, 2, 3n mandate ce sunt de acordat. Partidul care obtine cea mai mare medie obtine mandatul. Rezultatul este favorabil partidelor mari si defavorabil celor mici.

Metoda Sainte-Lague

Aceasta metoda, propusa in 1910 de catre matematicianul francez Sainte-Lague, utilizeaza ca divizori 1, 3, 5, 7 n. Aceasta metoda este mai putin defavorabila partidelor mici decat cea precedenta si nu prezinta paradoxurile matematice ale metodei celor mai mari resturi, intotdeauna preferata acesteia. Ea pare de asemenea cea mai adecvata pentru repartizarea locurilor unei adunari in cadrul unitatilor geografice (state federale, departamente) pentru ca nu defavorizeaza unitatile mici.

1.2.4. Scrutinul in circumscriptii uninominale

Aparent greu de inteles, exista totusi sisteme electorale care asigura reprezentarea proprtionala, in conditiile in care candidaturile se propun la nivelul circumscriptiilor uninominale si, implicit, selectia este una personalizata. Un astfel de sistem presupune ca un anumit procent din mandatele care revin unei circumscriptii regionale sa fie adjudecate in mod direct, la nivelul unor circumscriptii uninominale constituite pe teritoriul respectivei circumscriptii regionale, urmand ca restul mandatelor sa fie compensatorii si sa fie alocate partidelor astfel incat numarul total de mandate de care beneficiaza, in cele din urma partidul cu mandate castigate in circumscriptiile uninominale plus mandatele compensatorii sa fie proportional cu totalul voturilor adunate de candidatii partidului in toate circumscriptiile uninominale de pe teritoriul regiunii (sistemul a fost folosit in Italia, pentru alegerea Senatului, intre 1994 si 2005).

1.3. Scrutinele mixte

Modurile de scrutin mixt au aparut in urma celui de al doilea razboi mondial in incercare de a maximiza avantajele celor doua sisteme clasice, minimizand dezavantajele. In general aceste sisteme raman proportionale in ceea ce priveste distribuirea mandatelor, motiv pentru care unii autori le incadreaza in randul sistemelor proportionale.

Una din posibilitati consta in mixarea geografica a celor doua tipuri de scrutine. In acest caz scrutinul uninominal sau plurinominal s-ar aplica in circumscriptiile cu numar mic de locuri, iar cel de lista in circumscriptiile cu populatie mare si numar mare de mandate. In schimb, acest tip de scrutin poate duce la efecte perverse, intarind, spre exemplu, reprezentarea partidelor cu dominanta rural , unde s-ar vota prin scrutin majoritar.

Al doilea caz, cel mai utilizat de altfel, este al combinarii celor doua scrutine. Sistemele rezultate presupun ca o parte a mandatelor se distribuie in circumscriptii uninominale, in care se foloseste scrutinul uninominal, de obicei intr-un tur, iar cealalta parte a mandatelor se atribuie in circumscriptii plurinominale cu folosirea unei metode proportionale. Aceasta clasificare tine cont de ponderea celor doua tipuri de scrutin in stabilirea mandatelor finale, sistemele mixte putand fi echilibrate, cu dominanta proportionala sau cu dominanta majoritara.

Cel mai cunoscut caz de sistem care imbina cele doua tipuri de scrutin si care, pentru a ramane proportional sub aspectul relatiei dintre numarul de mandate si suportul electoral, este cel german. In schimb, sistemul mixt utilizat in Rusia este necompensat, ducand la o reprezentare disproportionata. Sistemul votului dublu german, utilizat in Germania din 1946 pentru desemnarea membrilor Bundestagului, presupune un scrutin in care alegatorul are doua voturi: primul serveste la desemnarea unei jumatati din cei 656 de deputati, alesi prin scrutin uninominal cu un tur in cadrul a 328 de circumscriptii uninominale, iar cu cel de-al doilea, pentru cea de-a doua jumatate din mandate, alegatorul alegand o lista de partid. Daca un partid obtine, in circumscriptiile uninominale, mai putine mandate decat ar presupune respectarea principiului proportionalitatii (luandu-se in calcul exclusiv rezultatele scrutinului proportional), i se acorda o compensare pana la atingerea proportiei rezultate din alegeri. Aceste locuri sunt atribuite candidatilor de pe lista folosita pentru al doilea vot, dupa ordinea din lista.

Dar daca un partid obtine mai multe mandate in circumscriptiile uninominale decat proportia la care are dreptul, locurile suplimentare se adauga la celelalte. Asa s-a intamplat in 1990 cand crestin- democratii au obtinut 6 locuri suplimentare. Acest tip de sistem este utilizat in Estonia din 1992 si a fost adoptat in 1993 prin referendum in Noua Zeelanda pentru a inlocui traditionalul sistem uninominal cu un tur.

2. Influenta modurilor de scrutin asupra vietii politice

Functionarea unui regim democratic nu depinde doar de institutiile prin care se realizeaza diviziunea muncii intre executiv si legislativ, ci si de un numar de reguli formale si, deasemenea, de proceduri informale prin care actorii politici influenteaza functionarea regimului.

In acest context, dezbaterea privind sistemul de vot este strans legata de tema consolidarii proceselor democratice. Iar tipul de sistem electoral adoptat poate influenta atat sistemul de partide cat si participarea politica.

Cheia succesului procesului de reformare a sistemelor de recrutare a clasei politice sta in capacitatea partidelor de a se transforma, de a-si reorganiza structura si implicit de a intelege corect si responsabil rolul dominant pe care il au. Functionalitatea unui sistem de partide depinde de modul in care constrangerile electorale creeaza un anumit spatiu politic, atat pentru organizarea sistemului concurential, cat si din perspectiva strategica.

Maurice Duverger distingea trei categorii de partide in functie de dimensiunea rezultata in urma alegerilor: partidele cu vocatie majoritara, partidele mari si partidele mici. Partidele cu vocatie majoritara detin majoritatea absoluta in parlament sau sunt susceptibile de a o realiza printr-un joc institutional normal. Existenta unor astfel de partide este normala in sistemele bipartidiste pure si cu totul exceptionala in cele multipartidiste.

Dupa gradul in care influenteaza dinamica sistemelor de partide si comportamentul electoral, sistemele electorale pot fi clasificate pe douǎ paliere. Dupa Giovani Sartori, sistemele electorale pot exercita influenta pe de o parte asupra electorilor, pe de altǎ parte asupra sistemelor de partide. Un element definitoriu al efectului pe care sistemul electoral il are asupra electorilor este prezenta sau absenta caracterului de constrangere. Exista astfel sisteme "slabe" si sisteme "tari". In termenii acestei clasificari, sistemele majoritare, deoarece conditioneaza comportamentul electorilor, sunt sisteme electorale "tari", iar sistemele proportionale sunt mai degraba sisteme "slabe".

Pe de alta parte, anumiti factori pot afecta proportionalitatea sistemelor proportionale: dimensiunile mici ale circumscriptiei sau formula de transformare a voturilor in mandate. In functie de modul in care sistemul electoral conditioneaza evolutia sistemelor de partide, se configureaza echipele guvernamentale. Sistemele electorale majoritare contribuie la structurarea bipartidismului cu partide puternice, cele pe care Duverger le numea cu vocatie majoritara in masura sa obtina alternativ majoritatea absoluta a voturilor. De cealalta parte, sistemele electorale de reprezentare proportionala creeaza sistemele multipartidiste extreme si sistemele multipartidiste limitate, linia de demarcatie trasandu-se intre sistemele care au de la trei la cinci partide si cele care au de la cinci partide in sus. Iar sistemele multipartidiste conduc la formarea guvernelor de coalitie.

Toate sistemele electorale in vigoare, nu numai cele majoritare, tind sa suprareprezinte partidele mai mari si sa le subreprezinte pe cele mai mici. Pe de alta parte, o caracteristica importanta a sistemului de partide consta in maximizarea proportiei de locuri detinute de partide majoritare in parlament si, in consecinta, de aparitia artificiala a unor majoritati in favoarea unor partide care nu au castigat majoritatea voturilor. Acesta este, de obicei efectul sistemelor bipartidiste care determina aparitia cabinetelor majoritare in sistemele parlamentare sau contribuie la aparitia unui partid majoritar care sustine sau se opune presedintelui, in cazul sistemelor prezidentiale sau semiprezidentiale.

Considerat ca o tehnica de realizare a reprezentarii politice, sistemul electoral este un factor important in reforma politica, influentand modul de recrutare a clasei politice si, prin aceasta, sistemul de partide si, implicit, stabilitatea si eficienta guvernamentala. Prima etapa intr-un proces laborios - reforma recrutarii politice - nu se poate reduce doar la modificarea sistemului electoral, dar nici nu poate face abstractie de acesta. Un caz exemplar il constituie Italia, confruntata, la inceputul deceniului, cu o criza ce prezenta unele similitudini cu situatia romaneasca actuala. Societatea italiana a impus, in procesul de transformare a vietii politice, ca prima reforma, modificarea sistemului electoral. Instaurarea celei de-a doua Republici in Italia a fost consecinta unei cereri sociale de asanare a politicii, afectata de instabilitate guvernamentala, clientelism si scandaluri de coruptie. Dupa 1994 alegerile legislative italiene, desfasurate pe baza unui scrutin mixt, majoritar intr-un tur pentru 75% din locurile fiecarei camere si proportional pentru celelalte 25%, au ilustrat, pe de o parte, mobilitatea sistemului de partide in fata constrangerilor la care sunt supuse in procesul de trecere de la un sistemul proportional integral la un sistem mixt cu preponderenta majoritara, iar pe de alta parte, relativitatea reformei electorale cata vreme celelalte reforme nu au fost indeplinite. Dupa un deceniu de la introducerea sa, sistemul mixt produsese deja consecinte: durata medie de viata a guvernelor trecuse de la 1,3 la ani pana in 1993 la 2,6 (iar intre 1996 si 2006 chiar la 3,3). Si alternarea la guvernare, necunoscuta in aceasta tara pana in 1994, deschide o noua etapa in democratizarea societatii italiene si in reformarea sistemului politic si de reprezentare. Dar transformarea sistemului electoral italian la sfarsitul anului 2005 si reintoarcerea la reprezentarea proportionala demonstreaza ca, fara un control civic continuu, deriva partitocratica poate influenta regulile jocului democratic.

Departe de a fi un doar o simpla tehnica, sistemul electoral se raporteaza la cultura sau culturile politice existente, cu care interactioneaza. Multipartidismul specific Europei continentale nu este reflectarea directa a sistemelor electorale, ci dezvaluie traditii istorice, specificitati sociale si aspecte culturale care impreuna contribuie la constituirea unui sistem de partide.