Relatiile dintre organele fundamentale ale statului

Relatiile dintre organele fundamentale ale statului

1. Aspecte generale

O realitate complexa, care demonstreaza relativitatea separatiei si independentei puterilor statului, o constituie relatiile ce se stabilesc intre organele fundamentale. Vom prezenta o scurta analiza a relatiilor dintre justitie si celelalte organe ale statului, precum si o scurta analiza a relatiilor dintre legislativ si executiv.

A. Raporturile dintre justitie si celelalte organe fundamentale ale statului[1]

In ceea ce priveste relatiile justitiei cu legislativul si cu executivul, este important ca acestea sa nu afecteze independenta judecatorului.

Raporturile justitiei cu parlamentul sunt determinate, in primul rand, de faptul ca, organizarea si functionarea instantelor judecatoresti se reglementeaza prin lege. Deci parlamentul este cel ce stabileste organele judecatoresti, competenta lor si procedura dupa care vor judeca. In continuare, tot parlamentul este cel care stabileste, prin lege, infractiunile si pedepsele. Este evident ca toate acestea nu afecteaza puterea judecatorului de a decide independent in cauza care ii este supusa judecatii, cu singura restrictie, de altfel fireasca, de a se supune legii.

Justitia, la randul ei, poate interveni in activitatea legislativa, in statele in care controlul constitutionalitatii legilor este de competenta instantelor judecatoresti.

Raporturi ale justitiei cu executivul apar in situatia in care numirea si avansarea magistratilor este de competenta unor organe executive, cum ar fi seful statului. Aceasta da o dependenta a judecatorilor fata de executiv, care poate fi contracarata prin consacrarea reala a criteriului competentei si probitatii profesionale, atat pentru numire cat si pentru avansari.

De asemenea, raporturi intre justitie si executiv, apar atunci cand judecatorii pot controla legalitatea actelor puterii executive. Bineinteles, ei vor putea sa judece corect, doar atunci cand au suficiente garantii pentru a fi feriti de presiunile executivului.

B. Raporturile dintre legislativ si executiv[2]

Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul legislativului in formarea executivului, raporturile legislativ-executiv care apar in procesul de guvernare si compatibilitatea exercitiului concomitent al unui mandat parlamentar si a unei functii executive.

1. Rolul legislativului in formarea executivului

Pretutindeni, parlamentul detine anumite competente privind formarea executivului. Aceste competente difera de la un sistem constitutional la altul si depind de forma de guvernamant si de structura executivului. Ele se refera la desemnarea sefului statului, si la desemnarea sefului de guvern si a membrilor guvernului.

a) Desemnarea sefului statului

Rolul parlamentului in desemnarea sefului de stat difera in functie de forma de guvernamant. In cazul monarhiei, interventia parlamentului este rara, functia de sef al statului transmitandu-se ereditar. In republica prezidentiala, seful statului este ales prin vot universal, ceea ce face ca rolul parlamentului sa fie nesemnificativ. El se reduce doar la solemnitatea depunerii juramantului, in momentul preluarii functiei.

In republica parlamentara, insa, seful statului este ales de parlament, ceea ce face ca rolul acestuia sa fie decisiv.

b) Desemnarea sefului de guvern si a membrilor guvernului

Si in acest domeniu situatiile sunt diferite de la tara la tara. Cu toate acestea, distinctia intre seful si membrii guvernului este evidenta pretutindeni, seful guvernului avand un regim juridic distinct. Seful guvernului este desemnat pe criterii politice si el alcatuieste lista membrilor guvernului.

In regimurile prezidentiale (ex.S.U.A.), presedintele cumuleaza functiile de sef de stat si sef al guvernului In unele regimuri prezidentiale (ex.Finlanda) numirea ministrilor este de competenta sefului statului, in timp ce in altele (ex.S.U.A.) ea se realizeaza de catre seful statului, cu acordul camerei superioare a parlamentului. O situatie asemanatoare, in sensul ca, rolul parlamentului in desemnarea sefului guvernului este redus, o intalnim si la unele monarhii, cum este in Kuweit. Acolo, emirul desemneaza primul-ministru, dupa consultarea Adunarii Nationale, a presedintelui si ex-presedintelui acestei adunari, precum si a unui numar de personalitati marcante. Decretul prin care emirul desemneaza primul-ministru nu este supus aprobarii parlamentului. Tot emirul desemneaza si membrii guvernului, fara ca parlamentul sa se poata opune.

In regimurile semiprezidentiale de tipul Frantei, seful statului numeste seful guvernului si, la propunerea acestuia pe ceilalti membri ai guvernului, fara a fi necesar un vot de incredere al parlamentului.

In regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situatii:

I. Intr-o prima situatie, seful de guvern se alege de catre parlament. O data ales, acesta propune membrii guvernului, care sunt, de asemenea, alesi de parlament. Ex. In R.F.Germania, Cancelarul este ales de Dieta la propunerea Presedintelui federatiei. Ceilalti membrii ai guvernului se numesc si se revoca de Dieta, la propunerea Cancelarului.

II. Intr-o a doua situatie (ex. Anglia), seful partidului majoritar in camera inferioara este invitat de seful de stat sa formeze guvernul. Practic, aici seful de stat proclama oficial rezultatul votului si calitatea de sef al executivului a liderului partidului care a castigat majoritatea mandatelor parlamentare. Se poate afirma ca in acest sistem seful guvernului este ales prin vot universal indirect.

III. O a treia situatie, ilustrata de Italia, are in vedere dificultatea obtinerii unei majoritati parlamentare, datorita numarului mare de partide. In acest caz, un rol important in desemnarea guvernului revine sefului de stat. Acesta insarcineaza cu formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a avea sanse reale pentru a obtine investitura parlamentara. Daca reuseste, devine prim-ministru. Cat priveste membrii guvernului, acestia sunt desemnati de partidul lor, pe baza acordurilor intre partidele membre ale coalitiei guvernamentale.

2. Raporturile legislativ-executiv ce apar in procesul de guvernare

In procesul de guvernare, rolul determinant in adoptarea si aplicarea hotararilor politice majore revine legislativului si executivului. Participarea lor la actul guvernarii este complexa si nuantata, astfel incat, uneori, este dificil de identificat cat reprezinta in guvernare interventia legislativului si cat cea a executivului[3]. Pentru orientare, vom evidentia cateva modalitati prin care cele doua puteri se influenteaza reciproc.

a. Interventia legislativului in activitatea executivului se realizeaza prin intermediul mai multor mecanisme, si anume :

I) Parlamentul adopta legea pe care executivul trebuie sa o aduca la indeplinire.

II) Parlamentul aproba programul executivului. In cele mai multe sisteme constitutionale guvernul actioneaza pe baza unui program de guvernare. Acest program trebuie aprobat de parlament. Respingerea, de catre parlament, a programului de guvernare, conduce, de regula, la neinvestirea sau la demisia guvernului.

III) Parlamentul aproba delegarea legislativa. De regula, constitutiile permit ca, in anumite conditii, guvernul sa poata fi abilitat sa emita norme juridice in domenii rezervate legii. Aceasta abilitare se acorda de parlament, care si controleaza modul in care a fost exercitata delegarea legislativa

IV) Parlamentul controleaza activitatea guvernului. Modalitatile prin care parlamentul controleaza activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie insa subliniat ca, eficacitatea acestui control depinde de majoritatea de care guvernul dispune in adunari. Experienta a demonstrat ca sunt rare cazurile in care un guvern a fost constrans sa demisioneze pentru ca responsabilitatea sa a fost pusa in discutie de catre parlament. Crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neincredere al parlamentului, exercitat ca modalitate de control, ci datorita deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice (neintelegerile din cadrul coalitiei guvernamentale). Totusi, chiar si atunci cand guvernul dispune de o majoritate confortabila in Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument important la indemana opozitiei pentru a pune in miscare presa si a sensibiliza opinia publica.

b. Interventia executivului in activitatea legislativului

Aceasta, se manifesta, indeosebi, prin intermediul initiativei legislative, al promulgarii legilor si al dizolvarii parlamentului.

I) Initiativa legislativa In toate sistemele constitutionale, printre subiectele dreptului la initiativa legislativa, se numara si Guvernul, care, de fapt, este cel mai activ[4].

II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapa a procesului legislativ, si apartine, de regula, sefului statului. Cu toate ca, promulgarea presupune semnarea legii ca ultima formalitate pentru publicare, ea nu se reduce la atat. Desi promulgarea este obligatorie, ca principiu, in unele sisteme constitutionale seful statului are posibilitatea de a cere o noua deliberare sau exercitarea controlului prealabil de constitutionalitate, ceea ce constituie un veto suspensiv. In anumite tari, cum este cazul S.U.A. seful statului dispune de un drept de veto care are ca efect practic blocarea definitiva a legii.

III) Dizolvarea parlamentului. Exista o serie de tari ale caror constitutii permit dizolvarea parlamentului de catre seful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca, Franta etc. Dizolvarea parlamentului intervine atunci cand se ajunge la un conflict ireconciliabil intre parlament si guvern, de regula, ca urmare a destramarii coalitiei guvernamentale. Dizolvarea parlamentului are ca scop transarea conflictului prin votul electoratului.

c. Compatibilitatea exercitiului concomitent a unui mandat parlamentar si a unei functii in guvern.

In aceasta privinta, practica statelor evidentiaza 3 solutii de principiu.

. Sunt sisteme constitutionale in care exercitiul unei functii ministeriale este incompatibil cu exercitiul unui mandat parlamentar (ex. Franta). In acest caz, daca un parlamentar doreste sa ocupe o functie in guvern, el trebuie sa demisioneze din parlament. Ratiunea acestui sistem este asigurarea separatiei puterilor.

Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu functia ministeriala, acceptandu-se colaborarea intre parlament si guvern (ex. Belgia).

Al treilea sistem conditioneaza functia ministeriala de existenta calitatii de parlamentar urmarind o colaborare stransa intre parlament si guvern (ex. Anglia).

Toate aceste sisteme, care se bazeaza pe viziuni diferite asupra separatiei-echilibrului puterilor in stat au avantajele si dezavantajele lor. Ceea ce conteaza este ca solutia aleasa sa corespunda culturii politice din tara respectiva

2. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului roman

A.   Raporturile dintre justitie si legislativ

I. In principal, interventia parlamentului in domeniul justitiei se infaptuieste, potrivit schemei clasice, prin legile care reglementeaza acest domeniu

Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara republicata reglementeaza organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, stabileste conditiile pentru numirea si revocarea magistratilor, drepturile, indatoririle si raspunderea acestora.

Infractiunile si pedepsele sunt stabilite prin Codul penal,

Procedura judiciara este reglementata prin Codul de procedura civila si Codul de procedura penala

Este evident faptul ca nu se afecteaza in nici un fel dreptul judecatorului de a decide independent in cauza ce-i este supusa judecatii. Legea elaborata de Parlament creeaza conditiile unei reale independente[5].

II. O interventie aparte a Parlamentului in domeniul justitiei o constituie numirea unor membri in Consiliul Superior al Magistraturii[6], care reprezinta garantul independentei justitiei.

Astfel, potrivit art.133 din Constitutie, din totalul de 19 membri cati alcatuiesc Consiliul Superior al Magistraturii, 14 membri alesi de adunarile generale ale magistratilor sunt validati de Senat, care va si numi 2 reprezentanti ai societatii civile, specialisti in domeniul dreptului.

De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atributii deosebit de importante pentru buna desfasurare a justitiei, propunand Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari[7]. Totodata, acest organism indeplineste rolul de instanta de judecata in domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si procurorilor . In cazul in care se constata ca sesizarea privind abaterea disciplinara a magistratului este intemeiata, se aplica una dintre sanctiunile disciplinare prevazute de lege, in raport cu gravitatea abaterii disciplinare savarsite si cu circumstantele personale ale acestuia.

III. In sistemul nostru constitutional, justitia nu poate interveni in activitatea legislativa deoarece controlul constitutionalitatii legilor este incredintat unui organ special si specializat - Curtea Constitutionala - situat in afara autoritatii judecatoresti.

B.   Raporturile dintre justitie si executiv

a) Interventia executivului in domeniul justitiei. Ingerintele executivului in materia justitiei au fost, pana la revizuirea Constitutiei, dupa parerea noastra, exagerate. Din acest motiv a fost nevoie de interventia constituantului, care prin modificarile aduse constitutiei, a redus semnificativ imixtiunile executivului in acest domeniu.

Principala interventie a executivului in domeniul justitiei este numirea magistratilor de catre Presedintele Romaniei.

Pana la revizuirea Constitutiei, presedintele si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de Justitie[9] erau numiti de Presedintele Romaniei, pe o perioada de 6 ani,  la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar la recomandarea ministrului justitiei, care facea parte din guvern, deci din puterea executiva. Rezulta astfel cu claritate rolul determinant pe care il avea executivul prin ambele sale organe componente - presedinte si guvern -  in numirea magistratilor.

Potrivit noilor reglementari[10] membrii consiliului de conducere al inaltei Curti de Casatie si Justitie - format din presedinte, vicepresedinte si presedintii de sectii - sunt numiti de catre Presedintele Romaniei, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecatorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie care au functionat la aceasta instanta cel putin 2 ani, fara sa mai existe vreo ingerinta a guvernului in acest sens.

In ceea ce priveste admiterea in magistratura a judecatorilor si procurorilor, acesta se face prin concurs, pe baza competentei profesionale, a aptitudinilor si a bunei reputatii[11].

Daca potrivit dispozitiilor legislative anterioare revizuirii Constitutiei  regulamentul de organizare si desfasurare a examenului se aproba de catre ministrul justitiei,  rolul semnificativ al executivului manifestandu-se astfel si in selectionarea viitorilor magistrati, noile dispozitii in materie elimina integral interventia executivului.  Se acorda in acest fel Institutului National al Magistraturii si Consiliului Superior al Magistraturii competenta deplina in materia admiterii in profesia de magistrat, admitere care se face cu respectarea principiilor transparentei si egalitatii, exclusiv pe baza de concurs, potrivit regulamentului adoptat de Institutul National al Magistraturii si aprobat prin hotarare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai mult, si initiativa cu privire la cariera judecatorilor apartinea executivului, astfel incat promovarea, delegarea, detasarea si suspendarea din functie a judecatorilor, precum si incetarea functiei acestora se facea la propunerea ministrului justitiei. In urma modificarilor aduse statutului magistratului, astazi, promovarea judecatorilor si procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel national, in limita posturilor vacante, de catre Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul National al Magistraturii. Si celelalte aspecte mentionate privind cariera magistratului sunt reglementate de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate centrala in materie, a carui pozitie in sistemul judecatoresc a cunoscut in acest fel o consolidare semnificativa ca urmare a revizuirii constitutiei, care-i acorda rolul de "garant al independentei justitiei"[12].

Consiliul Superior al Magistraturii este si instanta disciplinara pentru judecatori si procurori, in cazul in care acestia comit abateri disciplinare[13]. In consecinta, actiunea privind raspunderea disciplinara a magistratilor nu se mai exefcita de catre ministrul justitiei, asa cum prevedeau vechile reglementari in materie.

b) Interventia justitiei in activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi conceput daca actele emise de puterea executiva nu sunt supuse controlului jurisdictional, deoarece numai asa puterea executiva poate fi obligata sa respecte legea. Rezulta ca, interventia justitiei in activitatea executivului consta in controlul legalitatii actelor administrative, la sesizarea celor interesati.

Temeiul constitutional al interventiei justitiei in activitatea executivului se regaseste in textul art.52, care prevede ca persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim  de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei.

Este adevarat ca, textul constitutional lasa la latitudinea legii organice stabilirea modalitatilor de exercitare a acestui drept, fara a nominaliza justitia. Dar Legea nr.554/2004[14] privind contenciosul administrativ, da aceste litigii in competenta instantelor judecatoresti. Solutionand speta, acestea pot anula, total sau in parte, actul respectiv sau sa oblige autoritatea administrativa sa emita un anumit act.

O problema importanta in acest domeniu, solutionata actualmente a fost aceea a  numeroaselor exceptii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului administrativ[15], de la regula controlului judecatoresc. Noua lege a limitat exceptiile si le-a circumscris cu mai mare precizie, pentru ca justitia sa devina un garant eficace al statului de drept.

Astfel, art. 5 din noua lege prevede ca nu pot fi atacate in contencios administrativ urmatoarele acte: actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede prin lege organica o alta procedura judiciara si actele emise in situatii exceptionale ce privesc apararea si securitatea nationala, restabilirea ordinii publice, razboi, asediu, stare de urgenta, acte adoptate pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor, cu exceptia cazului in care aceste acte au fost adoptate utilizand un exces de putere.

C. Raporturile dintre legislativ si executiv

a) Interventia legislativului in activitatea executivului

Si in cazul Romaniei, cel mai important mijloc de interventie a Parlamentului in activitatea executivului este legea, care este determinanta pentru executiv, sub doua aspecte:

• pe de o parte, prin lege se reglementeaza insasi organizarea si functionarea executivului,
• iar pe de alta, aducerea la indeplinire a legii este chiar ratiunea de existenta a executivului.

In sistemul constitutional roman, Presedintele Republicii este ales prin vot universal direct, astfel incat, Parlamentul nu are nici o influenta in desemnarea lui. Rolul Parlamentului se reduce, in acest caz, la cel de cadru in care Presedintele depune juramantul.

In ceea ce priveste Guvernul situatia este diferita. Acesta este numit de Presedinte, dar numai in baza votului de incredere acordat de Parlament, asupra listei Guvernului si a programului de guvernare. Rezulta ca in numirea Guvernului rolul Parlamentului este semnificativ.

O alta modalitate de interventie a Parlamentului in activitatea executivului se manifesta in cazul demiterii Presedintelui Romaniei. Astfel, potrivit art.95 din Constitutie, in cazul savarsirii unor fapte grave prin care se incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie de Camera deputatilor si Senat in sedinta comuna, cu votul majoritatii parlamentarilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale. Daca propunerea de suspendare este aprobata in cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui.

In ceea ce priveste activitatea Guvernului, posibilitatile de interventie a Parlamentului sunt mai largi, intrucat Guvernul este responsabil in fata Parlamentului pentru realizarea programului de guvernare aprobat. In acest sens, Parlamentul Romaniei poate utiliza toate instrumentele de control prezentate anterior, mergand pana la demiterea Guvernului. Pana in prezent, insa in Romania nici un guvern nu a fost demis ca urmare a aprobarii unei motiuni de cenzura

Delegarea legislativa este, in principiu, o alta modalitate de interventie a legislativului in activitatea executivului, deoarece, in mod normal, Parlamentul este cel ce abiliteaza guvernul sa emita ordonante in domenii rezervate legii, si tot el controleaza modul in care a fost utilizata aceasta abilitare. In Romania insa, delegarea legislativa a devenit mai mult un mijloc de interventie a Guvernului in activitatea Parlamentului, prin utilizarea frecventa a ordonantelor de urgenta, care nu se emit in baza unei legi de abilitare. De aceea, ne vom ocupa de acest fenomen in cadrul subdiviziunii privind interventia executivului in activitatea legislativului.

b) Interventia executivului in activitatea legislativului

I. In acest domeniu, un prim aspect vizeaza dizolvarea Parlamentului. In aceasta privinta, prevederile Constitutiei sunt deosebit de restrictive. Astfel, Presedintele Romaniei nu poate dizolva Parlamentul decat intr-un singur caz, si anume atunci cand acesta refuza votul de investitura a Guvernului, intr-un termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura

II. O alta forma de interventie a executivului in activitatea Parlamentului o reprezinta initiativa legislativa Sub acest aspect, Romania se incadreaza in curentul european, in sensul ca majoritatea covarsitoare a legilor adoptate sunt de origine guvernamentala

III. Un fenomen aparte, privind interventia Guvernului in activitatea legislativa il constituie, in Romania, dupa cum am mai aratat, utilizarea ordonantelor de urgenta Singura reglementare in acesta materie se regaseste in art.115 din Constitutie. Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai in situatii extraordinare, a caror reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia de a motiva urgenta in cuprinsul lor. Acestea intra in vigoare numai dupa depunerea lor spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta a Parlamentului. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca in mod obligatoriu in termen de 5 zile de la depunerea sa.

O problema deosebit de importanta legata de ordonantele de urgenta se refera la intelesul sintagmei situatii exceptionale care, asa cum era, prevazut in Constitutie inainte de revizuire, justifica instituirea unei stari de asediu sau de urgenta, conferindu-i astfel legitimitate. In noua conceptie situatia exraordinara consta intr-o stare de urgenta in reglementarea unui aspect ce nu comporta in nici un fel amanarea.

In legatura cu aceasta problema, Curtea Constitutionala a adus cateva precizari. Astfel, Curtea a aratat ca justificarea cazului exceptional se bazeaza pe necesitatea si urgenta reglementarii unei situatii care, datorita circumstantelor sale exceptionale, impune adoptarea unei solutii imediate, in vederea evitarii unei grave atingeri aduse interesului public Cazul exceptional are un caracter obiectiv, in sensul ca existenta sa nu depinde de vointa Guvernului, care, in asemenea imprejurari, este constrans sa actioneze prompt pentru apararea unui interes public, pe calea ordonantei de urgenta

Intr-un asemenea context este greu de sustinut ca toata multimea de ordonante de urgenta a fost emisa in cazuri exceptionale, si se poate ridica problema unei uzurpari de catre executiv a functiei legislative, pe fondul unei pasivitati a Parlamentului.

Dincolo de conotatiile politice ale fenomenului, stricta considerare a implicatiilor tehnico-juridice, ne arata ca utilizarea excesiva a ordonantelor de urgenta, ca de altfel a tuturor ordonantelor, determina o instabilitate pronuntata a raporturilor juridice Astfel, ordonanta de urgenta produce efecte de la data publicarii, evident sub conditia de a fi fost depusa spre dezbatere in procedura de urgenta la Parlament. Dar ea trebuie aprobata ulterior de organul legislativ. Cu aceasta ocazie, de regula, Parlamentul opereaza modificari care vor produce efecte o data cu publicarea legii de aprobare a ordonantei. Daca mai adaugam si faptul ca exista ordonante de urgenta care modifica alte ordonante de urgenta, rezulta ca suntem in prezenta unor succesiuni de dispozitii normative, adoptate la date diferite in aceeasi materie, ceea ce inevitabil genereaza confuzii si insecuritate juridica

IV. O ultima forma de interventie a executivului in activitatea legislativa o constituie promulgarea legii. In aceasta privinta, Presedintele Romaniei dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, potrivit art.77 din Constitutie, inainte de promulgare, Presedintele Romaniei poate cere, o singura data, Parlamentului, reexaminarea legii, sau poate declansa controlul prealabil de constitutionalitate. In acest fel, el poate impiedica pentru o perioada intrarea in vigoare a legii. Daca Parlamentul adopta legea care a fost supusa reexaminarii, in aceeasi forma si cu aceeasi majoritate, sau, daca s-a confirmat constitutionalitatea legii de catre Curtea Constitutionala, Presedintel Romaniei este obligat sa o promulge.

V. In fine, mentionam ca, sistemul nostru constitutional admite cumulul mandatului parlamentar cu exercitiul unei functii guvernamentale (membru al Guvernului).