Prolegomene

Prolegomene

Tentativa de a oferi cateva referinte lamuritoare asupra conceptului de ideologie politica risca, de altfel ca orice demers scolastic, sa se cantoneze in zona unor clisee corecte, dar vai atat de neinteresante si de putin revelatoare in esenta lor. Fiind depasite aceste elementare preliminarii metodologice, pornim analiza noastra de la o observatie pe cat de primitiva, pe atat de necesara. Luminarea conceptului de ideologie politica se petrece in epoca noastra sub amenintarile voalate dar prezente a ceea ce, in mod nediferentiat este prins acum sub eticheta de postmodern. Nu isi are locul aici o detaliere a conceptului de politica a postmodernismului. Totusi, in afara oricaror contestari ramane faptul ca perspectivele (implicit si cele politico-ideologice) au fost marcate de ceea ce Frederic Jameson numea "milenarism inversat". (Adica tocmai acea situare teleologica in care premonitiile asupra viitorului, catastrofale sau mantuitoare, au fost inlocuite de sensul si ideea sfarsitului.) Deja cunoscute sunt teoretizarile asupra "sfarsitului istoriei" (Francis Fukuyama , cf. Sfarsitul istoriei si ultimul om, Guy Debord, cf. Societatea spectacolului, Alexandre Kojeve,) si intr-un anume context (cel specific postcomunismului) cele asupra pretinsului "sfarsit al ideologiilor" (Giovanni Sartori, cf. Teoria democratiei reinterpretata). Exista de asemenea o serie de "-isme" de nuanta mai mult sau mai putin apocaliptica: epoca post-industriala, (Daniel Bell, vorbeste despre "postindustrialism") epoca post-comunista, s.a. Ce ne impiedica atunci sa prezumam existenta unei epoci post-ideologice? Daca exista o "conditie post- istorica" (unde progresul tehnic se banalizeaza ca semnificatie si, conform lui Arnold Gehlen, devine rutina) de ce nu ar exista si o epoca post-ideologica?

In contextul acestor chestionari consider ca se poate debuta o discutie contemporana asupra ideologiei in calitatea sa de concept politic. Ideologia exista azi ca o expresie justificativa a instinctului natural de dominare al omului. Ea concretizeaza in termeni teoretici "vointa de putere" de care vorbeste Nietzsche. Fara a lua o forma teoretica cristalizata ideologiile au existat practic in toate societatile, in masura in care au oferit (sau au pretins ca ofera) o fata de legitimitate exercitarii puterii. Teama de ideologie are radacini istorice: pana nu demult o ideologie dominanta se impunea si se concretiza pentru marea masa ca manual al pedepselor. O ideologie era in mod concret si pentru cei mai multi oameni numai motivatia aplicarii unei corectii. "Cealalta linie de obiectivare a avut, dimpotriva, consecinte mult mai rapide si mai hotaratoare, in masura in care era in chip mai direct legata de reorganizarea puterii punitive: codificare, definire a delictelor, fixare a pedepselor, reguli de procedura, definire a rolului magistratilor. Si, de asemenea pentru ca se sprijinea pe discursul deja constituit al Ideologiilor. Intr-adevar acest discurs oferea, prin teoria intereselor, reprezentarilor si semnelor, prin seriile si genezele pe care le reconstituia, un fel de retetar general de exercitare a puterii asupra oamenilor: "spiritul" ca suprafata de inscriere pentru putere, cu semiologia drept unealta; supunerea corpurilor prin controlul asupra ideilor; analiza reprezentarilor ca principiu al unei politici a corpurilor mult mai eficace decat anatomia rituala a supliciilor. Gandirea Ideologiilor nu a fost numai o teorie privitoare la individ si societate; ea s-a dezvoltat ca o tehnologie a puterilor subtile, eficiente si economice, in opozitie cu risipa somptuoasa a puterii suveranilor."[4] Pe scurt existenta unei Ideologii se leaga de perenitatea raportului dintre un "adevar oficial" si putere. Ideologia este fundamentul teoretic al mecanismelor punitive care asigura disciplina si stabilitatea sociala.

O dezbatere actuala asupra conceptului de ideologie si asupra ideologiilor in general, se petrece astfel in orizontul discretionar unde faptul de A AVEA O IDEOLOGIE definita apare ca o imprudenta, daca nu chiar un stigmat. Cei mai radicali opozanti ai conceptului se bazeaza pe acel pretins "realism" al carui punct culminant se identifica, in opinia lor cu ceea ce poate fi numit azi "moartea ideologiilor". Si totusi in graba lor de a ingropa chestiunea au uitat un detaliu: inainte de a decreta "moartea ideologiilor" ar trebui mai intai sa stim foarte exact ce este, din punct de vedere teoretic si practic, o ideologie. Suntem si noi, iata, in situatia de a raspunde acestei nevoi de ancorare conceptuala a unui termen care trimite, pentru omul comun, la aproape orice si in consecinta, la nimic. In plus, dincolo de orice suspiciuni teoretice ideologiile in actiune se dovedesc extrem de active intr-o lume unde ideile au devenit arme de calibru greu . "In timp ce difuzarea si penetrarea ideilor, cel putin in forma lor ideologica, reprezinta un fenomen tot mai extins la nivel planetar, gandirea empirica se manifesta mai ales prin practicalism (folosind termenul lui Wiliam James), care isi face un titlu de glorie din a fi in stare sa se descurce fara idei." Exista schimbari de fond la nivelul segmentului ideologic al fenomenului politic contemporan sau schimbarile se opresc la nivelul formei ? Exista doar noi mitologii politice sau miturile politice au sucombat in pragmatismul accentuat al unor contemporani ? Daca Gilbert Durand are dreptate, atunci mitologiile politice continua sa exercite o influenta importanta asupra ideologiilor, chiar daca acestea au incetat sa mai fie, asa cum credea Napoleon, "o metafizica de calau". (Poate ca Napoleon nu gresea in mod fundamental: Pedeapsa este forma prin care se manifesta la lumina zilei raportul de forte ce confera autoritate legii . Fara bratul inarmat al legii ideologia este o "poezie" cu pretentii moralizatoare.) Relatia cu mitul e definitorie pentru ideologie: in mod semnificativ, ideologiile germineaza pe fondul unei crize a epistemei crestine si a secularizarii traditiei religioase dublate de miscarea complementara a re-incifrarii mitico-magice. Altfel spus, asistam la o intoarcere la paradigma arhaica si la "mecanismul victimar" subsecvent , la remitizarea ("revrajirea") lumii europene in era revolutiilor tehnologice. Ideologiile devin, in acest context, succesoarele iudeo-crestinismului, de la care preiau entuziasmul apocaliptic in dorinta instaurarii unei comunitati definitive, eschatologice. Religiosul se camufleaza sub social si politicul devine semnificantul unor sensuri sacre. Simbolurilor religioase, tari in ordine ontologica, gratie intemeierii lor hierofanice, li se substituie semne ale profanului ("simbolismul" politic). La nivelul vietii sociale, nu se poate vorbi despre "o ruptura intre lumea arhaica si lumea moderna" , intrucat "gandirea colectiva" nu poate fi abolita complet in nici un tip de societate. In consecinta, asa cum arata Lucáks "un fenomen real de dezideologizare nu poate fi decat ceva contradictoriu in plan social, iar teoria dezideologizarii, in cel mai bun caz, o autoamagire." Ideologiile sunt parti ale vietii sociale. Cat timp exista societatea ideologiile vor continua sa traiasca.

Adevaratele succesoare ale miturilor arhaice in modernitate sunt ideologiile, gratie structurii lor mitologice si eschatologice bine camuflate si gratie functiei lor evazioniste.

Chiar daca recursul la etimologii este un exercitiu minimal de conformism academic, in ceea ce ne priveste, el nu apare, nici pe departe lamuritor. Totusi recursul la el constituie un punct de plecare util.

Radacinile termenului ideologie  sunt grecesti.

Logos - aici cu sensul discurs rational, teorie

Eidos - idee, aici cu sensul de viziune asupra lucrurilor

Intr-o prima aproximare ne referim deci la ideologie ca modalitate de a converti, de a traduce lumea in idei, abstractii. Le Robert defineste termenul drept "un ansamblu de credinte caracteristice unei epoci, unei societati sau unui creator de sistem, de doctrina". In acest   sens Hannah Arendt este indreptatita sa scrie "o ideologie este aproape literal ceea ce indica numele sau: logica unei idei Ideologia trateaza insiruirea evenimentelor, ca si cum aceasta ar urma aceeasi "lege" ca si expunerea logica a "ideii" despre ea."

Termenul de ideologie se refera la doua realitati: a) directia de miscare politica, la idealul politic, b) la perspectiva asupra realitatii care o alimenteaza. Reflectia asupra etimologiei sustine aceasta bivalenta a termenului. Radacinile logice ale termenului sunt doua, chiar daca sunt foarte apropiate: ideal si idee. Interpretarile conceptului de ideologie ar trebui sa poata lua ambele directii pe care etimologia le sugereaza: idealogie si ideologie. O teorie despre telurile miscarii politice si respectiv o teorie despre temeiurile ei.

Ideologia este un produs al realitatii sociale si al constiintei umane, a unei constiinte grevate de anumite aspiratii, idealuri[11] si mai ales de interese. Din aceasta perspectiva, omul individual sau colectiv organizat politic participa la toate etapele crearii ideologiei, de la momentul cunoasterii, prelucrarii, fundamentarii pana la cel al promovarii si transpunerii ei in practica.

Ne aflam, inca odata, destul de departe de pretentiile noastre initiale, daca nu chiar cantonati intr-o intelegere limitata, irelevanta a unui concept care risca sa devina acum nu numai polisemic, ci si polimorf pana la o relativa disolutie. Cum poate fi deci reabilitata o intelegere riguroasa si functionala a conceptului intr-un context (cel post-modern) care denunta tocmai exigentele acestor rigori rationaliste? Intr-o epoca cand teorii de tot felul vorbesc limba repulsiei morale si a denuntarii aceasta sarcina nu se anunta deloc usoara mai ales ca trebuie sa o facem sub presiunea "profetiilor premature" de la inceputul anilor 60 despre anuntatul "sfarsit al ideologiilor". Nu subscriem tonului apocaliptic al acestor profetii. Sfarsitul unei ideologii nu inseamna neaparat sfarsitul oricaror ideologii. Probabil ca aceasta pretentie megalomana de maximizare a anvergurii ideologicului a condus in final la acel tip de concluzie resentimentar-metafizica si superficiala conform careia "termenul de ideologie a devenit un passe-partout , insemnand orice si deci nimic". Pentru a clarifica motivatiile in virtutea carora homo ideologicus este azi un "animal ratacit" si un suflet pierdut, devine obligatoriu un elementar survol al interpretarilor succesive ale conceptului de ideologie politica. "De fapt, ideologia este mai generala decat o doctrina, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care deriva interpretarea realitatii politice."

Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din campul stiintelor social-politice (precum democratia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenara, termenul ideologie are o varsta de mai putin de doua sute de ani. Aparitia si apoi consacrarea lui definitiva reprezinta incununarea fireasca a maturizarii unui curent de gandire - iluminismul care prin laicizarea valorilor si fetisizarea ratiunii la rang de lege universala credea ca poate crea o lume in care pasiunile si dorintele umane sa-si gaseasca o implinire in conformitate cu dreptul omului la fericire. In ce masura aceasta laicizare este autentica ramane discutabil. Conceptul de ideologie, polimorf si cu o dinamica particulara, e descris de Alain Besançon prin raportarea la arii conceptuale limitrofe, precum gnoza, credinta, stiinta, utopia escatologica si mitul. Ideologia, in variantele ei moderne (comunismul si nazismul) e caracterizata de o structura fundamental duala: credinta (care-i confera o consistenta mai solida decat cea a programelor politice, prejudecatilor si crezurilor) si stiinta (ca teorie argumentata rational si pretins dovedita). Ca atare, ea trebuie cercetata atat din perspectiva religiei, cat si a rationalitatii secularizate, filosofice si stiintifice. Se deosebeste insa fundamental de organismele parazitate, astfel ca nu se poate vorbi despre o "continuitate de specie", ci de o "mutatie"; aceasta consta in resemnificarea corupta si distorsionata a elementelor alogene smulse si supuse unei noi utilizari.