POLITICA MACROECONOMICA DE COMBATERE A SOMAJULUI

Nivelul foarte ridicat de somaj in tarile Uniunii Europene pune politica macroeconomica de creare de slujbe in centrul unei eventuale politici sociale. Daca eficacitatea politicilor keynesiene de relansare intr-un cadru national este deosebit de mult atenuata de deschiderea comerciala, o relansare europeana nu prezinta aceleasi efecte perverse: atenuarea prin importuri a efectului multiplicator este mai redusa; coordonarea permite sa se evite externalitatile politicilor de relansare izolate (Mathieu, Sterdyniak, 1990) ; ameliorarea competitivitatii europene atenueaza constrangerea externa si constrangerea finantelor publice (Économie européenne, 1988; Catinat, 1988). Este motivul pentru care, in mai multe randuri, s-au ridicat voci pentru a afirma necesitatea unei relansari concertate.

Totusi, in ciuda bunelor rezolutii luate in special la intalnirea la nivel inalt de la Edimburg (1992) in favoarea unei «initiative europene de crestere» afectand simultan cererea globala si oferta, sefii de stat si de guvern, reuniti al Bruxelles in 1993, au aprobat marile orientari ale Cartii albe privind cresterea, competitivitatea si slujbele, elaborata de Comisie. Acest document preconizeaza un program de investitie: 20 miliarde de ecu timp de sase ani, pentru mai mult de zece proiecte, in esenta de transporturi feroviaqre de mare viteza si de autostrazi. Prioritatea acordata politicii de combatere a inflatiei, nivelul foarte ridicat al dobanzilor si absenta vointei politice se conjuga pentru a reduce aceste programe la starea de promisiuni solemne. Mai mult, in cadrul Tratatului de la Maastricht, instrumentul exista, este articolul 99 (ex art.103): «Statele membre considera politicile lor economice ca o chestiune de interes comun si le coordoneaza in cadrul Consiliului»; din nefericire, dispozitivele care stiu sa constranga statele membre sa evite orice «deficit excesiv» printr-un mecanism de supraveghere si de sanctioanre, nu au egal in evitarea comportamentului de pasager clandestin al tarii care nu vrea sa relanseze dar care vrea sa profite de relansarea altora.

Dezbaterea Teoretica

Din punct de vedere al analizei economice, discutia privind fundamentele unei asemenea politici poate fi luata in consideratie plecand de la «curba lui Phillips». Pentru gandirea economica liberala, asa cum a fost ea formulata mai intai de M.Friedman, dar care este reluata printr-un evantai destul de larg de economisti si decidenti politici, curba lui Phillips este verticala; inflatia si somajul sunt, contrar celor ce spuneau teoriile keynesiene, probleme fara legatura de cauzalitate, si solutiile lor sunt independente. Inflatia este o problema macroeconomica legata de un exces de emitere de moneda, in timp ce somajul este de natura structurala si datorat unei proaste functionari a pietei muncii. De unde decurge, in uniunea monetara asa cum este ea organizata prin Tratatul de la Maastricht, urmatoarea diviziune a muncii: Banca Centrala Europeana are drept sarcina prioritara lupta contra inflatiei ( si nu participa la alte obiective ale Uniunii Europene decat daca aceasta nu aduce prejudiciu stabilitatii preturilor) si revine guvernelor nationale sarcina de a lupta contra somajului printr-o regularizare ( sau deregularizare) a pietei muncii.

In schimb, pentru keynesieni, «curba lui Phillips verticala « cedeaza pasul in fata unei curbe a lui Phillips, mai clasice, inclinata de la nord-vest la sud-est, implicand un arbitraj posibil intre somaj si inflatie. Pentru keynesieni, o politica macroeconomica de relansare ramane nucleul dur, absent in mod dureror, al unei politici sociale europene.

Implicarea partenerilor sociali

Aceasta forma de interventie este mai mult procedurala decat substantiala, ea se refera mai putin la continutul dispozitivelor in domeniu social cat asupra proceselor pentru a le face sa se nasca. Ea se inscrie intr-o viziune social-democrata, aparata, in special, de Jacques Delors, conform careia partenerii sociali, in cadrul dialogului social si al negocierii colective, le revine rolul de a face sa progreseze situatia lucratorilor. In 1989, el afirma:« De cand sunt presedintele Comisiei, cred, precum Jean Monnet credea, ca Europa nu se va face fara sprijin al sindicatelor. Deci am incercat sa pun bazele unui dialog social intre patronate si sindicatele europene si ma ingrijesc ca organizatiile sindicale sa sprijine relansarea constructiei europene. Dar cum Europa economica progreseaza mai repede decat dialogul social, sindicatele se nelinistesc .» Astfel, negocierea colectiva la nivel european, in cadrul unui grup, la nivel de ramura, nivel interprofesional, trebuie sa fie stimulata: mai pragmatica decat o interventie din partea statului, ea prezinta avantajul de a implica partenerii sociali in constructia europeana.

Doua nivele de concentrare

Acest dialog se dezvolta la nivel de grupuri industriale: grupuri precum Saint-Gobain, Thomson-Grand public si BSN-Gervais-Danone au creat instante de consultatii internationale. Impulsionate initial, la inceputul anilor 1980, de marile intreprinderi franceze, comitetele de intreprindere europene instituite prin directiva din 22 septembrie 1994 obligand pe toate intreprinderile si grupurile cu mai mult de 1 000 salariati din care cel putin in doua institutii in doua tari diferite ale Uniunii sa organizeze un comitet de intreprindere european sau o procedura de informare si de consultare a lucratorilor. Directiva se aplica la circa 1 200 intreprinderi multinationale europene si non europene avand circa 4 milioane de lucratori in Uniune.

In plus, a fost creata o structura de concertare, la nivel interprofesional, intre reprezentantii europeni ai partenerilor sociali, Uniunea confederatiilor din industrie si ai angajatorilor din Europa (UNICE) si Confederatia europeana a sindicatelor (CES). Create prin « intalniri ale Val-Duchesse» apoi organizate in Protocolul social al Tratatului de la Maastrich, aceste dispozitii sunt integrate in tratatul care instituie Comunitatea prin Tratatul de la Amsterdam. Noile articole 138 si 139 stimuleaza concertarea sociala europeana prin patru tipuri de masuri: o incitare generala la concertare; o consultare prin instantele europene; o putere de initiativa a partenerilor sociali; organizarea punerii in practica a acordurilor.

a. Revine Comisiei sarcina de a favoriza concertarea europeana:«Comisia are drept sarcina sa promoveze consultarea partenerilor sociali la nivel comunitar si ia toate masurile utile pentru a facilita dialogul lor veghind la sprijinirea ,echilibrului partilor".» (Art.138 1.)

b. Comisia consulta partenerii sociali : « In acest scop, Comisia, inainte de a prezenta propunerile in domeniul politicii sociale, consulta partenerii sociali cu privire la orientarea posibila a unei actiuni comunitare.» (Art.138 1.)

c. Se recunoaste partenerilor social facultatea de a interveni in amonte de o directiva pentru a imprima marca lor si a informa Comisia asupra vointei lor de a angaja negocieri al caror rezultat va putea fi reluat integral intr-o directiva.

d. In sfarsit, pot fi incheiate acorduri si introduce aceste acorduri in regulile comunitare prin interventia Consiliului, organul legislativ care include in dreptul comunitar rezultatul negocierilor intre partenerii sociali. «Dialogul intre parteneri sociali la nivel comunitar poate conduce, daca acestia din urma o doresc, la relatii conventionale, inclusiv acorduri. Aplicarea acestor acorduri incheiate la nivel comunitar intervine fie conform procedurilor si practicilor proprii partenerilor sociali si statelor membre, fie, in domeniile ce tin de articolul 137, la cerrea comuna a partilor semnatare, printr-o decizie a Consiliului la propunerea Comisiei .»Astfel, atunci cand ea are intentia de a face propuneri cu caracter social, Comisia sesizeaza partenerii sociali si, daca se incheie un acord, el este transmis Consiliului; in absenta acordurilor, initiativa revine Comisiei. Acordul cadru este apoi reluat in acorduri nationale si serveste drept referinta in fata tribunalelor. Astfel, in cadrul dialogului social prevazut de acordurile de la Maastricht, a fost incheiat in mai 1996 un acord cadru privind concediul parental; un alt acord privind munca cu jumatate de norma a fost semnat in 1997, intre reprezentantii europeni ai sindicatelor (CES) si reprezentantii organizatiilor patronale (UNICE) si Centrul european al intreprinderii publice (CEEP).

A. Esecul initiativei europene de crestere

Din cauza nivelului ridicat al somajului din tarile Uniunii Europene,politicile macroeconomice de creare a locurilor de munca ar trebui sa se afle in centrul politicii sociale. Eficienta politicilor de inspiratie keynesiana de relansare in cadrul national este atenuata mult de deschiderea comerciala. In schimb, relansarea europeana nu prezinta asemenea efecte perverse, in sensul ca: efectul multiplicator este atenuat putin datorita importurilor; coordonarea permite evitarea externalitatilor politicilor de relansare separate l2; ameliorarea competitivitatii europene atenueaza constrangerea externa si constrangerea finantelor publice . Acesta este motivul pentru care, de mai multe ori s-a sustinut necesitatea unei relansari concertate.

In pofida rezolutiilor bune in favoarea unei initiative europene de crestere, care sa influenteze simultan cererea si oferta globale, formulate la intalnirea de la Edinburgh, din anul 1992, sefii de stat si de guvern, reuniti la Bruxelles in anul 1993, au aprobat marile orientari ale Cartii albe privind cresterea competitivitatea si slujbele, elaborata de Comisie. Acest document preconizeaza un program de investitii pe sase ani, pentru mai mult de zece proiecte, in special de transporturi feroviare de mare viteza si de autostrazi. Aceste programe capata statutul de promisiuni solemne, prin conjugarea urmatorilor trei factorii: prioritatea acordata politicii de combatere a inflatiei, nivelul foarte ridicat al somajului si absenta vointei politice.

Tratatul de la Maastricht afirma existenta instrumentului. Statele membre considera politicile lor economice ca o chestiune de interes comun si le coordoneaza in cadrul Consiliului; din nefericire, dispozitivele care stiu sa constranga statele membre sa evite orice deficit excesiv printr-un mecanism de supraveghere si de sanctionare, nu evita comportamentul de pasager clandestin al tarii care nu vrea relansarea, dar care vrea sa profite de relansarea altora.

B. Dezbaterea teoretica asupra politicilor macroeconomice combatere a somajului.

Din punct de vedere al analizei economice, dezbaterea privind fundamentele unor asemenea politici trebuie sa porneasca de la curbele sau de la curba lui Phillips. Pentru gandirea economica liberala, asa cum a fost ea formulata mai intai de M. Friedman, dar care este reluata intr-un cerc destul de larg de economisti si decidenti politici, curba lui Phillips este verticala;inflatia si somajul sunt, contrar teoriilor keynesiste, probleme fara legatura de cauzalitate, si solutiile lor sunt independente.

Inflatia este o problema macroeconomica generata de un exces de emitere de moneda, in timp ce somajul este de natura structurala si este cauzat de o functionare defectuoasa a pietei muncii. Pornind de la aceasta premisa,in uniunea monetara, asa cum este ea organizata prin Tratatul de la Maastricht, apare urmatoarea diviziune a muncii: Banca Centrala Europeana are drept obiectiv prioritar lupta contra inflatiei (prin urmare, nu participa la realizare altor obiective ale Uniunii Europene decat daca aceasta nu prejudiciaza stabilitatea preturilor), iar guvenele nationale au drept obiectiv lupta contra somajului printr-o regularizare (sau deregularizare) a pietei muncii.

In schimb, pentru keynesisti, curba lui Phillips verticala cedeaza locul unei curbe a lui Phillips mai clasice, inclinata de la nord-vest la sud-est,ceea ce implica un arbitraj posibil intre somaj si inflatie. Pentru keynesisti, o politica macroeconomica de relansare ramane nucleul dur, absent insa in mod inexplicabil, al unei politici sociale europene.

Politici active- constau din masurari care contribuie la (re)integrarea somerilor in diferite activitati si prevenirea somajului in randul celor ocupati.

Principalele actiuni, masuri de promovare a politicilor active, sunt :

organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piata muncii fara o calificare corespunzatoare si recalificarea somerilor in concordanta cu structura profesionala a locurilor de munca ;

-stimularea agentilor economici prin parghii economico-financiare,in extinderea activitatii economice ;

- incurajarea investitiilor prin acordarea de facilitati in vederea relansarii si cresterii economice, a crearii de noi locuri de munca ;

acordarea de facilitati intreprinderilor - care angajeaza someri, precum si tineri absolventi(prin subvenctionarea de catre Ministerul Muncii , a 70% din salariul net).

- incurajarea efectuarii unor lucrari de utilitate publica -pe plan local sau national

- dezvoltarea ocuparii atipice - ocuparea pe timp de munca partial, ocuparea temporara, munca la domiciliu, munca independenta si alte forme de ocupare .

In vederea atenuarii somajului si a consecintelor lui sunt importante si alte masuri,

actuini, ca :

-acordarea de facilitati care sa stimuleze mobilitatea fortei de munca de la o zona la alta, de la un sector de activitate la altul(indemnizatii de transfer, locuinte, etc.);

-incurajarea somerilor de a se lansa in activitati pe cont propriu ; racordarea invatamantului la tendintele ce se contureaza in diviziunea muncii interne si internationale;

-formarea si specializarea tinerilor in domenii de perspectiva indelungata care sa le ofere o mobilitate profesionala ridicata ;

- dezvoltarea sau crearea de unitati in sectoare ce tin de : producerea de instalatii, utilaje de depoluare, reciclarea materiilor utile ;

-introducerea de restrictii privind imigrarea .

In Romania, somajul poate fi redus prin cresterea investitiilor, care sa reechilibreze piata bunurilor si serviciilor, dar pentru aceasta, sunt necesare cateva conditii, si anume : sporirea investitiilor si crearea unor structuri moderne ale acestui sector, tarife rationale si cresterea veniturilor reale ale agentilor economici, ale populatiei.

Masuri active vizeaza populatia ocupata in vederea preiantampinarii ale riscului de somaj. Adaptarea fortei de munca ocupate la cerintele mereu in dinamica ale unitatii in care lucreaza diminueaza riscul persoanelor respective de a deveni someri. Politici pasive acestea se concretizeazs in masuri si actiuni care sa asigure somerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de subzistenta.

12 Catherine Mathieu _i Henri Steduniack, 'La coordination des poJitiques economiques', in CahiersFanqais,245, 1990.

13 Economie europeenne 1992: la nouvelle ec:onomie europeenne. 35, mars 1988a: Michel _atinat, 'Radioscopie du grand marche interieur', in Economie prospective international, 33, I'trimestre, /988.

Articolul 99 (anterior, articolul 103)

Politica pasiva raspunde la cele doua cerinte in masura in care, pe de o parte, stimuleaza crearea de noi locuri de munca, si pe de alta parte, fixeaza un cuantum al venitului incitator la munca.

Venitul asigurat somerului se numeste indemnizatie de somaj sau in cazul tarii noastre ajutor de somaj si se acorda pe o perioada determinata de timp. In Romania perioada de acordare a somajului este de 9 luni, iar a alocatiei de sprijin, de 18 luni. Somajul afecteaza in prezent foarte multi tinerii si femei, iar din cauza marii recesiuni in care ne aflam, somajul are o tendinta de crester de lunga durata. In cazul depasirii perioadei de acordare a indemnizatiei de somaj, din imposibilitatea gasirii unui loc de munca, in multe tari se mai acorda, pentru un interval de timp ajutor de somaj sau alocatie de sprijin, acestea fiind sume fixe, lunare, cu mult mai mici decat indemnizatia de somaj. Costul somajului are un suport obiectiv atata timp cat societatea nu are capacitatea de a crea noi locuri de munca si de a asigura cresterea gradului de ocupare.

1 Somajul dezechilibru macroeconomic

Piata contemporana a muncii inglobeaza mai multe moduri de combinare a factorului , din punct de vedere al ocuparii:
1. Echilibru - oferta si cererea de munca sunt egale - ocupare deplina
Dezechilibru
a) subocupare - oferta de munca este mai mica decat cererea
b) supraocupare - oferta de munca depaseste cererea
Echilibrul pietei muncii trebuie sa fie abordat ca:
1. Echilibru functional - defineste zona de compatibilitate a ocuparii fortei de munca si cresterea productivitatii muncii, in conditiile strict determinate de producatori.
Echilibru structural - exprima modul de distribuire a resurselor de munca pe sectoare, ramuri, activitati social-economice, profesii, calificari, zone ,etc.
3. Echilibru intern - intre nevoile si resursele de munca, ambele conditionate de volumul de munca si cel al productivitatii.
Formele dezechilibrului pe piata a muncii pot fi intelese numai dupa explicarea termenilor: ocupare deplina, somaj voluntar si somaj involuntar.
Ocupare deplina - angajarea a 96-97% din populatia activa disponibila, diferenta pana la 100% fiind considerata somaj natural. Aceasta reprezinta acel volum si acea structura a ocuparii, a utilizarii fortelor de munca, care permit obtinerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor.
Conceptele de somaj voluntar si somaj involuntar caracterizeaza si aprofundeaza somajul natural.   
-somajul voluntar- consta in acea neocupare datorata refuzului sau imposibilitatii unor persoane de a accepta salariul oferit. Un asemenea somaj arata ca sunt si persoane care nu pot sa se angajeze intr-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective, genereaza diminuarea cererii de munca.
-somajul involuntar - include persoanele neocupate care ar fi dispuse sa lucreze, acceptand chiar un salariu nominal mai mic decat salariul existent, sperand ca atunci cand cererea efectiva de munca se va mari, va creste si nivelul ocuparii.
De regula somajul este tratat si apreciat prin prisma celui involuntar, astfel putem incerca sa conturam o definitie acestui fenomen.
Somajul este un dezechilibru al pietei muncii la nivelul ei national - un excedent al ofertei fata de cererea de munca cu niveluri si sensuri de evolutie diferite pe tari si perioade, ce are in prezent un caracter permanent, dar care nu exclude definitiv existenta starii de ocupare deplina a fortei de munca. Somajul se mai poate defini ca o stare de inactivitate economica, totala sau partiala, proprie celor care nu au loc de munca, sunt in cautarea unuia, dar nu-si pot gasi de lucru ca salariati. Somajul este locul de intalnire si de confruntare al cererii globale si ofertei globale de munca.
Nu orice persoana care nu lucreaza poate fi considerata somer (de exemplu militarii in termen sau persoanele casnice). Somer este - conform Biroului International al Muncii , organizatie din sistemul Natiunilor Unite - oricine are 15 ani, este apt de munca si nu munceste, cauta un loc de munca si poate fi angajat partial sau in intregime pentru o munca salariata sau nesalariata. Anuarul Statistic al Romaniei publica date cu privire la somerii inregistrati (persoane in varsta de 18 ani si peste).
Grigore Liliana "Probleme specifice in domeniul muncii pe plan mondial" Editura Luminalex, Bucuresti

1.1 Masurarea somajului
Problema masurarii somajului este de fapt o problema de estimare a proportiilor, structurii, intensitatii si duratei lui. S-au infiintat, pentru aceasta analiza, institutii specializate care aplica modalitati specifice de inregistrare a somajului. Principalele caracteristici regasite la nivelul acestui fenomen sunt:    

-nivelul (marimea) la un moment dat, intensitatea, durata medie si structura (componenta).
Marimea somajului (nivelul la care a ajuns) reflecta numarul persoanelor care nu lucreaza, in raport cu numarul total al persoanelor care sunt apte si doresc sa lucreze. Astfel, masurarea are loc :  
a) in expresie absoluta (masa somajului) - numarul persoanelor care la un moment dat, intrunesc conditiile pentru a fi incluse in categoria somerilor (numarul persoanelor din populatia activa disponibila neocupata).  
b) in expresie relativa (rata somajului) - calculata ca raport procentual intre numarul mediu al somerilor si:  
- populatia activa
- populatia activa disponibila
- forta de munca (populatie ocupata+somaj
- populatia ocupata
- populatia ocupata ca salariati.

2 Probleme ale ocuparii si somajul in Uniunea Europeana.

Dupa prima criza petroliera din 1973, nivelul somajului din Comunitate a inceput sa creasca. Cresterea a continuat in decursul anilor 1970, 1980 si 1990 cu unele tari si regiuni din unele tari lovite deosebit de greu de somaj (Spania, Irlanda si Finlanda). In UE, nivelul somajului a urcat de la 5,8 procente in 1980 la 11,1 procente in 1995, mentinandu-se la 9,2 procente in 1999 (a se vedea Figura 6.2). Doua evolutii deosebite au avut influenta asupra cresterii somajului :

-progresele tehnologice care au cerut noi abilitati si calificari profesionale, si globalizarea care a reamplasat multe industrii in tarile straine cu costuri mici. Doua grupuri de persoane au fost mai afectate decat orice alta categorie de populatie: (a) tinerii (cu varsta intre 15-24 ani), care au "sanse" de doua ori mai mari de a fi somer decat persoanele mai in varsta si (b) femeile, care in marea majoritate a tarilor inregistreaza nivele de somaj mai mari decat cele in randul barbatilor. Nivelele de somaj din UE per grupuri au fost de 7,9 procente pentru barbati, 10,9 procente pentru femei si 17,9 procente pentru tineri. Tabelul 2 indica gravitatea acestor incidente in randul statelor membre.

Statisticile de somaj nu reflecta o lipsa din partea Comunitatii de combatere a problemei somajului. Ele indica in schimb rolul limitat care a fost atribuit politicii comune in materie de somaj care a fost limitata mai degraba la coordonarea activitatii diferitelor agentii nationale de ocupare a fortei de munca decat la solutionarea centrala a problemelor de somaj. De la Tratatul de la Maastricht (1992) statele membre au decis sa implementeze masuri economice concertate cu cerintele nationale, menite sa creasca increderea si sa promvoeze recuperea economica. Aceste masuri, care au fost "corespunzatoare cu cadrul pe termen mediu infiintat pe principiile de convergenta", urmareau imbunatatirea perspectivelor de crestere si creare de slujbe de durata. In afara de solicitarea de noi investitii, Comisia a insistat asupra "flexibilitatii pietei fortei de munca", solicitand reforme de impozitare care sa reduca costurile muncii fara salariu, marind astfel "cresterea, competitivitatea si ocuparea fortei de munca". A fost aprobat un Pact de Incredere in cadrul Consiliului European de la Florenta (iunie 1996). Acest pact, insa, nu a fost mai mult decat o declaratie de principii generale vizand necesitatea coordonarii politicii macroeconomice si redirectionarea Fondurilor Structurale spre crearea de slujbe. Tratatul de la Amsterdam a amendat si extins tratatele anteriaore in materie de politica sociala, afirmand ca printre principalele tinte UE de progres economic si social exista o noua tinta de atingere a "unui nivel inalt de ocupare a fortei de munca" (TICE, I,2) fara a submina competitivitatea. Pentru atingerea acestui obiectiv, Uniunea era investita cu noi puteri, suplimentar celor ale statelor membre, care sa-i permita sa aplice o "strategie coordonata" pentru ocuparea fortei de munca (TICE, noul Capitol VIII, 125- 30). De acum inainte, in adoptarea si implementarea politicii Comunitatii trebuie sa se tina seama de repercusiunile asupra ocuparii fortei de munca, prin consultare cu Comitetul Economic si Social (TICE, 128-9). Consiliul si Parlamentul, in cadrul procedurii de co-decizie, pot de asemenea sa adopte masuri de promovare a ocuparii fortei de munca, incurajand investitiile in instruirea profesionala si imbunatatirea eficientei politicii privind piata fortei de munca. Aceste masuri si o imbunatatire generala a conditiilor economice au facut ca somajul sa scada de la 9,2 procente media UE in 1999 - care a fost mai mult decat dublul nivelelor inregistrate in SUA si Japonia, a se vedea Figura 11.3 - la circa 7,7 procente in 2001. Liniile directoare privind ocuparea fortei de munca 2000 (adoptate la intalnirea la varf de la Helsinki) urmaresc sa asigure o si mai mare flexibilitate a pietelor fortei de munca pentru imbunatatirea competitivitatii si productivitatii ca un factor menit sa creeze slujbe. Mai mult, Strategia Europeana privind Ocuparea fortei de munca (SEO) si Planurile Nationale de Actiune pentru Ocupare a fortei de munca (PNAO) ale statelor membre elaboreaza planuri care servesc drept cadru general pentru masuri de sprijinire a politicilor de ocupare a fortei de munca in cadrul Fondurilor Structurale, si in special Fondul Social European.

Samuelson Paul., Nordhaus William D.. "Economie politica", Editura Teora, Bucuresti 2000, pag.235

Badea Gabriela "Sistemul economic intre dezechilibru si dezvoltare", Editura Dacia, Cluj-Napoca 1999, pag

Candidatele pentru aderare la UE au, de asemenea, nivele ridicate de somaj (a se vedea Tabelul 1). UE spera ca inainte de aderare, marea majoritate a acestor tari sa fi redus substantial somajul lor, in principal prin reformarea pietei de forta de munca din ele si prin cresterea flexibilitatii lor.

1 Tratamentul egal al barbatilor si femeilor

In afara de aspectele de etica ridicate de remunerarea si conditiile de angajare inegale intre sexe in diferitele state membre ale Comunitatii, preturile si comertul pot de asemenea sa fie distorsioante daca femeile angajate sunt platite mai putin decat barbatii pentru o aceeasi slujba. In acest caz, reforma implica o actiune comuna la nivelul Comunitatii. Tratamentul egal al barbatilor si femeilor in materie de angajare (TICE 141) a constituit subiectul mai multor directive in cadrul primei faze a uniunii vamale (1976-8). Statelor membre li se cerea sa:

t   elimine toate legile, reglementarile si prevederile administrative incompatibile cu principiul plata egala pentru munca egala;

t   aboleasca toate prevederile statutare si conditiile din acordurile colective ostile angajarii femeilor si sa repsecte principiul tratamentului egal pentru barbati si femei in privinta accesului la munca, instruire profesionala, promvoare si conditii de munca;

t   extinda treptat principiul tratamentului egal pentru barbati si femei in domeniul securitatii sociale, obligatia de a plati contributii, si calculul beneficiilor si ajutoarelor.

Integrarea tuturor acestor directive in legislatia nationala a fost monitorizata de Comisie.

Daca un stat membru nu actiona in acest sens, Comisia putea sa declanseze procedura de trimitere la Curtea Europeana de Justitie (CEJ). Persoanele private pot de asemenea sa-si ceara drepturile prin aducerea in tribunalul national, si ca ultim resort, in fata CEJ. Acordurile si sentintele curtii nu pot impiedica statele membre sa faca mai usor pentru femei sa urmeze o activitate profesionala sau sa aboleasca dezavantajele in carierele lor profesionale.

Din 1982 Consiliul a adoptat o serie de Programe de Actiune ale Comunitatii pentru a promova sanse egale pentru femei. Cel de-al patrulea program (1996-2000) a fost adoptat in 1995. In cadrul acestor programe, Comunitatea a actionat pentru crearea de slujbe si recrutarea de femei, instruire profesionala, imbunatatirea oportunitatilor de piata, campaniid e informare si adoptarea de masuri de promovare a sanselor egale. Cu toate acestea, in practica discriminarea directa pe baza de sex (tratarea formala si explicita a femeilor si barbatilor egal situati in mod diferit) si discriminarea indirecta pe baza de sex (practica generatoare de rezultate diferite pentru barbati si femei) au persistat, devenind ocazional mai acute in timpul recesiunilor economice. Codul de practica al Comisiei privitor la plata egala pentru femei si barbati pentru munca de valoare egala a fost adoptat in 1996. El stabileste ca tinta egalitatea in nivelul de participare a ambelor sexe. Dar in 1999, media UE de angajare pentru ambele sexe era de 62 procente, cu 73 procente pentru barbati si doar 53 procente pentru femei, doar statele scandinave (Danemarca, Finlanda, Suedia) tinzand spre egalitatea intre sexe - a se vedea Figura 11.4 . Tratatul de la Amsterdam a adaugat promovarea egalitatii intre barbati si femei pe lista obiectivelor Comunitati ( TICE, II, 2-3).

Tabelul 2 Nivelele de participare pe piata a barbatilor si femeilor, 1999 Nota: nivelul tinta UE de 62 procente pentru ambele sexe. Prima coloaa barbati, cea de-a doua femei. Sursa: Date din Eurostat (2001a).

2 Instruirea educationala si profesionala.

Comunitatea a acordat o atentie deosebita problemelor somajului in randul tinerilor, care sunt prinsi intr-un cerc vicios:deoarece nu dispun de pregatire profesionala nu pot sa gaseasca de lucru si deoarece nu au serviciu nu pot beneficia de instruirea profesionala la locul de munca. Cu cat ei stau mai mult in afara pietei muncii, cu atat se inrautatesc mai mult sansele lor de a fi angajati. Unul din factorii care contribuie la aceasta situatie este progresul rapid al tehnologiilor moderne ( precum tehnologia informatiei, telecomunicatiile, etc.) care ocolesc pe cei fara serviciu si fara abilitati. In cadrul PAS, Consiliul a adoptat o propunere a Comisiei de a aloca fonduri de finantare pentru instruirea tinerilor ca sa-i ajute sa intre pe piata muncii. De asemenea, a infiintat Centrul European pentru Dezvoltarea Instruirii Profesionale la Berlin si care este delegat sa promoveze instruirea profesioanla si sa planifice armonizarea standardelor nationale si a instruirilor de calificare. Din 1983, Comunitatea a sprijinit mai multe politici de instruire profesionala la nivelul statelor membre si al Comunitatii pentru a intari dezvoltarea uneo forte de munca calificata si adaptabila. In 1988, Consiliul a elaborat programul Schema de Schimb de Tineri pentru Europa (SSTE) pentru promovarea schimburilor de tineri in Comunitate.

Principiile unei politici comune de instruire au fost oficializate de catre Tratatul privind Uniunea Europeana. Comunitatea se angajeaza sa contribuie la dezvoltarea unei educatii de calitate prin incurajarea cooperarii intre statele membre si, daca este necesar, prin sustinerea si suplimentarea actiunii lor. Actiunea Comunitatii urmareste dezvoltarea dimensiunii europene in materie de educatie si incurajarea mobilitatii studentilor si profesorilor, schimburile de tineri, si schimbul de informatii (TICE, 149). De asemenea, Comunitatea va implementa o politica de instruire profesionala menita sa faciliteze adaptarea la schimbarile industriale si sa imbunatateasca instruirea initiala si cea continua pe linie profesionala pentru a stimula integrarea profesionala pe pietele muncii (TICE, 150). Pentru a facilitatea libertatea de miscare, Comunitarea are in vedere, de asemenea, recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale, a diplomelor nationale si licentelor nationale intre statele membre.

Din 1987, programul Erasmus a facilitate mobilitatea si schimbul de studenti intre institutiile de invatamant superior din statele membre, impreuna cu programul Lingua care a inclus o serie de masuri menite sa imbunatateasca cunoastintele lingvistice ale studentilor si profesorilor din Comunitate. Aceste doua programe au fost ulterior inlocuite de Socrate care a urmarit asigurarea unei instruiri superioare. In domeniul instruirii profesionale, o rezolutie a Consiliului a invitat statele membre sa imbunatateasca itnegrarea instruirii continue profesionale in schemele de dezvoltare economica si sociala si a cerut masuri de instruire in cadrul si in afara firmelor cu acces pentru muncitori si someri, in special in domeniile informatiei si tehnologiilor de comunicare. Programul Leonardo a fost pus la punct cu scopul de a implementa o politica de instruire profesionala atotcuprinzatoare a Comunitatii.

3 Orele de munca si salarii echitabile.

Odata cu cresterea somajului, Consiliul European de la Paris din 1979 a cerut Comisiei sa analizeze implicatiile sociale si economice ale reorganizarii concertate a orelor de lucru (implicand o reducere a orelor de lucru saptamanale, concedii anuale mai lungi, concediu mai mare pentru instruire, mai putine ore suplimentare si de lucru in ture). Propunerile Comisiei au condus la "rezolutia privind adaptarea orelor de lucru" care a fost adoptata de Consiliu in decembrie 1979. Aceasta a fost urmata de o serie de initiative ale Comisiei care au urmarit sa creeze slujbe prin reducerea si reorganizarea coordonata a orelor actuale de lucru, si prin limitarea orelor suplimentare sistematice platite. De asemenea, Consiliul a adoptat o versiune amendata a directivei Comisiei privind munca cu jumatate de norma si cea temporara menite sa protejeze si sa asigure un minimum de garantii pentru persoanele angajate in acest tip de slujbe.

In 1975, Consiliul a elaborat reglementarea Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Conditiilor de Trai si Munca care s-a deschid in urmatorul an la Dublin. Obiectivul ei este de a cerceta activitatea in ture si orele de lucru, impactul schimbarilor tehnologice asupra managementului muncii, si efectele psihologice ale conditiilor de munca. Programul ei s-a extins in 1988 pentru a include relatiile angajator/angajat, restructurarea mediului de lucru, promovarea sanatatii si securitatii, cresterea standardelor de trai si evaluarea tehnologiei viitorului.

In 1993, UE a stabilit limita de 48 de ore pentru saptamana de lucru, cu exceptii pentru unele profesiuni. In 1998, saptamana medie de lucru era de 41,3 ore (39,0 pentru femei) in cadrul gamei mergand de la 45,7 ore pentru Marea Britanie la 39.1 pentru Belgia.

De asemenea, un raport al Comisiei a prezentat diferentele majore in abordarea de catre statele membre UE a chestiunii salariului minim sau echitabil. Cu toate acestea, nu exista o propunere ferma pentru un nivel comun minim de salariu in cadrul UE. Statele membre cu un salariu minim stabilit prin lege includ : Belgia, Spania, Franta, Grecia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie. Toate celelalte state membre au slarii minime stabilite in cadrul unor acorduri colective.

Prahoveanu Eugen "Economie politica.Fundamente de teorie economica", Editura Eficient, Bucuresti 1998,

4 Persoanele cu handicap.

Una din sarcinile prioritare ale PAS a fost aceea de a ajuta persoanele cu handicap sa se integreze in viata si activitatea Comunitatii. In acest scop, FES a asigurat finantarea pentru proiecte pilot menite sa reabiliteze persoanele cu handicap si in 1981 Comisia a pregatit un programd e actiune pentru angajarea lor intr-o economie de piata. Programul a acoperit urmatoarele :

infiintarea unei retele la nivel de Comunitate de proiecte demonstrative menite sa imbunatatirea calitatii facilitatilor de reabilitare profesionala active in prezent;

imbunatatirea schimbului de informatii si experienta intre organismele de reabilitare si instruire;

studii si conferinte menite sa puna la punct Liniile directoare ale Comunitatii pentru proiectele si politicile pe termen mai lung;

mai multa asistenta financiara pentru reteaua existenta comunitara de centre de reabilitare.

dezvoltarea pe mai departe a schemei comunitare de scheme pentru programe pilot pentru persoane cu handicap.

A fost pusa la punct o retea comunitara de proiecte model si ulterior prima faza a unei baze de date computerizate comunitara privind persoanele cu handicap. O a doua serie de programe de actiune ale Comunitatii, Helios, a dost adoptata cu doua scopuri: facilitarea reabilitarii profesionale si integrarii economice si promovarea integrarii sociale si traiului independent pentru persoanele cu handicap. De asemenea, a fost adoptata o rezolutie de catre Consiliu in 1990 care promoveaza integrarea deplina a persoanelor cu handicap in sistemul obisnuit de instruire. Un alt program al Comunitatii, Horizon, indeamna la usurarea integrarii persoanelor cu handicap prin prevederea unei instruiri corect adaptate. Tratatul de la Amsterdam a adaugat un nou articol (TICE, II,13) care prevede masuri de combaterea discriminarii pe considerente de handicap.

Conditiile de munca 2000

Saracia

Marea majoritate a politicilor sociale nationale menite sa mentina venitul persoanelor care traiesc in saracie: somerii, familiile cu un singur parinte, cei cu putina educatie scolara, cei pensionati, familiile cu mai multi copii, persoanele bolnave sau cu handicap, cele fara casa si vagabonzii. Principala masura privind saracia folosita in UE in prezent este definitia Eurostat: procentul de persoane cu un venit cu 60 procente sau mai putin din venitul mediu in tara in care acestea traiesc3. Desi aceasta inseamna linia de saracie, in termeni de valori absolute, difera Tabelul 3

intre tari, ea indica starea de extrema saracie din respectiva tara. Folosind aceasta masura, 18 procente din persoanele din UE, sau mai mult de una din sase, are un venit sub nivelul de saracie, in 1996 (a se vedea Tabelul 3).

In timp ce marea majoritate a tarilor din tarile UE au un nivel de saracie sub media pe Comunitate (Danemarca, Luxemburg, Olanda, Austria, Germania, Franta, Belgia si probabil Finlanda si Suedia), Spania si Irlanda se afla exact sub medie iar alte patru tari (Italia, Marea Britanie, Grecia si Portugalia) sunt deasupra mediei. Cazul Portugaliei, Greciei, Spaniei (si probabil Irlanda) prezinta o gravitate mai redusa a problemei deoarece acestea sunt tarile cu cel mai mic venit mediu in UE. Un indice mai sigur al saraciei din punct de vedere statistic decat observatia pe un singur ani este persistenta saraciei de-a lungul mai multor ani. Luand punctajul mediu pe trei ani pentru 1994-6, propulatia aflata in saracie persistenta din UE este de 7 procente, mai putin de jumatate din cifra pentru un singur an. In Danemarca si Olanda saracia persistenta afecteaza doar 3 procente din populatie, confirmand faptul ca saracia in aceste tari nu numai ca este redusa dar si o chestiune temporara. Invers, in Portugalia si Grecia circa o zecime din populatie se afla permanent sub pragul de saracie.

Politicile tarilor UE pentru atenuarea saraciei se bazeaza fie pe un sistem de beneficii suplimentare fara contributii (transferuri sociale ) - generale (in Marea Britanie si Irlanda) sau verificate cu mijloace (in Danemarca si Olanda); sau un sistem de asigurare pe baza de contributii care pot lasa afara pe cei care nu au contribuit la sistem. Problema cu transferurile este ca ele tind mai degraba sa vindece simptomele decat cauzele ce stau la baza saraciei. De aceea nu este suprinzator ca studiile internationale bazate pe date standardizate au aratat ca chiar si in tarile dezvoltate, in ciuda existentei unor programe ample de binefacere, o mare parte a populatiei continua sa traiasca intr-o saracie lucie.

Primul program anti-saracie al Comunitatii a constat din 29 scheme si proiecte pilot in diverse state membre, si doua studii transnationale privind problema generala a saraciei. Pe baza acestor studii, Comisia a elaborat un raport de evaluare care a confirmat ca, in ciuda crestere fara precedent a veniturilor nationale si a expansiunii bunastarii incepand de la mijlocul anilor 1950 incoace, saracia nu s-a redus iar diferenta dintre standardul de trai si oportunitatile de care se bucura cetateanul mediu si cel sarac a ramas mare. Concluzia Comisiei a fost ca actiunii duse contra saraciei trebuia sa i se acorde o prioritate deosebita si ca o strategie majora pentru combatera saraciei consta in reducerea somajului prin crearea de noi slujbe si participarea la cele existente. Convergenta economica si SEM se sconteaza sa creasca nivelul de dezvoltare in Comunitate. Totusi, este nesigur daca saracia va fi de asemenea si ea redusa dupa aceste evolutii. Dupa cum a remarcat Comisia, "daca Comunitatea nu intreprinde actiuni adecvate si nu isi mobilizeaza mai eficient resursele sale, saracia va continua sa existe".

5 Dialogul social si democratia industriala

Dezvoltarea dialogului social intre management si forta de munca la nivel european, "care ar putea, daca cele doua parti considera ca fiind de dorit, sa conduca la relatii bazate pe acord" (TICE, 139) a preocupat inca de la inceput Comunitatea. In marea majoritate a membrilor Comunitatii, democratia industriala, care este identificata cu participarea angajatilor la managementul companiilor, este limitata la consultarea in chestiuni privind personalul, conditiile de munca si securitatea la munca. Dar Comunitatea a simtit ca democratia industriala trebuie sa se exista. Mai mult, Acordul privind Politica Sociala formal constrange Comunitatea sa consulte partenerii sociali ( managementul si muncitorii) inainte cu privire la initiative afectand politica sociala. In plus, noul Capitol privind ocuparea fortei de munca acorda partenerilor sociali un rol important in strategia coordonata pentru ocuparea fortei de munca.

Implementarea TICE a inceput in 1970 cand Consiului a infiintat Comitetul Permanent privind Ocuparea Fortei de Munca care raspudne de asigurarea unui dialog permanent intre Consiliu, Comisie si partenerii sociali cu scopul de a facilita coordonarea politicilor vizand ocuparea fortei de munca. Aceasta a fost urmata in 1985 de intalnirea Val-Duchesse intre presedintele si mai multi membri ai Comisiei si reprezentantii Confederatiei Sindicale Europene (CSE), Uniunea Industriilor din Comunitatea Europeana (UICE) si Centrul European pentru Intreprinderi Publice (CEIP). Ei au convenit sa infiinteze formatii de lucru care sa examineze problemele puse de implementarea unei strategii europene pentru cooperare in domeniul dezvoltarii si ocuparii fortei de munca, si de introducerea tehnologiilor noi. In 1990, un grup de indrumare si Comisia au ajuns la un acord privind o procedura comuna de consultare intre management si forta de munca, promovat de Comisie, care s-a angajat sa ia toate masurile importante pentru a facilita surccesul ei. In acest scop au fot elaborate doua propuneri ale Comisiei. Prima se referea la companiile infiintate conform legii europene propuse pentru companii care ar fi gost guvernate de legislatia UE si au o structura a conducerii duala, incluzand un consiliu de conducere si unul de supervizare cu o treime din membri fiind reprezentantii muncitorilor. Totusi, Statutul European al Companiilor nu a mai avansat.

Originea celei de-a doua propuneri a fost Directiva Vredeling (1980) care a militat pentru consultatia intre management si angajati in toate deciziile majore (inchideri, concedieri, restructurare si asa mai departe) si prezentarea de informatii atotcuprinzatoare privind operatiunile companiei, angajamentele ei speciale transnationale. Dar aceasta propunere a atras opozitia atat din partea Confederatiei Sindicale Europene (CSE) cat si a Organizatiei europeane a angajatorilor (UICE) . In final, in 1999 ministrii UE pentru probleme sociale au adoptat formal o directiva care prevede infiintarea unor consilii de lucru pentru companiile transnationale cu 1000 sau mai multi angajati in Europa si cu cel putin 150 in doua state membre.

Dialogul social a permis un anumit nivel de progres in domeniul social, de exemplu aprobarea directivelor privind concediul parental (1996), activitatea cu jumatate de norma (1997) si contractele pe durata determinata (1999). Din 1998, consideratiile legate de extindere au capatat prioritate atat la nivelul industriei cat si al sectoarelor. Comisia si reprezentantii managementului si fortei de munca din UE si tarile candidate s-au intalnit in cadrul unei conferinte in 1999 pentru a examina implicatiile extinderii in lumina atat a prevederilor sociale ale tratatului cat si a strategiei privind ocuparea fortei de munca. Dar in materie de democratie industriala nu s-au mai inregistrat progrese.

6 Muncitorii emigranti.

Numarul de emigranti si solicitanti de azil in Comuniatte a crescut mult in ultimii ani. In 1998 existau 19 milioane de cetateni care nu erau din UE-15 ( 6 milioane din cadrul tarilor UE si 13 milioane din tarile din afara UE), 5 procente din totalul populatiei, in comparatie cu 4 procente in 1990. Marea majoritate a acestor emigranti se regasesc in Germania (7,3 milioane), Franta (3,6 milioane ) si Marea Britanie (2,1 milioane). De asemenea, comunitatea primeste emigranti ilegali si refugiati, pentru care nu exista estimari sigure. In trecut marea majoritate a emigrantilor erau muncitori necalificati care se angajau in slujbele prost platite pe care muncitorii localnici refuzau sa le practice. Dar aceasta situatie s-a complicat si mai mult in ultimii ani urmare cresterii imigrarii persoanelor cu o mai buna calificare. In afara de facilitati modeste de cazare si facilitati necorespunzatoare de instruire si educatie, imigrantii sunt confruntati cu probleme specifice, precum diferentele lingvistice si religioase care afecteaza mult integrarea lor sociala in comunitate.

Politicile Comunitatii au fost directionate spre imbunatatirea conditiilor sociale ale muncitorilor imigranti si ale familiilor lor ca parte din programul global de politica sociala. Regulile de baza in materie de politica au fost precizate in Reglementarea 1408/71 privind Securitatea Sociala pentru muncitorii imigranti, singurul ei scop fiind coordonarea (si nu armonizarea ) legislatiei privind securitatea sociala din statele membre. In cadrul sistemului comunitar de circulatie libera a fortei de munca, muncitorilor si liber profesionistilor care sunt cetateni ai unuia din statele membre si muncesc intr-un alt stat membru au acces total la securitatea sociala din statul unde muncesc pe aceeasi baza precum cetatenii respectivului stat membru si ei pot avea drepturi de asigurare de angajare si pensie intr-un stat si sa le exporte intr-un altul. Dar in general numarul de migranti interni din cadrul UE ramane redus - a se vedea Figura 11.6. Extinderea apropiata a UE cu tarile din Europa Centrala si de Est se asteapta sa creasca migratia itnerna spre vest, nu numai a fortei de munca necalificate dar si a personalului cu inalta calificare si educatie in cautarea de slujbe sau servicii mai bine platite. Muncitorii imigranti si familiile lor se bucura de masuri specifice privind invatarea limbii, pregatirea profesionala, securitatea sociala, cazarea, serviciile sociale, scolarizarea, si drepturile economice, politice si sindicale, toate acestea urmarind eliminarea discriminarii.

Tratatul Uniunii Europene (1992) a creat cel de-al treilea pilon al justitiei si afacerilor interne (JAI) care are una din sarcini aceea de a studia chestiunile legate de azil, vize si migratia. De-a lungul anilor JAI a convenit numai asupra unei definitii comune a notiunii de refugiat; in alte privinte armonizarea formala a politicii a ramas limitata. Acordul Schengen (1985, actualizat in 1990) intentiona sa elimine controalele la granitele interioare pentru toate persoanele si sa adopte masuri comune pentru intarirea controalelor la granitele externe.Acestea includea o politica comuna privind viyele,politica de prelucrare a cererilor de ayil , si cooperarea judiciara si schimburile de informatii.

Acordul Schengen a fost inclus in Tratatul de la Amsterdam, confirmind UE ca autoritatea suprema in materie de imigratie si ayil. Dar aceasta nu a fost acceptat de catre toate statele membre.

Dobrota Nita "Dictionar de economie", Editura Economica, Bucuresti 1999

Tabelul 4

persoanele si sa adopte masuri comune pentru intarirea controalelor la granitele externe. Acestea includea o politica comuna privind vizele, politica de prelucrare a cererilor de azil, si cooperarea judiciara si schimburile de informatii. Acordul Schengen a fost inclus in Tratatul de la Amsterdam, confirmand UE ca autoritatea suprema in materie de imigratie si azil. Dar aceasta nu a fost acceptat de catre toate statele membre.

7 Protectia sanatatii.

Asigurarea serviciilor de sanatate si reglementarile care guverneaza pietele ingrijirii sanatatii difera in randul statelor membre UE atat cantitativ cat si calitativ. Nu exista nimic stipulat in tratate cu privire la piata comuna in domeniul ingrijirii sanatatii. Totusi, odata cu progresul integrarii o anumita alocare a dezavantajelor decurgand din reglementarile nationale diferite ar putea deveni mai evidenta. Este posibil ca in cursul integrarii UE migratia inter-state de forta de munca sa fie influentata nu numai de considerente pur economice dar si de prevederile in domeniul ingrijirii sanatatii. In mod similar, fluxurile de pacienti inter-state s-ar putea intensifica urmare "cumparaturilor peste granita" in domeniul tratamentului medical spre tari care asigura o ingrijire mai buna a sanatatii contra costuri mai mici daca acestea exista. O astfel de eventualitate confirma fptul ca politica nationala in domeniul ingrijirii sanatatii are repercusiuni economice si sociale care condus la externalitati pozitive si negative dincolo de granitele unui stat membru.

Principalul scop al politicii in domeniul sanatatii este acela de a imbunatati starea de sanatate a cetatenilor. TICE a acceptat ca sanatatea si securitatea la locul de munca reprezinta un subiect adecvat pentru initiativa Comunitatii si in politica sa sociala se refera la "nevoia de a promova conditii de munca imbunatatite si un standard imbunatatit de trai al muncitorilor". In consecinta, in 1974 a fost infiintat Comiterul Consultativ pe probleme de Securitate, Igiena si Protectia Sanatatii iar Programele Europene de Actiune privind securitatea si sanatatea la locul de munca au fost adoptate de catre Consiliu in 1978, 1984 si 1988. AUE (1986) a extins prevederile legale pentru actiunea Comunitatii, adaugand ca "statele membre ar trebui sa acorde o atentie deosebita incurajarii imbunatatirilor in mediul de lucru, in ceea ce priveste sanatatea si securitatea muncitorilor". In consecinta, sarcina Comunitatii a fost limitata la incurajarea cooperarii dar nu la armonizarea sau unificarea directa a prevederilor in materie de sanatate. Dar pe masura ce data desavarsitii pietei interne (1992) se apropia, a devenit clar faptul ca liberalizarea ce urma pentru mobilitatea factorilor de productie in cadrul Comunitatii putea sa creasca imigrarea persoanelor spre tari cu prevederi sociale relativ ridicate, inclusiv in domeniul sanatatii. Drept care s-a afirmat ca ar putea fi necesara o abordare explicita comuna in domeniul politicii sanatatii publice. Astfel, in tratate (TICE, XIII) a fost introdus un capitol "Sanatatea Publica" care afirma explicit faptul ca "activitatile Comunitatii includo contributie la realizarea unui nivel inalt al protectiei sanatatii" dar "excluzand orice armonizare a legilor si reglementarilor din statele membre" (TICE, XIII, 152). Activitatile Comunitatii au fost restrictionate la coordonarea activitatilor statelor membre dar si la stimularea cooperarii cu terte tari si organizatii internationale competente in domeniul sanatatii publice, precum Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS). Din 1993, Comisia a identificat urmatoarele domenii pentru actiuni legate de sanatatea publica:" Promovarea sanatatii, educarea si instruirea; Date si indicatori privind sanatatea, si monitorizarea si supravegherea bolilor; Cancerul; Drogurile; SIDA si alte boli transmisibile; Accidentele si vatamarile intentionate si neintentionate; Bolile legate de poluare; Bolile rare".

De asemenea, s-a pus accentul pe difuzarea informatiilor si evaluarea politicilor si a eficientei lor. In consecinta, activitatea Comunitatii in domeniul sanatatii publice a capatat trei forme: (i) promovarea sanatatii si securitatii la locul de munca; (ii) imbunatatirea conditiilor de trai si munca, de exemplu prin intensificarea controalelor privind poluarea mediului ambiant; si (iii) coordonarea cercetarii medicale si in domeniul sanatatii si finantarea campaniilor de constientizare a publicului (precum "Europa contra SIDA" si "Europa contra Cancerului").

Desi a fost salutata recunoasterea de catre Comisie a importantei politicii UE in domeniul sanatatii, abordarea ei boala-cu-boala a politicii si implementarea ei a fost criticata ca fiind limitata si s-au facut apeluri pentru o abordare orizontala, interdisciplinara. Aceasta s-a realizat mult mai devreme decat s-a anticipat, atunci cand Parlamentul European a solicitat elaborarea unor "definitii, obiective si prioritati ale politicii comune in sanatate". De asemenea, el a cerut Comisiei sa intocmeasca un raport privind starea de sanatate din UE, analizand tendintele si evaluand efectele politicilor de sanatate publica si "stabilind nivele minime de ingrijire a sanatatii pe care fiecare stat membru trebuie sa le asigure pentru cetatenii sai". Sub influenta acestor evolutii si a deficientelor aranjamentelor anteriaore, Tratatul de la Amsterdam (1997) a schimbat radical prevederile referitoare la sanatate. Spre deosebire de prevederile anterioare, Comunitatea poate acum adopta masuri menite sa asigure (mai degraba decat sa contribuie la) "un nivel inalt al protectiei sanatatii umane" nu numai prin "prevenirea bolii" dar si "prin imbunatatirea sanatatii publice". Drept urmare, dintre domeniile de cooperare intre statele membre, noul articol 152 prezinta nu numai bolile si pericolele majore pentru sanatate dar si toate cauzele de pericole pentru sanatatea umana, precum si obiectivele generale ale imbunatatirii sanatatii. De asemenea, noul tratat a adoptat principiul integrarii, ca de protectia sanatatii sa se tina seama atunci cand se elaboreaza si implementeaza toate celelalte politici. Confirmand principiul subsidiaritatii, prevederile din tratat respecta explicit competentele nationale in materie de ingrijire a sanatatii. Cu toate acestea, tratatul aproba implicarea Comunitatii in acest domeniu, cu conditia ca sa se tina seama de responsabilitatile nationale, daca o actiune a unui stat membru genereaza externalitati transfrontaliere saue ste supus efectelor economiilor de scara si rezultatele pot "fi mai bine asigurate de catre Comunitate". Toate aceste actiuni se refera explicit la politica de sanatate publica care in tarile ce avanseaza spre integrarea economica se considera ca fiind unul din sectoarele care necesita coordonare. In alte privinte, armonizarea a fost exclusa in mod specific iar ingrijirea sanatatii la nivel national in statele membre ramane preocuparea tarilor respective. Dar schimbari pot fi anticipate chiar si in acest domeniu. Sistemele nationale de ingrijire a sanatatii, desi sunt foarte diferite in modul de asigurare si finantare, sunt confruntate cu provocari de esenta similare atat acum cat si in viitor:

t   oamenii traiesc mai mult si structurile traditionale ale familiei se modifica.

t   tehnologiile de ingrijire evolueaza rapid si implica costuri.

t   Cetatenii UE au noi cerinte in materie de sisteme de sanatate si ingrijire in calitate de consumatori de servicii de ingrijire.

Anghelache Constantin "Romania 2001.Dupa 11 ani de tranzitie", Editura Economica, Bucuresti 2001

8 Protectia consumatorului.

Piata comuna este pentru beneficiul atat al consumatorilor cat si al producatorilor dar initial TICE nu continea nici o baza legala formala pentru protectia consumatorului. Totusi, inca din 1975 au existat programe si directive ce abordau problema protectiei consumatorului. Politica privind consumatorul a devenit mai activa dupa aparitia AUE si deplasarii spre piata unica. Din 1986, mai multe decizii ale Consiliului au subliniat necesitatea asigurarii unui inalt nivel al protectiei pentru drepturile de baza ale consumatorilor la sanatate si securitate, justitie economica, compensarea pentru daune, informare si educare, si consultare care sa le permita lor sa profite de avantajele pietei comunitare. Toate acestea au fost consfintite in Tratatul privind Uniunea Europeana in cadrul unui capitol aparte privind protectia consumatorului (TICE, XIV). Tratatul a declarat ca Comunitaeta trebuie sa contribuie la nivelul ridicat al protectiei consumatorului prin masuri adoptate pe piata unica. Consiliul, actionand prin vot cu majoritate calificata (conform TICE, 252) urmeaza sa adopte masuri specifice, de sustinere a politicilor statelor membre, pentru protectia sanatatii, securitatii si intereselor economice ale consumatorilor. Drept rezultat, au fost publicate directive care abordeaza aspectele relevante in domeniu precum reclama inselatoare, fiabilitatea si garantia produselor, accesul la justitie, vanzarea la distanta, si serviciile bancare transfrontaliere. In aprilie 1995 Serviciul Autonom de Politica a Consumatorului a devenit Directorat-General deplin (DG XXIV) pentru a proteja interesele consumatorului in toate fazele procesului de luare a deciziilor.

Nivelele diferite ale tarilor din UE in domeniul dezvoltarii economice, potentialul inegal de crestere si regimurile sociale diverse au condus la prevederi diferite ale politicii sociale care nu contribuie la "coeziune" si pot genera externalitati negatice in randul tarilor. Deoarece standardizarea politicii sociale prin intermediul fortelor pietei este necesarmente lenta, Comunitatea a infiintat institutii si a introdus mecanisme menite sa ajute la convergenta prevederilor si a politicilor sociale ale statelor membre, dara este posibil pe directia superioara. Acest lucru s-a incercat in principal prin coordonarea si armonizarea politicilor sociale nationale existente, dar si intr-o oarecare masura prin initierea unor prevederi si politici sociale comune pentru asigurarea unei socitati mai drepte, in cazul UE bazate strict pe redistributia venitului non-interstate. Cele trei cele mai importante evolutii in acest sens sunt infiintarea Fondului Social European cu scopul sau general de "imbunatatire a conditiilor de trai si munca" in UE, Carta Sociala, cre a propus fundamentarea "dimensiunii sociale" a Comunitatii si implementarea politicii comunitare prin Programe de Actiune Sociala. Aceste evolutii au devenit necesare dupa desarvarsirea pietei interne si deplasarea spre UEM care s-a scontat ca vor creste nivelul dezvoltarii economice si, in acelasi timp, vor exacerba problemele existente de divergenta sociala. Pentru a impiedica producerea acestui lucru, statele membre si Comunitatea au fost solicitate sa continue politicile deja urmate (referitoare la somaj, salarii mici, conditii de munca, instruirea profesionala, muncitorii imigranti, democratia industriala, si asa mai departe) si sa intreprinda altele noi. Mai mult, urmare cresterii somajului, progreselor tehnologice si globalizarii s-a considerat ca Comunitatea ar ptuea coordona central cautarea de solutii pentru problemele sociale care pot diferi ca amplaore dar sunt altfel comune tuturor tarilor, prin ghidarea statelor membre spre armonizarea prevederilor sociale si prin indicarea directiei pe care ar trebui sa o urmeze politica sociala in statele membre. Desi divizarea sociala este inca profunda, politica sociala a Comunitatii este un pas in directia buna.

Somajul - fenomen permanent in toate tarile, prin dimensiunea si durata sa ridica o serie de probleme privind definirea, cauzele, formele de manifestare si posibilitatile de reducere a acestora. Somajul prin efectele economico - sociale pe care le genereaza, a devenit o problema preocupanta, in ultimele decenii, pentru toate statele lumii.

Somajul - este un dezechilibru al pietei muncii la nivelul ei national - un excedent al ofertei fata de cererea de munca cu niveluri si sensuri de evolutie diferite pe tari si perioade, ce are in prezent un caracter permanent, dar care nu exclude definitiv existenta starii de ocupare deplina a fortei de munca.

Somajul - se mai poate defini si ca o stare de inactivitate economica, totala sau partiala, proprie celor care nu au loc de munca, sunt in cautarea unuia, dar nu-ti pot gasi de lucru ca salariati. Somajul este locul de intalnire si de confruntare al cererii globale si ofertei globale de munca.

Somerii - sunt acele persoane din cadrul populatiei active disponibile, care doresc sa lucreze si cauta un loc de munca retribuit deoarece nu au un astfel de loc in mod curent. In randul somerilor se cuprind persoanele care si-au pierdut locul de munca pe care l-au avut, precum si noii ofertanti de forta de munca, ce nu gasesc unde sa se angajeze.

Biroul International al Muncii (organizatie din cadrul ONU ) defineste somerul ca fiind persoana care indeplineste urmatoarele conditii :

- are o varsta de peste 15 ani ;

- este apt de munca ;

- nu are loc de munca ;

- este disponibil pentru o munca salariala sau nesalariala ;

In Romania, Legea 1/1991 republicata cu modificari in Legea 86/1992, precizeaza ca sunt considerati someri, persoanele apte de munca, ce nu pot fi incadrate din lipsa de locuri disponibile corespunzatoare pregatirii lor.